Blogul: de ce?

Cică leapşă. Cătălin, pe care nu l-am mai văzut la faţă de cînd s-o dedicat total teatrului (bravo lui), mi-a dat şi mie o leapşă despre blog. Şi m-am gîndit să răspund. Aşa că:

 1. CâNd ai început să scrii online?

 Primul post l-am scris, în joacă, pe 29 septembrie 2008. După cum mărturiseam atunci, nu m-aş fi aşteptat să dureze atît de mult aventura asta, cunoscîndu-mă nestatornic şi capricios.

 2. Ce te motivează să scrii pe blog?

 A scrie pe blog a fost iniţial un exerciţiu. Şi constat că motivaţia asta încă s-a păstrat într-o mare măsură.

 3. Cum reacţionezi la comentarii negative?

 Muşc din masă, fac spume la gură, rup cămeşa de pe mine. În realitate m-am confruntat rar cu asemenea situaţii. Cred că doar Zoso a picat pe aici de cîteva ori să arunce petarde, dar s-a cărat precum ultraşu’ controlat cu pasiune la fotoreceptori.

 4. Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?

 Cum spuneam la punctul doi, ideea iniţială a fost un fel de practică. Nu mai scrisesem de foarte multă vreme şi voiam să revin la obiceiurile sănătoase din urmă cu ceva ani.

 5. Ce fel de linkuri ţii în blogroll?

 Prieteni şi cei care îmi lovesc punctele sensibile prin ceea ce scriu.

  6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

 Am devenit mai analitic, mai aşezat, în abordarea unor situaţii. De fiecare dată cînd mi se întîmplă ceva, mă gîndesc dacă ar ieşi un articol bun pentru blog. Multe pică la montaj pentru că nu consider că orice prostie i-ar interesa pe cei doi inşi care citesc aberaţiile de aici.

 7. Ce aşteptări ai în viitor de la blogul tău?

 Absolut nici una.

 8. Cât despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

 Numa’ bine. Vă salut.

 Lepşăloaica pleacă la Karla şi Black Leviathan, doi români care prizează zilnic alte înălţimi decît cele autohtone.

The Boys Are All Right

Chiar dacă la ora la care republic acest articol, Arsenal moare frumos pe Camp Nou, nu retractez nimic din ceea ce am scris mai jos. Un articol de pe sportaverna.alphablog.ro, la care am renunţat din această săptămînă. Articolele sportive, puţine la număr, vor fi publicate/republicate pe acest blog de aici înainte.

 Când se apropia ultimul sfert de oră, Barcelona se juca precum o reptilă sătulă cu prada sa. Cu mişcări lente, graţioase, mingea călătorea nestingherită într-un tărâm părăsit de către tricourile roşii. Priveam acest balet cu gura încleştată şi aproape că aş fi strigat „joc pasiv, joc pasiv, domnule arbitru!”. Dar băieţii mărunţei făceau ce ştiau ei mai bine. Se mişcau precum o reptilă, precum un crocodil, lent şi sigur, lăsând impresia că se află în perioada binemeritatei digestii. Nici nu te aştepţi cînd se pregăteşte de un nou atac mortal. Un sânge prea rece pentru un sport fierbinte. Strigătul de frustrare al lui Cesc, atunci când a ratat de puţin o intercepţie pe linia de mijloc a terenului, spunea multe despre disperarea tunarilor. Mingea fugea de ei, nu se lăsa îmblânzită.

Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu vreau să spun că Barcelona lui Pep este urâtă. Probabil este cea mai bună echipă de fotbal din istorie. Când mă uit la meciurile sale din Primera Division mă plictisesc. Văd pase din prima, văd driblinguri paralizante, văd goluri superbe, văd ceva care atinge perfecţiunea. Şi totuşi mă plictisesc. După o repriză am impresia că privesc un acvariu mare, cu peşti exotici şi decoruri extravagante. Totul este minunat. Dar cît timp poţi să priveşti un acvariu fără să te plictiseşti? De aceea am explodat de bucurie când eternii puşti ai lui Wenger au răpus crocodilul sătul dresat de Guardiola.

Nu încetez niciodată să mă minunez de inconştienţa acestui Arsenal. O săptămînă pierde cu atâta candoare un avantaj de patru goluri în doar 45 de minute, pentru ca apoi să-şi depăşească situaţia răpunând o echipă legendară în ultimul sfert de oră. E greu de crezut că Barca va ceda calificarea în retur, dar îmi va rămâne în memorie pentru mult timp această piruetă de copil londonez râzgâiat.

Arsenalul lui Wenger şi-a construit pe parcursul ultimului deceniu imaginea unei echipe de copii. Şi pe bună dreptate. Are aerul acela ingenuu de băiat obraznic cu valenţe de premiant. Azi sparge un geam, iar mâine îşi face cuminte temele şi vine cu nota 10 acasă. Chiar dacă a învins Barcelona la mijlocul săptămînii, pe parcursul meciului a fost extrem de aproape de un dezastru. Scenariu exasperant de multe ori. Dacă într-un meci cu o cantitate de explozibil obişnuită totul se joacă în puţini centimetri, între Arsenal şi FC Barcelona soarta a fost decisă de milimetri. Acei milimetri cîştigaţi de Koscielny în faţa lui Messi, Dani Alves sau Iniesta, acei milimetri cîştigaţi de Wilshere la mijlocul terenului atunci cînd nimeni nu se mai aştepta, sau aceia dintre şortul lui Valdes şi bara porţii care au permis golul lui van Persie. Se prea poate ca în ultimul caz să fi fost chiar centimetri, desenaţi cu lejeritatea unui pictor impresionist. Dar ce portar nu ar fi căutat pasa în locul şutului? Victor, nimeni nu te va ierta dacă laşi mingea să ajungă în faţa porţii. Şi Victor a ales.

Dar băieţii sunt în regulă. Nu-s perfecţi, o dau în bară atunci când nimeni nu se mai aşteaptă la aşa ceva, sunt neîndemânatici şi, în acelaşi timp, sclipitori. Poate vor fi masacraţi în retur, reeditând povestea din sezonul trecut de pe Camp Nou, dar să fiu al naibii dacă mai contează.

The Boys Are All Right!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *