INTREBAREA ZILEI – Cât de real este pericolul „rusificării” din jurul României ?

INTREBAREA ZILEI – Cât de real este pericolul „rusificării” din jurul României ?

Se pare ca rezultatele alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova şi Bulgaria, care au adus la putere lideri de stânga, cu vederi pro-ruse, au creat aparenţa că România rămâne o ţară înconjurată de regimuri obediente Moscovei şi că în Europa de Est, Bucureştiul rămâne singur într-o mare „roşie”, care s-ar întinde de la Ankara până la Praga, de la Budapesta până la Chişinău. În realitate, nu este chiar aşa. Cu Bulgaria şi Moldova care şi până acum înclinau mai mult sau mai puţin către Rusia, în ciuda angajării de facto în NATO şi UE, în cazul Sofiei, sau la nivel de intenţie faţă de UE în cazul Moldovei, pilonii „entuziasmului” pentru NATO şi UE în regiune rămân neschimbaţi – România, Polonia şi statele baltice fiind ca şi până acum într-un fel izolate din acest punct de vedere. Fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu arată că în jurul României există „un cordon de state” cu poziţii nuanţate faţă de Rusia în raport cu spaţiul euro-atlantic, însă că „nu putem discuta despre un pericol”. Moldova va reveni, cu Dodon la putere, aşa cum era pe vremea comunistului Voronin, mai contondentă cu România şi cu UE. De la Chişinău, putem vorbi de un pericol real în funcţie de cât de departe este dispus să meargă Dodon în obedienţa faţă de Moscova, mai spune Diaconescu. Mai direct, un alt fost ministru de Externe, Teodor Baconschi, consideră ideea „izolaţionismului” românesc „o prostie” bazată pe „o interpretare apocaliptică”. Analistul Radu Magdin consideră că o asemenea abordare simplistă şi împărţirea între state pro-ruse sau pro-americane poate duce şi la aplicarea de ştampile României – „oază americană”. El crede că evaluarea unui stat ar trebui făcută mult mai nuanţat, pe mai multe paliere, nu doar la nivelul declaraţiilor politice de moment sau ale unor lideri vremelnici.

 Socialistul pro-rus Igor Dodon a câştigat la mustaţă preşedinţia Moldovei, cu mai puţin de 5% în faţa Maiei Sandu, candidatul pro-european, în timp ce în Bulgaria preşedinţia va fi preluată de Rumen Radev, de asemenea un socialist pro-rus. Simplist vorbind şi privind la peisajul politic care înconjoară România, se poate naşte temerea unei aşa-zise izolări: România rămâne singurul stat deschis pro-atlantist şi pro-european din regiunea Europei de Est şi Sud-Est, în timp ce Moldova, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Cehia, Slovacia, ba chiar şi Ucraina par să fi sărit „în barca” Rusiei, iar singurele către care România mai poate întinde mâna din această „mare roşie” rămân Polonia şi statele baltice. O ştire care a alimentat luni această abordare a fost declaratia lui Igor Dodon că va încerca să declanşeze alegeri anticipate în 2017, pentru a răsturna „guvernul proeuropean” de la Chişinău. Ştirea românească nu menţiona însă că exact aceeaşi măsură ar fi luat-o şi candidata pro-europeană Maia Sandu, dacă ajungea preşedinte, conform propriilor declaratii, fiind vorba de un guvern acuzat că se află sub influenţa oligarhului Vlad Plahotniuc şi care mimează reforma.

Se pare ca in realitate, nu este chiar aşa.

Dacă reuşim să trecem de declaraţiile politice şi de episoadele anecdotice pro-ruse din aceste state. De altfel, nici măcar nu se poate spune că schimbările la nivel de leadership care au avut loc weekendul trecut în jurul României produc o răsucire la 180 de grade: Moldova şi Bulgaria nu erau nişte campioane ale euro-atlantismului care s-au trezit brusc conduse de lideri pro-ruşi, societăţile şi clasa politică de acolo fiind puternic divizate în ce priveşte geopolitica. În cazul celorlalte state din regiune cu lideri deschişi colaborării cu Rusia, situaţia nu este nici aici nouă, datând de câţiva ani, acest lucru neafectând în vreun fel securitatea României, cel puţin până acum.

