Despre cum m-am săturat de gargara zilelor noastre

E dureros să trăieşti în România. Pentru mine, cel puţin, este dureros. Ştiţi, cînd mi-am făcut blogul ăsta, să tot fie vreo doi ani jumătate, aveam impresia că intru într-o lume fără sfori sau poteci trasate cu mare grijă de către o mînă invizibilă. Oricine putea să-şi facă blog în cinci minute, iar zece minute mai tîrziu să-şi publice ultimul gînd care-i frămîntase fruntea. Am fost atunci fermecat.

M-am aruncat fără reţineri în marea aceasta virtuală de păreri autentice. N-a trecut mult timp şi am descoperit că blogosfera nu este decît o copie a lumii din spatele ferestrelor. Chiar una mult mai feroce, brutală, falsă, decît cea pe care o trăim departe de tastele calculatoarelor.

Cu toate astea n-am renunţat să citesc bloguri sau platforme de bloguri, încercînd să caut păreri şi personalităţi cît mai autentice. Sau ceea ce am considerat eu că ar fi autentic. M-am împăcat oarecum cu această abordare. Bineînţeles că pe parcursul acestui drumeag am întîlnit şi putregaiuri.

Ca în orice societate bolnavă şi cu şanse mici de scăpare, există anumite personaje nocive care răzbesc şi ajung posesori de influenza, după cum atît de bine a numit-o Zamo aici. Eu i-aş compara pe cei care clamează influenza într-un mod atît de obsesiv cu şobolanii purtători ai bacilului Yersin, adepţii lor fiind în rolul puricilor care împrăştie ciuma prin toate colţurile pămîntului.

Dar nu doar blogosfera este singura infestată. Ea doar urmează modelul societăţii româneşti, ruptă în două şi apoi în mii de bucăţele irelevante şi care n-au vreun ţel.

Intelectuali care s-au plasat în faţa gardului sînt obsedaţi de ceea ce ar fi trebuit să facă acum 20-30 de ani şi n-au fost în stare să facă. Încearcă acum să recupereze în van decalajul, precum o echipă de fotbal care a pierdut meciul oficial cu 0-10 dar rămîne singură pe teren pentru a egala. Tribunele sînt goale, iar adversarii nici măcar vestiarele nu le mai ocupă. Pleşu şi Liiceanu organizează întîlniri simandicoase pentru a-şi limpezi trecutul tulbure, dar ignoră cu bună ştiinţă prezentul care ne otrăveşte. Sînt obişnuiţi s-o facă. La fel au tăcut şi în perioada comunismului. Acum nu vorbesc despre ceea ce e dureros, anormal, bolnav, aruncîndu-se în bătălii mărunte care nu au nici un scop.

Nu-i exclus ca peste vreo cîţiva ani să aplaude o eventuală condamnare a regimului pe care îl trăim bine în aceşti ani, spunînd că ei au ştiut că a fost rău dar nu puteau să vorbească la momentul potrivit pentru că… Şi aici poate urma orice. Românul e leneş în gîndire, uită repede şi ambalajul sclipitor îi ia ochii. Ţin minte cum, prin anii 90, o mătuşă spunea despre Patapievici că le zice bine şi e „mintos”, dar dacă o întrebai despre ce a vorbit nu putea să-ţi răspundă. Îi plăcea felul său alambicat de exprimare, considerîndu-l un deziderat intangibil, dar esenţa discursului o lăsa indiferentă.

Poate şi papionul era de vină. Recunosc, m-a deranjat toată această şaradă începută anul trecut la dialogul Muller-Liiceanu de la Ateneu, continuată acum prin cel pus în scenă de cuplul Michnik-Pleşu şi de polemica Patriciu-Pleşu. Am un sentiment de deşertăciune. Care e utilitatea? Care este scopul? Pentru ce dezgroapă cadavrul comunismului aceşti oameni, cînd corpul neînsufleţit al României actuale se află captiv la Cotroceni? Iar noi, proştii, de ce tot încercăm să ne găsim reperele în persoana unui tip de intelectual căruia îi lipseşte cu desăvîrşire dimensiunea socială? Care vorbeşte frumos şi găunos. Nu vreau să mă mai uit în gura lui.

