Locații ce merită vizitate – Unde să mergi concediul acesta?

Locații ce merită vizitate

Nu știi ce să mai vizitezi? Iată câteva locații pe care ți le recomandăm în cazul în care ai nevoie de idei pentru următorul concediu.

Gradina Zoologica Schonbrunn – Viena, Austria

Grădina zoologică Schönbrunn este cea mai veche grădină zoologică din lume .A fost fondata în 1752 și face parte din patrimoniul mondial UNESCO din 1996. De patru ori la rând (2008 , 2010 , 2012 și 2014 ), a fost nominalizata ca cea mai bună grădină zoologică din Europa .In 2008, au fost un numar record de 2,6 milioane de vizitatori . O atractie deosebita o reprezinta ursii panda aflati aici. Pe langa agrement, gradina zoologica este si centru de cercetare si educare.

Mausoleul Mustafa Kemal Ataturk- Ankara, Turcia

Mausoleul Mustafa Kemal Ataturk (Anitkabir) este mausoleul fondatorului și primului președinte al Republicii Turcia. Monumentul se afla in Ankara pe colina Anittepe. Ataturk- fondatorul Turciei moderne a murit in 1938. Pentru proiectarea monumentului a fost organizata o competitie la care au participat 47 de tari, insa proiectul castigator a fost cel al profesorilor Emin Onat si Orhan Arda. Constructia a inceput in 1944 si s-a finalizat in 1953.

Citește aici: Totul despre Transfăgărășan

La intrare ,de o parte si de alta, drumul este flancat de sculpturile a 24 de lei. Mausoleul gazduieste si un muzeu dedicat lui Ataturk ce cuprinde imbracaminte, mobilier, seturi de bărbierit , cadouri și alte bunuri ale lui Ataturk, fotografii cu el și familia sa, si impresionanta sa biblioteca.

Cascada Krimml Austria

Cascada Krimml arunca apa aproximativ 380 m în jos, în profunzime – un spectacol ​​impresionant care cu siguranta merita vizitat. Tocmai de aceea acest spectacol natural aduce peste 400.000 de vizitatori anual veniti din toata lumea pt a se minuna de a 5- a cascada ca marime din lume si cea mai mare din Austria. De asemenea, o atractie deosebita cu peisaj spectaculos si o vedere deosebita asupra cascadei o reprezinta drumul Grossglockner Hochalpenstrassen.

Racoș – Comuna cu Numeroase Obiective Turistice

Racoș

Pe raza comunei Racoș se află numeroase obiective turistice cum ar fi: – istorice – Castrul dacic, Cetatea lui Mihai, Cetatea Bethlen – naturale – coloanele de bazalt, cariera scorie vulcanică, fosilele de la Karhago, valea Oltului, Lacul Brazi.

În zona Racoș se mai pot vizita Castrul roman Pons Vetus de la Hoghiz, azi doar ruine, Cetatea Cohalului de la Rupea (sec. XII), a rezistat invaziei tătărești din 1241 restaurată.

La o distanță de aproximativ 60 km de municipiul Brașov, comuna Racoș este situată la o altitudine de 475 m, pe malul drept al Oltului. Depresiunea Racoșului se situează în zona de contact a munților Baraolt și Harghita cu munții Perșani.

În comuna Racoș se ajunge dinspre vest pe DJ 131C (12 km integral asfaltaţi) drum accesibil din DN 13 / E 60 (stare excelentă), Braşov – Sighişoara, la aproximativ 50 km de Braşov și 65 km de Sighişoara iar dinspre est din dreptul localității Augustin pe DJ 131C un drum județean care este la momentul de față încă neasfaltat.

Acest drum de 15 km este un drum forestier, pe malul stâng al Oltului care este un drum aproape impracticabil cu mijloace auto. Racoșul este legat de Brașov și de calea ferată.

Localitatea Racoș este atestată documentar din anul 1377, în anul 1421 începându-se construirea cetății Bethlen, cetate ce poate fi vizitată și astăzi, are o populație de aproximativ 3500 locuitori din care mai mult de 50% fiind de etnie maghiară.