Nu putem discuta despre un pericol, mai ales în ce priveşte NATO şi UE, proiecţia în regiune a rămas aceeaşi şi nu există semnale în legătură cu o dezangajare a unor state din regiune. Strict în domeniul securităţii, nu sunt semnale negative. În ceea ce priveşte însă anumite orientări de politică externă, sigur că vor apărea schimbări. Avem în jurul României un cordon de state care cel puţin din punct de vedere al atitudinii de principiu faţă de Federaţia Rusă au poziţii nuanţate faţă de poziţia generală a spaţiului euro-atlantic. Exemplul cel mai frecventat este cel al nuanţării atitudinii faţă de sancţiunile economice dictate Federaţiei Ruse după ocuparea Crimeei şi întreţinerea stării de conflict în estul Ucrainei”, explică pentru gândul Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe.

Fostul şef al diplomaţiei înţelege de ce acest lucru este preocupant pentru România, însă arată că acest lucru ar trebui să se manifeste doar în cazul evaluării relaţiilor de securitate şi a cooperării militare: „Dacă ne gândim la percepeţia riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii – ceea ce pentru noi poate fi o problemă de securitate, pentru vecinii noştri poate fi doar o temă de discuţie în relaţia cu Moscova”.

Fostul ministru de Externe Teodor Baconschi este mult mai direct, pe pagina sa de Facebook, în această problemă: „Am combătut, cu mijloace intelectuale, izolaţionismul românesc, moştenit de la securitatea naţional-comunistă. Acum el revine în forţă, pe baza unor interpretări apocaliptice: România, singurul stat atlantist, într-o mare slavă, pro-rusă şi pro-putinistă. E o prostie care prinde pentru că simplifică realitatea complexă în care trăim. Dar tot o prostie rămâne. (…) E nevoie nu de lozinci retrograde, care să ne blocheze progresul democratic şi naţional, ci de atitudine realistă, moderată, precaută şi totuşi activă, în contextul dat”.

Analistul Radu Magdin explică pentru gândul că „în lipsa informaţiei în spaţiul public, prindem doar frânturi de informaţii în momente electorale şi uităm un lucru esenţial: România nu e singura ţară complexă din regiune, şi alte ţări sunt complicate, mai toate. Ţările din jurul nostru nu pot fi calificate simplist ca pro-ruse sau pro-americane sau pro-germane sau pro-ele însele. Altfel, riscăm şi noi să ne autocalificam sau să fim calificaţi doar ca `oază americană`”.

Evaluarea poziţiei unui stat trebuie să fie mult mai nuanţată şi să ţină cont nu doar de declaraţiile politice de moment, ci de puterea politică reală, de banii aflaţi în piaţa respectivă sau de „ideile mari” şi cât de dominant penetrează ele o societate pe toate palierele, consideră Radu Magdin.

Cred că evaluarea pro-rus sau nu este una pur politică şi vizând eventual declaraţiile politice. Putem vorbi de pericol real doar la un capitol: penetrarea la nivel de idei şi victoria unor ideologii. Influenţe ruseşti vor fi mereu, suntem la ei în cartier. Întrebarea este dacă vor reuşi o influenţă dominantă, pe toate palierele. Nu putem fi simplişti şi spune pur şi simplu că suntem înconjuraţi. Suntem cea mai mare ţară din regiune, mai degrabă ei au un vecin mare şi încă pro-american, în ciuda unei propagande naţionaliste în creştere şi la noi. În plus, România este un caz aparte inclusiv cultural: noi suntem latini, într-o mare de slavi şi ceva unguri. Nu avem afinitate culturală specială cu Rusia şi avem traume istorice. Ţările din jur au afinitate culturală istorică sau au un lider care consideră că merită, ca pariu, mai degrabă o alianţă cu Putin, în cazul lui Viktor Orban”, spune analistul.