Revenind la blogosferă, am început să mă cam satur de toate aceste bloguri generaliste care încearcă să reflecte ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Sînt false şi mai degrabă alterează imaginea României în ochii celor care activează în marea virtuală. Mulţi cu influenza au interese politice, fiind plătiţi pentru asta, iar alţi blogări importanţi nu bagă de seamă ceea ce se întîmplă în jurul lor. Nici de ei nu mai vreau să aud. Chiar zilele trecute am făcut curăţenie în reader, eliminînd mai mult de jumătate din blogurile pe care le urmăream. Vor mai urma şi altele. Mă doare-n cot de o versiune a unei versiuni a unui videoclip Taxi. Foarte extrem de original.

După aproape trei ani m-am săturat de citit bloguri. Consider că pierd prea mult timp cu ele. Rămîn pe lista mea doar cele care îmi oferă ceva în schimb: o recenzie de carte, o informaţie din lumea literaturii, din istorie sau ceva legat de temele acestea. Cît despre marii ‘telectuali ai zilelor noastre nici nu mai are rost să vorbesc. Şi-au pierdut orice fel de coerenţă prin alegerile făcute în ultimul deceniu. De ce să-i mai consider modele?

Am un fiu de crescut şi nişte cărţi de scris. Astea vor fi priorităţile mele. Nu-mi place ţara în care trăiesc. O consider greţoasă şi primitivă. Dar e de datoria mea să cred că ea se va îmbunătăţi în timp, poate şi cu ajutorul meu sau scrierilor mele.

O vilă cît un neam… prost

Acesta este un articol extrem de subiectiv şi răutăcios. După ce voi apăsa butonul publish, probabil undeva cineva mă va trece pe lista suplimentară a oamenilor propuşi pentru o călătorie dus în iad. Dar bat în lemn şi voi spera că nu mi se va întîmpla tocmai mie asta. Apropo, a bate în lemn e un gest religios? Sper ca după ce catedrala mîntuirii neamului se va finaliza, românii să nu mai fie nevoiţi să mergă la doctor. Se vor duce direct în umbra acestei măreţe clădiri, vor bate cîte trei cruci, neapărat într-un interval mai scurt de trei secunde, altfel nu vor avea efect, şi gata, vor fi mîntuiţi şi vindecaţi. Şi aşa, guvernul actual ne tot spune că numărul mare de spitale din România predispune populaţia la îmbolnăviri, deci trebuie redus.

N-am înţeles de ce, în secolul XXI, cînd societatea în care trăim suferă de multe boli provocate de lipsa educaţie, de orice fel de educaţie, un grup de interese, constituit pe baze religioase (sanchi, adică pe bani), se apucă de construcţia unei clădiri monstruoase, de dimensiuni aiuritoare unde să mergi să te rogi. Dar stai, ba da, am înţeles. Cantitatea contează, nu calitatea. Asta propovăduieşte biserica ortodoxă. De fapt, este dovedit ştiinţific religios că oamenii care conduc maşini mari, sînt cei mai buni şoferi, că bărbatul bine dotat întotdeauna satisface cel mai bine o femeie, iar bogatul are mai multe drepturi decît sărăntocul. Stai, că ultimul exemplu se numeşte capitalism şi nu se pune la îndoială. Şi că cel care are religia cea mai adevărată, că aşa am învăţat la şcoală că este religia ortodoxă, e mai şmecher decît catolicii, musulmanii şi ceilalţi amărăşteni pe care îi includem automat în marea familie a pocăiţilor. Noi, ortodocşii, mergem în rai, ceilalţi merg în sulă. De parcă ne-ar interesa.