Cetatea Bethlen, situată chiar în centrul localității, a fost de-a lungul timpului în proprietatea mai multor persoane importante cum ar fi omul politic Peter Budai – apropiat al voievozilor din Țara Românească și Moldova, Samuel Bethlen – căpitan general al Scaunului de Mureș, care au intervenit asupra clădirii ce are astăzi aspectul unei fortificații neorenascentiste cu turnuri de apărare rotunde și cu turnul principal de formă rectangulară care păstrează și azi blazonul.

Deși astăzi nu mai există, ”Sala Cavalerilor” era renumită prin frumusețea sa. Administrația locală, în proprietatea căreia se află în prezent, caută parteneri pentru reabilitarea acestui monument și introducerea acestuia în circuitul turistic zonal.

Din spatele gării din Racoș, se poate merge pe un drum care trece pe lângă fosta carieră de bazalt până la ”coloanele de bazalt” înalte de 10-15 m. Aici se pot observa pe faleză multe forme de agregare a lavei vulcanice.

Urmărind drumul pe care am ajuns la faleza cu coloane și urcănd pe acesta până la o altă carieră săpată în marginea de est a conului vulcanic dar la o adâncime mai mare decât prima (30-50 m). Aceste săpături au atins pânza freatică și au generat formarea lacului cunoscut sub denumirea de ”Lacul Brazi” cu o adâncime de aproximativ 10 m. Apa lacului este foarte curată, cu o culoare de safir.

Mergând spre nord vest întâlnim o altă carieră, o carieră de scorie vulcanică sau zgură, ce s-a format prin răcirea rapidă a scurgerilor superficiale de lavă și care a fost încărcată cu bule de gaze, care au fost eliberate simultan dar și ulterior procesului de răcire. Zgura este folosită la fabricarea betoanelor ușoare cu proprietăți termo și fonoizolante.

Această carieră a fost săpată la o adâncime de 30m, în jurul unui sâmbure de rocă vulcanică, sub formă de spirală. Forma, structura, dimensiunile dar și coloritul straturilor de zgură, unele roșii altele negre, formează o imagine deosebit de pitorească și impresionantă.

Transfăgărășanul – Totul despre acest drum

Transfăgărășanul

Transfãgãrãşanul, sau drumul DN7C, cuprinde porţiuni din cadrul a douã judeţe, respectiv judeţul Argeş şi Sibiu, trecând prin 8 comune.

Pe teritoriul judeţului Argeş trece prin comunele Bascov, Merişani, Bãiculeşti, Valea Iaşului, Albeştii de Argeş, Corbeni, Arefu, iar pe teritoriul judeţului Sibiu trece prin comuna Cârtişoara.Capãtul de nord este reprezentat de comuna Cãrtişoara, în timp ce capãtul de sud îl reprezintã comuna Bascov.

Acesta este cea mai mare constructie de acest tip din România, fiind situatã la o altitudine de 2034 m deasupra nivelului mãrii. Are o lungime totalã de 151 km, din care tunelul se întinde pe 882 m, trecând pe sub vârfurile Negoiu si Moldoveanu.

Citește și despre: Sighișoara – Orașul-cetate din Europa

Construirea acestuia a început în anul 1970 şi s-a încheiat în anul 1974 , dorindu-se asigurarea unui drum strategic peste munţi, inaugurarea având loc pe data de 20 septembrie 1974.

Intervalul în care se circulã pe Transfãgãrãsan este cuprins între 1 iunie şi 1 septembrie/noiembrie, depinzând de anumite aspecte climatice.Aceastã rutã este una dintre cele mai înalte a României, şi parcurge distanţa dintre cele douã vârfuri din munţii Fãgãraş, Moldoveanu şi Negoiu.