Nuanţe. De la Moldova rusească pe banii Europei la Polonia euro-atlantistă cu guvern naţionalist

„Nuanţele sunt importante”, arată analistul Radu Magdin. „Sârbii au preferat un pro-european, Vucic (premierul Serbiei – n.r), deşi au bani ruseşti mulţi în ţară. Vucic poate părea că e apropiat periodic de Rusia, dar poate că nu are de ales, Gazprom are Nis (compania naţională de gaz – n.r.), iar investiţiile ruseşti sunt cheie. În plus, Rusia se joacă cu media din Serbia, Bulgaria, şi alte state din regiune”, spune el.

Serbia: după autodistrugerea fostei Iugoslavii, a tot oscilat, dar n-a renunţat la calea europeană, măcar pentru că se vrea o naţiune civilizată şi are orgoliul de a-şi recupera întârzierea”, consideră şi fostul ministru de Externe Teodor Baconschi.

Despre Ungaria, Radu Magdin consideră că „putem spune că joacă clar cu Rusia, căci Orban e foarte puternic la el acasă” şi bifează mai multe capitole pro-ruse la nivelul puterii politice, a capitalului din piaţă şi a „ideilor mari” care au penetrat societate: „Ungaria are declaraţii proruse, bani ruseşti mai mulţi şi ideologic este naţionalistă, deci trei din trei pe gustul ruşilor”.

Teodor Baconschi nu ar desena-o însă complet în roşu rusesc: „Ungaria: a mers spre euro-scepticism şi naţionalism, dar dl. Orban e stâlp al PPE, iar Budapesta depinde încă şi mai mult de piaţa internă a UE, decât de gazul rusesc. Cine poate susţine că ar fi gata să iasă din NATO tocmai ţara revoluţiei anti-comuniste din 1956?”.

Bulgarii au bani ruseşti, un preşedinte nou pro-rus, dar nu sunt naţionalişti, ca şi curent. Moldovenii l-au ales pe Dodon, dar comerţul este mai mult cu noi şi cu UE acum, nu cu Rusia, şi nu au devenit mai naţionalişti”, evaluează Radu Magdin.

Republica Moldova nu este, sub Dodon, mai apropiată de Rusia decât era ieri. Exportă mai totul în UE, depinde de banii occidentali, că alţii nu sunt, pentru supravieţuire. Bulgaria a avut mereu, ca ţară slavă, simpatii pentru Rusia. Dar a ales UE şi NATO, de care aparţine şi care au dezvoltat-o: va renunţa la ele doar pentru că s-a produs o alternanţă electorală dreapta-stânga?”, comentează şi Teodor Baconschi.

De cealaltă parte, a ţărilor pictate simplist în culoarea euro-atlantismului, precum România, situaţia este la fel de nuanţată. „În alte ţări, precum Muntenegru, poţi spune că direcţia este europeană şi pro-NATO, dar ce faci cu capitalul rus masiv din economie? Polonezii sunt pro-americani, dar putem spune oare că un guvern PiS (Partidul Lege şi Justiţie, de guvernământ, naţionalist ca ascendent şi tentaţii, nu e mai degrabă pe placul Rusiei? Mai ales când vedem tandem „contracultural” Kaczinsky-Orban (Jaroslaw Kaczinsky, liderul PiS şi Viktor Orban, premierul Ungariei – n.r.)?”, explică pentru gândul Radu Magdin.

Teodor Baconschi merge şi mai departe de vecinii de graniţă ai României. „Turcia merge spre un regim autoritar, dar nu are cum să iasă din NATO (pentru că doar în NATO poate evita conflictele directe cu anumiţi vecini şi poate contrabalansa influenţa Rusiei). Ucraina: ciuntită şi destabilizată în partea sa estică, trage tot spre UE, în pofida enormelor dificultăţi de etapă. Cehia şi Slovacia: euroscepticism cu note conservatoare, ca în Ungaria, dar mai ales pentru a-şi creşte marja de negociere în UE”.

Moldova pe model Voronin. Cât de periculos este un preşedinte pro-rus?