Clădirea va avea o înălţime de 120 de metri, cam cît un bloc cu 25 de etaje. Ia-o p-asta, băi papă! Va putea suporta un cutremur de peste 8 grade pe scara Richter, asta dacă pupatul cadavrelor şi bătăile de cruci nu vor avea efectul scontat. Clădirea va avea 14 lifturi şi va beneficia de 700 de locuri de parcare, pentru că mîndria merge mînă-n mînă cu lenea. Va avea o capacitate de 5.000 de locuri în genunchi. Intraţi, fraierilor! Doar pentru voi am construit-o.

E bine că mîndria ţării, Casa Poporului, îşi va găsi o surată pe măsură la cîteva sute de metri. Chiar se simţea singură, înconjurată de tot acel teren sălbăticit de către visurile de mărire ale unui nebun. Şi cele două sînt mai strîns legate decît ne-am imagina. Ambele emit ecouri strîmbe cu rezonanţe patriotarde: popor, neam, dar fără nici o legătură cu acesta.

Un dialog

– Trebuie să facem ceva. Un semnal, ceva, ca să arătăm că sîntem călare pe situaţie.

– Şi la ce v-aţi gîndit?

– Sacrificăm peştişorii. Cîndva tot trebuia să se întîmple.

– Mda. Nu-mi place cînd se întîmplă asta. Totuşi, oamenii ăştia ne-au fost loiali.

– Hai să nu dramatizăm. Nu ne sînt loiali nouă, ci doar banilor pe care îi sug din treaba asta. D-aia şi merge treaba atît de bine. Pentru că pierderea fiecăruia ar fi prea mare.

– Şi n-o să vorbească despre tot? Stau şi mă gîndesc că este totuşi cam periculos. Dacă ne vor da în gît şi pe noi, împreună cu tot sistemul?

– Asta n-o să se întîmple niciodată. Nu-şi permit riscul ăsta. Una e să-şi piardă bancomatul care le-a fost tot timpul la dispoziţie, alta e să-şi piardă libertatea pentru nişte mulţi ani de acum încolo. Doar şi-au asumat riscul ăsta. Fiecare era conştient că va veni şi episodul ăsta. Era trecut în fişa postului cu cerneală simpatică. Ştiu că e o pierdere cam mare, şi eu aş suferi destul dacă mi s-ar întîmpla asta. Dar aş supravieţui, aş merge mai departe. Iar pentru loialitate n-o să-i uităm aşa uşor. Rotaţia cadrelor, dragul meu.

– Bună faza cu cerneala simpatică. Şi ambii rîd satisfăcuţi, umplînd camera cu veselie.

Dintr-un vis pe care l-am avut noaptea trecută.

Promovarea cărţii

O nouă colecţie, mai mult decît binevenită, a apărut în această lună în portofoliul editurii Polirom. E un pas important. Era de aşteptat ca şi editurile mari din România să lanseze colecţii „economice” pentru a contracara cumva valurile de volume aruncate pe piaţă de către trusturile Adevărul Holding şi Intact.

httpv://www.youtube.com/watch?v=Ixz68fdu_vg&feature=player_embedded

Mă bucură şi faptul că la capitolul promovare începem să evoluăm. Apar reclame tv, trailere şi recomandări venite din partea unor personalităţi din zona artistică. Între spotul pentru o nouă supă la plic şi berea neagră inconfundabilă, îşi face loc şi o recomandare de carte. Nimic mai firesc. Cum ai nevoie de mîncare, ai nevoie şi de lectură. Întîlnesc deseori, online sau offline, persoane cu o „cultură deosebită” care strîmbă din nas şi-şi dau ochii peste cap atunci cînd aud despre colecţiile lansate cu ziar. Cumva pentru ei aia nu e cultură. De parcă ar fi o ruşine să tipăreşti cărţi la un preţ mic şi să le vinzi în zeci sau sute de mii de exemplare. Şi în plus să mai ai şi tupeul să promovezi chestia asta. Îngrozitor!

E timpul pentru evoluţie, iar anul acesta se anunţă extrem interesant pentru piaţa de carte, cu lansări de ebook-uri şi promovări din ce în ce mai profesioniste.

Uite şi un autor român care a înţeles cum stă treaba cu promovatul şi vîndutul cărţilor.