Ceasuşescu îşi propusese construirea sa, deoarece dupã invazia sovieticã din Cehoslovacia, se temea cã acelaşi lucru s-ar putea întâmpla şi României – şi spera că Transfãgãrãşanul ar permite armatei traversarea rapidã a Carpaţilor pentru a riposta pentru un eventual atac din nord.

Se spune cã construirea acestuia a costat viaţa a 38 de soldaţi . Transfãgãrãşanul trece prin 7 localitãţi situate în judeţul Arges şi 1 localitate în judeţul Sibiu.

Salina Turda – Totul despre depozitele de la Turda

Salina Turda

Formate aici cu aproximativ 18 milioane de ani în urmă, zăcămintele de sare din Transilvania au început să fie exploatate încă din cele mai vechi timpuri, sarea devenind „mai preţioasă” decât aurul.

Depozitele, de la Turda mai exact, au fermecat secole la rând pe toţi cei care au cunoscut sarea de aici şi pare-se că dacii au fost cei care au deschis exploatările atrăgându-i apoi şi pe romani.

Secole mai târziu, ocnele de sare de la Turda încă seduceau regii unguri şi împăraţii Imperiului Habsburgic cu preţioasele sale zăcăminte. Era comoara dorită de toată lumea.

Astăzi, după ce a alimentat cu sare întreaga Europă, a servit atât ca adăpost oamenilor din cel de-al doilea război mondial, dar şi ca depozit de brânzeturi, a devenit o adevărată citadelă subterană ce copleşeşte şi fascinează orice privire, prin grandoarea sa gotică.

Te-ar putea interesa și: Sighișoara – Orașul-Cetate din Europa. Merită Vizitat?

Povestea salinei turistice şi balneare de la Turda, începe mai exact în 1992 când este închis depozitul de brânză şi sunt începute lucrările de modificare a salinei într-un loc dedicat exclusiv activităţilor turistice. Pas cu pas, sunt înlocuite circuitele electrice şi fiecare mină este amenajată spre a putea servi nevoilor turiştilor.

Este construită o nouă intrare (intrarea principală Durgău), Mina Rudolf este dotată cu lift panoramic, o roata de agrement, terenuri de sport şi amfiteatru, iar pe insula de sare din mijlocul lacului sărat din mina Terezia este construit un debarcader şi staţionare pentru tratament.

A fost declarată în anul 2000 rezervaţie naturală de interes naţional, iar astăzi Salina Turda cuprinde un adevărat muzeu de istorie a mineritului în sare.

Starea excelentă de conservare a lucrărilor miniere şi a utilajelor, alături de grija cu care s-au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni obiectiv turistic, fac ca realitatea istorică şi legenda să se împletească armonios.

Numărul tot mai mare de turişti, sosiţi din cele mai îndepărtate arii geografice pentru a vizita salina sunt o confirmare a valorii turistice, balneare şi istorice a ei.

Exploatarea sării din Turda datează din preistorie şi, deşi nu este atestat documentar se presupune că în aceste locuri primii care au început să exploateze rezerva de sare au fost dacii, fapt ce a contribuit fundamental la dezvoltarea localităţii Potaissa. Mai apoi au venit romanii care, pe lângă aur, au fost interesaţi şi de sarea de aici.

Astfel, în timpul ocupării Daciei de către Romani, între anii 106-274 d. Hr., această acţiune s-a intensificat şi perfecţionat, fiind organizată de către funcţionarii imperiali. A început apoi exportul spre centrul Europei, iar drept plată, în Transilvania era adus cositorul, metalul necesar obţinerii aliajului de bronz.

Fiind de o mare importanţă, transporturile de sare de la Potaissa erau supravegheate de militarii din Legiunea V Macedonica, care au ridicat pe un deal în apropiere cel mai mare centru militar din provincia romană Dacia.

În cursul perioadei prefeudale, acest mineral era un produs mai important chiar decât aurul, fapt care a atras asupra oraşului invazia turcilor şi a tătarilor, acesta însă, reconstruindu-se de fiecare dată.