O altă nuanţă de care tabloul simplist al „rusificării” vecinătăţii României nu ţine cont este câtă putere reală au liderii „pro-ruşi” proaspăt aleşi. De exemplu, preşedinţii Moldovei sau Bulgariei nu au puteri atât de extinse, pe cât au Guvernul sau Parlamentul.

„Trebuie să ne uităm şi la situaţia constituţională din ţările cu pricina: Dodon a fost ales acum şi va avea o portavoce politică mare, dar constituţional, la Chişinău, tot Guvernul şi Parlamentul sunt cheia, deci ţara nu devine automat `a ruşilor`”, spune Radu Magdin.

Pe de altă parte, fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu, consideră că cel puţin în Moldova, acest raport constituţional al puterilor este mai degrabă unul teoretic, nu practic, tocmai de aceea existând pericole: „Dacă în Republica Moldova ar fi funcţionat bine mecanismele constituţionale clare, ca în lumea democratică, atunci am putea să privim obiectiv limitele deciziei preşedintelui în relaţie directă cu mandatul său constituţional. Problema este că în Republica Moldova, sunt multe elemente disfuncţionale în funcţionarea statului – grupuri, oligarhi, persoane cu putere economică foarte serioasă care participă informal la procesul decizional şi al căror control este greu de precizat a fi cel legal. Deci da, strict constituţional, preşedintele Republicii Moldova are competenţe în domeniul apărării şi politicii externe. Dar sunt cercuri de putere, interese oculte care influenţează destul de serios zona de decizie”.

Cristian Diaconescu explică pentru gândul că în Republica Moldova situaţia se poate complica, mai ales dacă Igor Dodon îşi pune în practică cele trei axe de referinţă în domeniul politicii internaţionale, pe care le-a avut în timpul campaniei electorale: „În primul rând, ideea federalizării Republicii Moldova, în al doilea rând ruperea acordului de asociere cu UE şi în al treilea rând reluarea unei atitudini ceva mai resentimentare faţă de România. Cam în linia celei avute de Voronin înainte de 2009. Toate aceste trei elemente ridică o serie de probleme de poziţionare pentru România, cât şi în ce priveşte întregul joc regional”.

Pericolele reale în ce priveşte schimbarea profundă a poziţionării Moldovei, care teoretic se pot produce, privesc ieşirea ţării din parcursul către UE şi, mai mult, punerea la dispoziţia Rusiei a unor oportunităţi strategice militare.

„S-ar putea să apară probleme, ce ar putea să ţină fie de dezangajarea Republicii Moldova din parcursul european, fie de o predilecţie, mai ales retorică, de a se adresa negativ României, fie dacă se pun la dispoziţie Federaţiei Ruse o serie de oportunităţi strategice.Vorbim despre gurile Dunării, coridor terestru spre Crimeea, multe idei care au circulat public din această perspectivă. România trebuie să reacţioneze echilibrat, proporţional, fără a escalada, dar sigur fără a neglija să-şi protejeze interesele naţionale. În relaţia cu Republica Moldova, indiferent de contextul politic de moment, avem un spaţiu identitar comun care nu poate fi negat. România nu se poate întoarce cu spatele la Republica Moldova, indiferent ce se întâmplă din punct de vedere politic acolo”, consideră Cristian Diaconescu.

În cazul schimbărilor recente la nivel de leadership din vecinătatea României, rămâne de văzut cât de departe este dispus într-adevăr Igor Dodon să ducă politica apropiată Moscovei şi dacă va depăşi în gravitatea deciziilor perioada lui Vladimir Voronin, căreia România i-a făcut faţă fără probleme care să depăşească războiul declaraţiilor. În Bulgaria, un exemplu grăitor despre importanţa schimbării preşedintelui pentru România poate fi şi următorul fapt: nu preşedintele, ci premierul de dreapta Boiko Borisov, proaspăt demisionar, a avut declaraţiile cele mai contondente şi apropiate de interesele Moscovei la momentul eşecului României în ce priveşte o grupare navală NATO în Marea Neagră, formată din statele aliate riverane, Sofia lăsând astfel în ofsaid Bucureştiul, în vară, înaintea summitului NATO de la Varşovia.

loading...

Adauga si tu un comentariu!

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.