Sfaturi alpha pentru o zi specială

Chestia nasoală cu Valentine’s Day în România e că nu-ţi lasă opţiuni de ieşire. E programată prost pentru clima de la noi. Dacă ar fi fost pusă sărbătorica asta undeva mai în primăvară, ţi-ai fi dus iubita la meci, pe stadion. O pungă de seminţe şi berea băută pe furiş înainte de trecerea cordonului de jandarmi şi totul s-ar fi rezolvat de la sine. Timp de 90 de minute ar fi fost perfect. L-aţi fi înjurat cu năduf pe jucătorul oaspeţilor care se preface accidentat cu tibia franjuri, pe ţăranii ăia din galeria adversă, pe arbitru, pe antrenor, pe mitică, pe patriarh şi şeful guvernului. Adică pe toată lumea. E interesant cum, atunci cînd joacă echipa ta favorită, parcă toate se aliniază împotriva ta. Este şi un risc în a-ţi duce prietena, iubita, soţia, la meci de ziua îndrăgostiţilor. Mai ales dacă este şi unul important. În cazul unui eşec este foarte posibil s-o scoţi pe ea vinovată, şi atunci ar fi bine să iei în calcul chiar o despărţire. Chiar nu poţi să trăieşti cu o persoană care aduce doar ghinion echipei favorite.

Dar cum ziua îndrăgostiţilor este programată în pauza competiţională, atunci eşti cumva asigurat în privinţa asta. Rămîne să găseşti altceva pentru a marca momentul. O chestie foarte dificilă, care se poate asemăna într-un anumit fel cu scoaterea ţării dintr-o criză economică. Teoretic e simplu, practic aproape imposibil să reuşeşti. În primul rînd trebuie să identifici cam care sînt preocupările care vă fac pe amîndoi fericiţi. Ştii sigur că fotbalul vă pasionează pe amîndoi la fel. Cum mersul la stadion nu intră în discuţie, atunci poţi organiza o vizionare romantică a unui meci înregistrat. Poţi apela la colecţia ta de meciuri pe dvd. O alegere excelentă ar fi România – Columbia de la World Cup ’94. Ştiu sigur că-l ai. Sau dacă l-aţi vizionat deja de prea multe ori împreună, poţi apela la videorecorderul din dotare pentru a înregistra un meci jucat în weekend prin Europa. Derby-ul din Manchester poate fi o variantă foarte bună. Dacă nu eşti hotărît, evită totuşi meciurile jucate de Barcelona în acest sezon. Pot produce plictis şi somnolenţă din cauza rezultatelor previzibile. De aceea îţi recomand un meci din Premier League.

După ce ai stabilit meciul pentru vizionat, e timpul să te ocupi de restul. Foarte importantă este băutura. Alege o bere potrivită cu tematica serii. În acest caz poţi apela la două peturi de bere la 2 litri, de preferat Burger sau Noroc. Dacă totuşi setea persistă, mai cumpără încă unul pe care să-l păstrezi la rece. Apoi adaugă pe masă chipsuri cu aromă de usturoi sau ceapă, o pungă de mini brezel şi două boluri de seminţe. Nu uita de castroanele goale în care să scuipaţi cojile. Nu vrei să calci în coji de seminţe aruncate pe covor.

Îmbracă-te puţin mai elegant decît de obicei. Schimbă tricoul pe care-l porţi în casă. Ştiu că e confortabil, chiar dacă pe alocuri are pete de mîncare şi cafea. Pînă la urmă, aceasta este o zi importantă. Asortează pantalonii de trening cu un tricou curat. Vei face senzaţie în faţa ei.

După ce ai pus toate la punct, bucuraţi-vă de o seară de neuitat. Dacă prin absurd, ceva merge prost (se îmbată prea rău, adoarme sau mai ştiu eu ce), iar seara se termină mai repede decît ai anticipat, nu dispera. Vei putea să te revanşezi după ora 1, cînd începe să emită Private Spice. Şi oricum, Valentine’s Day e o zi ca oricare alta.

