New York 2001, Madrid 2004, Londra 2005, atacurile sinucigașe de ieri seară de la Paris au fost făcute în numele Allah, prietenul imaginar al celor săraci cu duhul, de origine arabă, crescuți într-o cultură a violenței și intoleranței religioase. O înapoiere de 1000 de ani față de lumea creștină, cea a prietenului imaginar Dumnezeu, care din cînd în cînd răbufnește ca un furuncul. În ultimul mileniu s-au tot omorît nevinovați în numele Domnului. Cumva, istoria i-a lăsat pe imbecilii ăștia islamiști la coada vacii civilizate, cu niște veste detonatoare și kalașnikoave în loc de săbii și arcuri.
Toate atacurile astea islamiste au ca scop accidental schimbarea modului de viață occidental, în care religia ocupă un loc din ce în ce mai mic și mai intim. Zic accidental, pentru că animalele astea fără creier nu gîndesc problema într-un mod mai complex de „ei nu cred în Allah, deci să-i omorîm”. Cu fiecare atac dintre cele menționate la început, statele atacate au schimbat și întărit cîte ceva. Securitatea a devenit mai strictă, supravegherea mult mai bine organizată. Chiar și așa, viața omului de rînd nu s-a schimbat în mod semnificativ. Poate petrecem mai mult timp la îmbarcare cînd luăm avionul sau, în Londra, găsești mai greu un coș de gunoi, dar în esență viața curge la fel pentru cetățeanul european.
Vor fi săptămîni de nesiguranță în Franța și Europa. Oamenii vor fi mai prevăzători, se vor strînge în mulțimi mari mai greu, la concerte sau pe stadioane, securitatea va fi mai strictă, dar pînă la urmă societatea occidentală se va reașeza în aceeași albie pe care o ocupă din 1945 încoace. Pentru că în fața terorii imprevizibile, tot ceea ce putem face ca oameni civilizați e să ne continuăm viața în același mod pe care ei vor să-l schimbe. Cu diminețile noastre agitate în timpul săptămînii și liniștea din weekend, cu traficul rutier enervant, cu orele suplimentare de la birou și concediile planificate, cu viețile pe care le autoevaluăm de cele mai multe ori nesatisfăcătoare și plictisitoare. Iar Allahul lor ar putea foarte bine să ne sugă pula.
Leul Cecil și planeta de retardati umani
Jumătate de planetă, aia mai gălăgioasă, urlă de cîteva zile încoace despre cum Cecil the Lion a căzut victima unui vînător dentist din Minnesota. Și cere justiție de la marele și bunul Robert Gabriel Mugabe. Să mori de rîs, nu alta.
La fel ca în cazul violului din Vaslui, toată floarea masturbatoare a societății e curajoasă cînd se luptă cu alde dentiști complexați sau trepăduși needucați. Și face petiții online către dictatori africani. Ca și cum ai face petiție către ISIS să nu mai execute copii creștini și să nu mai violeze femei prin Siria. Și dacă nu se conformează, mai fac încă una.
Un vînător a ucis un leu. Singura lui eroare a fost că a vînat un leu celebru. Dacă ar fi fost anonim, nu mai interesa pe nimeni. Și oricum am pune-o, cu toate bocitoarele pacifiste ale planetei în balanță, omul este un vînător. D-aia am ajuns ca specie pînă aici. Dacă ne-am fi limitat la coacăze și măcriș, nu mai tastam acum petiții retarde pe internet. Ne adăposteam în copaci ca să nu ne halească la prînz Cecil ză Lion. Da, dar omul nu mai are nevoie să vîneze, ar spune mulți. Nu, dar s-a transformat într-un sport. Unul cam scump și ciudat pentru mulți, dar pe care eu îl înțeleg. N-am practicat niciodată așa ceva, dar am pescuit și senzația e cam aceeași. Te simți puternic, că ai reușit să prinzi un exemplar dintr-o specie mai slabă decît a ta, pe care o să-l pui pe grătar și, în final, o să-l mănînci. Atît de simplu. Și dacă, la un moment dat, vor dispărea toți leii din Africa, vom pune mînă de la mînă și îi vom recrea în laborator. Doar ca să avem ce vîna în continuare. Pentru că rasa umană e atît de avansată încît unele specimene își pot permite s-o ardă vegan fără să li se întîmple ceva fatal. Ia să ne imaginăm un leu care se decide că e prea bun și moral ca să mai mănînce carne. Îl halesc leoaicele în cîteva minute. Coae, ori ești leu, ori gazelă?