Pe urmă, spre sfârşitul secolului al IX-lea, având în vedere nevoile mari de sare atât din Transilvania cât şi Ungaria şi alte teritorii ale Europei, se trece la o exploatare în adevăratul sens al cuvântului, până în secolul X, aceasta exportându-se deja în Pannonia şi Moravia.

Articol similar: Totul despre Transfăgărășan

În anul 1271, aflată sub proprietatea episcopiei romano-catolice din Alba-Iulia, ocna de sare de la Turda este atestată documentar, câţiva ani mai târziu menţionându-se exploatarea a două ocne. Considerate cele mai bogate din Transilvania, exploatarea s-a dezvoltat tot mai mult, cantităţile de sare crescând de la an la an, la fel ca şi calitatea acesteia.

De aici începe o adevărată ascensiune în ceea ce priveşte gradul de răspândire al sării de la Turda, începând cu perioada voievodatelor transilvănene şi ajungându-se pe la 1550, ca minele de sare de aici să fie cele mai bogate şi productive din Transilvania şi cele mai însemnate din întregul Orient, iar în 1786 extragerea sării şi comerţul ei au devenit monopol al statului.

Vaporaşul de la Turda cobora pe Arieş până la Seghedin pentru 42 de florini sau 10.000 de bucăţi de sare, iar pe uscat sarea era transportată cu căruţele. În ceea ce priveşte modul fizic de exploatare a sării la Turda, aceasta a început de la suprafaţă, mergându-se cu extracţia de sus în jos.

Lucrătorii exploatau sarea în camere de 17-34 m adâncime şi 6-7 m lăţime, la început, ajungându-se la sisteme de construire de formă conică, de clopot . Oamenii de aici erau specializaţi în diverse munci, de la tăietori de sare, la cei care transportau sarea la suprafaţă, la îngrijitori, fierari sau diferiţi meşteri şi cărbunari. Tehnica folosita la tăierea sării era în primul rând munca manuala, uneltele folosite fiind topoarele şi ciocanele

. Pentru a nu se surpa, pereţii erau întăriţi cu împletituri de nuiele, iar sarea se despica şi se tăia în brazde. Bolovanii erau scoşi, mai apoi cu ajutorul unei maşinării numite „Crivac” , ce era pus în mişcare de forţa cailor; tehnică ce mai târziu s-a perfecţionat.

Exploatarea a luat avânt în perioada Imperiului Habsburgic, iar după 1770 se înfiinţează şcoli de saline pentru a instrui viitorii lucrători. Unii copii erau folosiţi pentru iluminarea minelor, alţii alegeau sarea curată de resturile de pământ sau curăţau ocna de sarea sfărâmată, însă cei mai mulţi lucrau la dispozitivul de scos sarea din ocnă cu ajutorul cailor şi a scripeţilor.

O altă clasă de muncitori în salină erau ocnaşii condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi care nu ieşeau din ocnă, având celulele săpate în sare sau, deţinuţii de drept comun care aveau celulele afară, la intrarea în mină, construite din piatră.

În anul 1860, Turda se afla printre cele mai mari 5 centre de exploatare a sării din Transilvania: Ocna Mures, Ocna Dej, Praid şi Ocnele Sibiului. Aceste ocne exploatau anual 6,7 milioane m3 de sare. Zece ani mai târziu, lucrau aici un număr de 180 tăietori, iar după 4 ani aceştia au scăzut la 100 şi acestea datorită concurenţei din partea celorlalte ocne de sare transilvănene.

Astfel exploatarea sării la Turda începe să scadă şi în 1875 Ministerul de Finanţe o declară nerentabilă şi propune închiderea ei, dar activitatea continuă, închiderea definitivă având loc în timpul crizei economice mondiale, în anul 1932.

După închiderea salinei, aceasta intră într-o perioadă de uitare până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când este redeschisă şi utilizată de populaţia oraşului ca adăpost antiaerian în timpul luptelor date pentru eliberarea localităţii. După anul 1950 până în anul 1992, când salina a fost redeschisă pentru public căpătând statutul de obiectiv turistic, primii 500 m ai galeriei Franz Iosif au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi.