18 ani dilematici, ultimii cam nedilematici

Luna aceasta, Dilema Veche a împlinit 18 ani. Recunosc că vreo treisprezece dintre ei i-am petrecut împreună. Cam din 1998 am cumpărat-o aproape săptămînal. În primii ani, cînd internetul se prindea cu cîrîit de modem dial-up, aveam cutii întregi cu Dileme cocoţate pe dulap. Chiar mi-au fost folositoare în facultate. Tanti de la chioşcul de ziare de peste drum îmi oprea în fiecare vineri singurul exemplar, de cele mai multe ori venea doar unul că nici măcar nu-l mai punea în geamul zăbrelit, iar eu apăream cu dimineaţa în cap ca să-l cumpăr. Am petrecut împreună multe evenimente. Alegerile nasoale din 2000, cele nenasoale din 2004, cînd a luat partea opoziţiei (cum puţine publicaţii au făcut-o atunci), şi altele care au mai urmat. Îi urez „La mulţi ani!”, cu toate că de ceva timp, cam mult timp, am impresia că a eşuat oarecum în certitudini şi nu mai operează dileme. Chiar în ultimul număr domnul Mircea Vasilescu, un senior dilematic, îşi începe articolul astfel:

Dl Teodor Baconschi – căruia unii i-au cerut, fără rost, demisia în cazul neaderării la Spaţiul Schengen – a făcut zilele trecute cîteva consideraţii interesante şi importante pe această temă. Într-un interviu din Financial Times, a declarat că argumentele politice ale ţărilor care au cerut amînarea sînt „irelevante“, iar Europa trebuie să-şi respecte propriile reguli din moment ce, tehnic, România e pregătită. Aşa încît reiau un text mai vechi, de pe cînd noi abia primiserăm dreptul de a circula fără vize în Spaţiul Schengen. Şi eram bucuroşi.

Roşeaţa din text îmi aparţine. Eu înţeleg că dl. Baconschi este un fost coleg de dileme cu dl. Vasilescu, fiind mult timp semnatarul unei rubrici în Dilema/Dilema Veche, dar certitudinile acestea de salon chiar nu dau bine într-o publicaţie care se declară dilematică şi majoră. Şi am simţit aerul acesta suficient în textele multor autori cu vechime. Parcă săptămînalul a rămas la episodul reclamelor electorale din 2004 şi nu mai vrea să treacă la o nouă serie. Unii au devenit între timp politicieni ai puterii actuale, alţii ideologi, mai mult sau mai puţin camuflaţi, ai actualei puteri. Asta-i viaţa în România. Nu toţi rezistă dulciurilor din galantare.

Chiar şi aşa, îi urez publicaţiei foarte mulţi ani de apariţie. Poate că rătăcirile din ultimii ani pot fi puse doar pe seama pubertăţii afurisite, iar de acum urmează maturitatea şi, implicit, echidistanţa.

Lamulţiani cu trei în loc de doi

S-a întîmplat acum ceva ani, într-o zi de iarnă asemănătoare cu cea de acum. Faptul că a coincis cu ziua de naştere a Dictatorului s-a dovedit a fi de bun augur. Am trecut cu bine şi peste cordonul ombilical care m-a încurcat puţin la ieşirea de pe pîrtîe. Am urlat puţin, de s-au zguduit zidurile maternităţii. Aveam, totuşi, plămînii bine dezvoltaţi la cele patru kilograme şi cincisute de grame. După zece luni am început să păşesc precum topmodelele pe catwalk, iar la un an am început să turui precum şpicherii de la Europa Liberă care ţiuia în surdină în fiecare seară.

La fiecare aniversare, timp de aproape zece ani, sărbătoream 26 ianuarie pe ritmuri patriotice. Conducătorul iubit mă urmărea din spatele ecranului monocrom Diamant, în timp ce primea omagiul. Noi mîncam tort cu multă frişcă şi ne fotografiam cu aparatul Smena, iar pe post de blitz aveam o namilă de bec care lumina precum farul din Mangalia. Blitzurile se găseau greu şi erau cam scumpe. Suflam în lumînărele şi primeam lamulţianiul.

