Luna aceasta, Dilema Veche a împlinit 18 ani. Recunosc că vreo treisprezece dintre ei i-am petrecut împreună. Cam din 1998 am cumpărat-o aproape săptămînal. În primii ani, cînd internetul se prindea cu cîrîit de modem dial-up, aveam cutii întregi cu Dileme cocoţate pe dulap. Chiar mi-au fost folositoare în facultate. Tanti de la chioşcul de ziare de peste drum îmi oprea în fiecare vineri singurul exemplar, de cele mai multe ori venea doar unul că nici măcar nu-l mai punea în geamul zăbrelit, iar eu apăream cu dimineaţa în cap ca să-l cumpăr. Am petrecut împreună multe evenimente. Alegerile nasoale din 2000, cele nenasoale din 2004, cînd a luat partea opoziţiei (cum puţine publicaţii au făcut-o atunci), şi altele care au mai urmat. Îi urez „La mulţi ani!”, cu toate că de ceva timp, cam mult timp, am impresia că a eşuat oarecum în certitudini şi nu mai operează dileme. Chiar în ultimul număr domnul Mircea Vasilescu, un senior dilematic, îşi începe articolul astfel:
Dl Teodor Baconschi – căruia unii i-au cerut, fără rost, demisia în cazul neaderării la Spaţiul Schengen – a făcut zilele trecute cîteva consideraţii interesante şi importante pe această temă. Într-un interviu din Financial Times, a declarat că argumentele politice ale ţărilor care au cerut amînarea sînt „irelevante“, iar Europa trebuie să-şi respecte propriile reguli din moment ce, tehnic, România e pregătită. Aşa încît reiau un text mai vechi, de pe cînd noi abia primiserăm dreptul de a circula fără vize în Spaţiul Schengen. Şi eram bucuroşi.
Roşeaţa din text îmi aparţine. Eu înţeleg că dl. Baconschi este un fost coleg de dileme cu dl. Vasilescu, fiind mult timp semnatarul unei rubrici în Dilema/Dilema Veche, dar certitudinile acestea de salon chiar nu dau bine într-o publicaţie care se declară dilematică şi majoră. Şi am simţit aerul acesta suficient în textele multor autori cu vechime. Parcă săptămînalul a rămas la episodul reclamelor electorale din 2004 şi nu mai vrea să treacă la o nouă serie. Unii au devenit între timp politicieni ai puterii actuale, alţii ideologi, mai mult sau mai puţin camuflaţi, ai actualei puteri. Asta-i viaţa în România. Nu toţi rezistă dulciurilor din galantare.
Chiar şi aşa, îi urez publicaţiei foarte mulţi ani de apariţie. Poate că rătăcirile din ultimii ani pot fi puse doar pe seama pubertăţii afurisite, iar de acum urmează maturitatea şi, implicit, echidistanţa.