Sighișoara – Orașul-Cetate din Europa

Sighișoara

Sighișoara este printre puținele orașe-cetate locuite din Europa și singurul conservat în cea mai mare parte, dar și locuit din România.

Datorită arhitecturii sale remarcabile, a poziției dominante și a ambianței geografice, orașul a fost supranumit încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea „”Perla Transilvaniei””. Planul orașului-cetate este caracteristic orașelor germane întemeiate în evul mediu târziu. Sighișoara are o imagine aparte și datorită faptului ca de secole, în acest burg medieval au conviețuit în bună înțelegere români, maghiari, sași și alte naționalități, care s-au ajutat reciproc, dând naștere unei comunități multiculturale.

Sighişoara este situată în centrul ţării, pe râul Târnava Mare, în sud-estul judeţului Mureş fiind un important nod rutier şi de cale ferată. Aparţine Regiunii de dezvoltare ADR Centru. Coordonatele geografice ale localităţii sunt: 24°46’40” longitudine estică şi 46°12’40” latitudine nordică.

Situându-se în partea centrală a ţării distanţele până la principalele localităţi de interes economic, administrativ, cultural şi turistic nu sunt prea mari: 297 km până la Bucureşti, 120 km până la Braşov, 156 km – Cluj-Napoca, 54 km – Tîrgu Mureş, 40 km – Odorheiu Secuiesc.

În apropierea imediată a orașului-cetate se regăsesc următoarele comune: Viilor, Aurel Vlaicu, Soromiclea, Rora, Valea Albeștiului, Venchi, Hetiur, Albești, Saeș, Daneș, Boiu, Stejărenii, Apold, Topa, Seleuș, Pipea, Jacodu, Criș, Nadeș, Daia, Vetca, Laslea, Malancrav, Vânători.

Prima atestare documentară datează din 1280 sub numele de “Castrum Sex“. În 1298, localitatea apare sub numele “Schespurch” (denumire germana) și în 1367 localitatea este menționată ca “civitas“, adică oraș, iar numele românesc al orașului – “Sighișoara” – apare din 1435. Sighișoara, în dialectul săsesc are denumirea de Schäsbrich sau Šesburχ, în germană Schäßburg, în maghiară Segesvár, iar în latină Saxoburgum sau Castrum Sex.

Când visezi numerele de la Loto şi câştigi milioane de euro

Când visezi numerele de la Loto

În 2006, o femeie a visat numerele la Loto. Iar visul nu a fost întâmplător, pentru că Mary Wollens a făcut întocmai şi apoi a sărbătorit multe zile în şir. Aceasta face parte din numeroasele poveşti cu câştigători de la Loto. Oameni inspiraţi, pasionaţi de calcule sau, pur şi simplu, norocoşi. Ori pentru care câştigul de sute de mii sau milioane de la loterie s-a transformat în calcar. Fiecare după cum a gestionat situaţia. Mary a avut un vis. A crezut în el şi mai departe…

A visat numerele pe care deja le pusese

Mai departe a câştigat două părţi dintr-un pot de 24 milioane de dolari! Suma exactă este neimportantă, pentru că oricum vorbim de una cu şase zerouri. Totul a început însă banal. Femeia din Toronto, Canada, a jucat, ca în fiecare săptămână, la Loto. A pus şase numere. După vreo două zile s-a trezit, bursc, noaptea. Visase ceva incredibil. Numerele puse de ea erau cele câştigătoare. Lângă bilet se afla şi un cec pe care stătea scris o sumă enormă. Iar canadianca a profitat.

A mai mers să pună o dată biletul la Loto

A aşteptat cu sufletul la gură extragerea. Între timp însă, a mai făcut ceva. Mary a mers să mai pună o dată biletul la Loto! Dacă visul i-a arătat că alea sunt numerele, de ce să nu le mai pună o dată? Extragerea a confirmat premoniţia miraculoasă! Unul câte unul, numerele stăteau scrise pe bilele care ieşeau din suflantă.

