Mi-am ales un loc la care mă întorc ori de câte ori în celelate nu mă simt bine. Ajung acolo întotdeauna seara, la amurg, când soarele se freacă de lună într-o împleticire care pare eternă. Cobor din mașină desculță și pășesc pe un traseu format din 3 trepte de piatră, o poartă mare și grea și o alee fină ca lama cuțitului de tăiat carnea.
O treaptă, încă una, plus o suită de scânduri care tremură sub fiecare pas. Una dintre cheile din morman cunoaște cuvitele magice și face ca ușa să se deschidă. Intru, îmi șterg tălpile de praf și caut buimacă întrerupătorul, ascun sub o căpiță de pulovere bătrăne pe care le-am aliniat cu timpul într-un cuier și mai bătrân.
Dintr-un sus înalt se dezmorțește o geană de lumină timidă și uimită de oaspeți. În celălalt colț al încăperii e biroul aliniat într-o ordine milităroasă, cu 4 caiete îngrămădite între ele, câteva reviste subțiri și multe pixuri pitite-ntr-o cană de lut. E firg, jenant de frig. Un frig adânc care miroase a ploaie, a ieri, a mâine și a gânduri care-și amintesc regrete.
Cele 7 minute de la intrare
În cele 7 minute de la intrare și până acum în mintea mea s-au derulat pe repede înainte scenarii ale unor filme care s-au întâmplat deja: joacă de copil, iubire de tată, sărut de mamă, miros de lavandă, placintă arsă la coajă și același colț din baie cu putregai care nu vrea să renunțe în lupta cu fâs-urile.
Mă uit în jur și colțurile gurii sar în sus exact ca atunci când îți auzi copilul plângând noaptea. Ca pe jar, mă trezesc că râd ca o proastă care a fost lăsată la halta din sat de Gigi tractoristul care i-a zis o glumă bună și-a înjurat-o de mă-sa. Mă întind pentru o scundă, ostenită de drum, obosită de mine.
Acolo unde nu stă nimeni e o parte din mine în care pășesc des în ultima vreme. Acolo unde oboseala e soră cu deznădejdea și unde amândouă se știu bine cu panica. Acolo unde nu stă nimeni e colțul pe care-l numesc refugiu, un raft cu praf de pe care apuc câteodată o sticlă pe care scrie Speranță.