Chiote de fericire şi ţipete de bucurie. Femeia tocmai ştia că a luat două felii din marele pot. Nu o mai interesa câţi câştigători mai erau, fiindcă oricum numărul lor nu avea cum să fie foarte mare. De acum, singurul lucru care o mai interesa era acela de a-şi organiza felul în care va cheltui banii pe care destinul i-a pus în braţe.

Ținute la modă – Ce aș purta?

Ținute la modă

Nu știu pe câtă lume bucură revenirea anilor 80′-90′, insă pe mine mă încântă. Probabil mi se targe de la faptul că eram copil și urmăream cu curiozitate și mirare felul în care se întâmpla moda prin fața ochilor mei fără să fi înțeles prea multe. Dar am rămas încă de atunci cu un gust tare pregnant față de formele și trendurile epocii.

Am adorat întotdeauna ramele groase de ochelari (ochelaristă fiind), tocurile pătrate, sandalele din velur, umerii supradimensionați, culorile tari, tăieturile minimaliste. În garderoba mea sumară de adolescentă, țin minte că păstrasem cu sfințenie de la cineva drag o flanelă cu mâneci trei sferturi și nasturi brodați cu lână, o pereche de pantaloni cu talie înaltă din stofă cadrilată și un pardesiu negru la două rânduri de nasturi.

La vremea aia n-aveau nicio legătură cu trendurile de prin Călinescu, cu pantalonii negri mulați și tricourile până la buric. Dar le-am purtat cu o așa mândrie și plăcere, încât îmi imaginam că am vreo 15 ani în plus și sunt o mare doamnă.

Cred că moda, în esență, ține de emoție, de plăcerea reală de a purta o haină, și nu de valul exterior al sezoanelor care te împing de la spate. Da, aș purta tot ce e mai jos. Cu vârf și îndesat și-n combinații dintre cele mai lejere.

Acolo unde nu sta nimeni

Acolo unde nu sta nimeni

Mi-am ales un loc la care mă întorc ori de câte ori în celelate nu mă simt bine. Ajung acolo întotdeauna seara, la amurg, când soarele se freacă de lună într-o împleticire care pare eternă. Cobor din mașină desculță și pășesc pe un traseu format din 3 trepte de piatră, o poartă mare și grea și o alee fină ca lama cuțitului de tăiat carnea.

O treaptă, încă una, plus o suită de scânduri care tremură sub fiecare pas. Una dintre cheile din morman cunoaște cuvitele magice și face ca ușa să se deschidă. Intru, îmi șterg tălpile de praf și caut buimacă întrerupătorul, ascun sub o căpiță de pulovere bătrăne pe care le-am aliniat cu timpul într-un cuier și mai bătrân.

Dintr-un sus înalt se dezmorțește o geană de lumină timidă și uimită de oaspeți. În celălalt colț al încăperii e biroul aliniat într-o ordine milităroasă, cu 4 caiete îngrămădite între ele, câteva reviste subțiri și multe pixuri pitite-ntr-o cană de lut. E firg, jenant de frig. Un frig adânc care miroase a ploaie, a ieri, a mâine și a gânduri care-și amintesc regrete.

Cele 7 minute de la intrare

În cele 7 minute de la intrare și până acum în mintea mea s-au derulat pe repede înainte scenarii ale unor filme care s-au întâmplat deja: joacă de copil, iubire de tată, sărut de mamă, miros de lavandă, placintă arsă la coajă și același colț din baie cu putregai care nu vrea să renunțe în lupta cu fâs-urile.

Mă uit în jur și colțurile gurii sar în sus exact ca atunci când îți auzi copilul plângând noaptea. Ca pe jar, mă trezesc că râd ca o proastă care a fost lăsată la halta din sat de Gigi tractoristul care i-a zis o glumă bună și-a înjurat-o de mă-sa. Mă întind pentru o scundă, ostenită de drum, obosită de mine.

Acolo unde nu stă nimeni e o parte din mine în care pășesc des în ultima vreme. Acolo unde oboseala e soră cu deznădejdea și unde amândouă se știu bine cu panica. Acolo unde nu stă nimeni e colțul pe care-l numesc refugiu, un raft cu praf de pe care apuc câteodată o sticlă pe care scrie Speranță.

Drumul spre pădure și dharma noastră cea de toate zilele

Drumul spre pădure

Undeva în București, într-o oază minunată ce a fost și va rămâne pentru totdeauna Satya ca precursor al Erei de Aur a Iubirii pe aceste meleaguri, o întâlnire memorabilă mi-a deschis noi orizonturi și în același timp mi-a confirmat anumite “viziuni” ce începeau a se contura în modul de a privi lumea, viața.

La o întâlnire publică având ca temă Crearea de comunități utosustenabile/intenționale în amintitul centru holistic, cel mai “spiritual” și simplu om pe care l-am întâlnit până acum mi-a deschis drumul unei linii temporale/linii de destin printr-o frază memorabilă:

“Când vei ajunge să cunoști pădurea și vei fi președintele ei, atunci poate, poate vei ajunge să fii președintele tău.”

Fraza îmi era adresată indirect mie, persoana vizată fiind unul din liderii spirituali ai țării, ce ne însoțea la masă, personaj cu instincte des afirmate de a „conduce” țara, oamenii spre ceva. Ceva destul de ambiguu și foarte cețos din punctul meu de vedere.

Anii au trecut, alegerile m-au dus către pădurea ce știam că mă cheamă de multă vreme. La poalele ei am fost devirusat de mult zgomot existențial și praf conceptual presărat peste mine în drumul prin viață. Procesul de dezvățare a început cu mare succes. Iar cuvintele singurului om pe care îl pot considera „mentor”, cu excepția tuturor celorlalți oameni, m-au urmărit precum duhul cărățeniei urmărește omul sfânt.

În brațele vieții și suflul pădurii am înțeles deplin că nu știu mai nimic, că tot ce adunasem o făcusem pentru a ajunge aici, în acest moment crucial în care pot intra în pădure și astfel într-o nouă etapă a existenței cu ochii mari cât cepele și inima cât un purice către o nouă școlire.

Te-ar putea interesa și: Focul viu al inimii învăluie planeta

Da, fiecare moment îl construiește pe celălalt. Toate clipele petrecute în oraș au fost magice, tot praful adunat și-a avut sensul, toate conceptele m-au pregătit să întâlnesc VIAȚA. Și un etern mulțumesc rostesc acum pentru toate clipele și toți oamenii care m-au condus aici.

Cât despre fiorii pe care îi ai când cobori din Pomul Cunoașterii pentru a păși pe câmpiile Vieții, ei sunt greu de descris în cuvinte. Doar inima îi poate zugrăvi prin razele ei înfloritoare.

Fiecare își are menirea, darma și flacăra vieții: și matematicianul și tâmplarul și prostituata și șamanul și guvernantul și inventatorul zăpăcit. Și cu toții una comună: să refacem grădina paradisiacă ce a fost cândva Pământul și este menit să redevină. Iar pentru asta este obligatoriu fără nici un fel de discuție sau polemică filozofică să ne plecăm în fața VIEȚII.

Drumul spre rai trece prin iad. La Roșia Montană sub semnul Curcubeului

Drumul spre rai trece prin iad

Ați fost vreodată în iad? Eu da. De mai multe ori. Și mama mia câte am mai învățat acolo și în ce fel m-am zbenguit.

Drumul spre rai trece prin iad. La propriu și ca evoluție individuală și tehnic la nivel planetar. Ca să te racordezi la energia pură a Pămîntului și implicit cu straturile vibraționale mai înalte, e musai să treci prin iad, mai ales dacă e să deschizi cîmpuri colective mari.

La Roșia Montană în această gură de rai, am întâlnit cel mai profund iad. Exterior și interior. E firesc. Gâlceava creată aici a fost imensă, energia în unele locuri erau abisal de întunecate.

Într-un câmp auriu vedeai în anumite zone toată spaima lăcomiei, distrugerii, corupției, energia blestemului aurului, ură între oameni, case distruse, familii destrămate, drame peste drame și o dispută națională cu multă tensiune canalizată către acel loc. Corna prin excelență cel mai jos loc vibrațional, cel mai distrus sat.

Și în el a început să înflorească puternic Raiul. Prin Corna mai ales s-a curățit unul din cele mai mari blesteme aruncate peste țara aceasta. A fost cea mai grea curățire pentru mine. Am fost la un pas să îmi pierd ființa, să mă spulber în milioane de particule. Da firește că știam că nu o să fie așa.

Altfel nu aș fi fost îndrumat aici unde mi-am dat masteratul în treburi magice, primind ca dar una din cele mai frumoase recompense posibile în această lume. O explozie a inimii. Și acum mă pregătesc firește de doctorat în magia iubirii. Curățirile s-au încheiat pentru mine. Deplina manifestare și zborul extatic prin materie începe.

În acest moment situația este alta în Rosia Montană. Câmpuri mari au fost curățite. În munte mai este durere, dar ceva larg s-a deschis aici și în Apuseni și pentru întreaga țară. Roșia e pe listele de aderare la patrimoniul Unesco, oamenii mult mai lini, viața strălucește, gustul apei s-a schimbat enorm calitativ, seceta a dispărut, plouă foarte mult și foarte multe evenimente fericite sunt pe cale a se întâmpla. Blestemul aurului s-a transformat în binecuvântarea aurului.

Câmpul auriu de aici e fabulos și el include și focul de care Părintele Arsenie Boca vorbea. El abia s-a aprins puternic și se expandează de la clipă la clipă și cuprinde nu doar țara, ci mult din planetă.

Apusenii de aici sunt epicentrul unui vortex imens ce începe în Olimp și cuprinde toți Balcanii. E o dinamică fantastică creată ce se amplifică de la zi la zi.

Și în toată ecuația asta a fost necesară prezența iadului și contribuția lui. Cele două lumi în realitate una sunt, doar că încă mai e multă suferință, posomorâre și lăcomie pe Pământ.

Căci ele sunt iadul. Și când te trezești dintr-un vis, îți dai seama că om fiind ești una cu Pământul și toți oamenii. Și iad și rai și de atunci începe marea călătorie, marea compasiune, marea iubire pentru toate ființele Pământului, pentru toate aspectele tale.

De aceea la ceremoniile zilnice ale Întrupării Țării Bucuriei ne cerem în primă fază iertare cu mâna pe inimă în numele tuturor oamenilor care există și au existat de când există viață pe Pământ.

Și binele și răul se disipă și contrariile se unesc. Libertatea se ivește, morala dispare cu tot cu matricea (matca) generată de ea și Pomul Vieții răsare.

Un Nou Cer și un Nou Pământ s-au ivit și ele se împletesc sub numele de Țara Bucuriei. Și această realitate planează deasupra noastră și pas cu pas, clipă după clipă, zi după zi ea se întrupează din ce în ce mai puternic în diferite colțuri ale țării, ale planetei sub binecuvântarea curcubeelor.

PS. Și cum să nu ceri uneori sprijin conștient de ceea ce împlinești, de ceea ce este de făcut. Până acum am fost rezervat. De ieri și mai explicit de azi cer totalmente sprijinul fiecărei ființe din această țară și de pe această planetă să participe, să sprijine, să se implice.

Fiindcă urmează să manifestăm Raiul pentru întreg Pământul și sunt binevenite toate inimile deschise și conștiințele înalte și toate resursele posibile: milioane și milioane de lei, brațe pline de energie, invenții, pământuri, păduri.

Și bucuria noastră de a trăi și astfel a sfinți tot.