Apoi ne-am mai rafinat. La televizor, Dictatorul a fost înlocuit cu meciurile de tenis de la Australian Open, care rulau în direct şi în culori, lumînărelele s-au înmulţit, iar Coca Cola a luat locul Cico-ului. Lamulţianiul a rămas, cîntat de voci în schimbare, apoi din ce în ce mai bărbăteşti.

Puful de pe obraji s-a înăsprit, sucul din pahare s-a transformat în bere, vin şi zeamă de ploşniţe. Multe beţii s-au petrecut, urmate de şi mai multe mahmureli. Lamulţianiul a rămas, lălăit şi plin de alcool.

E doar un scurt istoric al bărbatului la 30 de ani.

Firimituri urbane

  • Strada mea este plină de rahaţi. Fac slalom printre rahaţi de cîine. Şi cînd scap de ei, dau peste ăia de producţie umană. Poate se mănîncă prea mult şi din cauza asta nu se pot oamenii ţine pînă acasă. Pe mine m-au învăţat de mic să fac la oliţă, ca un cîine educat ce mă aflu.
  • Pe la ora patru după-amiaza, umbre umane apar pe la colţurile chioşcurilor de ziare. Se aşteaptă ziarul gratis. După ce pleacă maşina de distribuţie, fiecare umbră ia cîte o mînă de ziare. În două minute întreg teancul de ziare se evaporă. Ai zice că sînt cititori fideli. Dar nu-s, că la fel fac şi sîmbăta sau duminica. Doar că atunci maşina nu vine. E drept, la sfîrşit de săptămînă se răresc şi rahaţii de pe strada mea. Oare de ce?
  • Dacă faci o incursiune prin curţile interioare ale caselor din centrul istoric, te cam îngrozeşti. Fel şi fel de scursuri şi-au făcut culcuşul, case abia dacă se mai pot numi, în clădirile istorice ale Braşovului. Aici pute mai rău decît pe stradă şi clădirile stau să cadă. Şi ce faci atunci? Te fereşti de rahaţi sau de bucăţile de ţiglă care te pîndesc de pe acoperiş? Rahatule, iată-mă!
  • Spaţiile comerciale îşi schimbă chiriaşii cu repeziciune. Zici că e un concurs. Buna ziua, nu era aici o patiserie? A fost, da’ demult. Acu’ vreo lună. Dacă tot aţi intrat, nu doriţi nişte papuci? Mai poftiţi pe la noi. Mai stăm aici încă două săptămîni, apoi se va deschide o cafenea.
  • Dacă ţi-e dor să stai la coadă, du-te la BCR. O legendă urbană spune că mahării băncii au implementat acelaşi sistem folosit de către administraţia financiară. Intri la BCR, apoi mori… de nervi.

Nu ştiu de ce, dar am tot timpul impresia că am călcat în ceva. Să mă bucur, să nu mă bucur…

Nişte întrebări pentru anticomuniştii de bine

Pentru că nişte răspunsuri au fost date, cu mare succes la timpul lor, de către o doamnă în cîteva zeci de mii de exemplare, eu am doar nişte întrebări. N-aş fi insistat, chiar dacă îmi zumzăiau prin şi anume cap, dacă nu mă stîrneau anumite persoane cu tema asta despre „anticomunismul fără echivoc”.

Ce înseamnă a fi anticomunist?

Oricine poate ajunge anticomunist? Adică, dacă astăzi sînt comunist, mîine pot deveni anticomunist?

Există vreo şcoală specială, sau aşa ceva, de anticomunism? Se poate face şi la distanţă sau fără frecvenţă? Sau a fost editat vreun ghid „Cum să devii anticomunist în 5 paşi simpli”?

Dacă sînt anticomunist înseamnă că sînt definitiv bun? Dacă provoc un accident grav şi apoi declar poliţiei că sînt anticomunist, scap fără urmări? Eşti rău dacă nu te declari anticomunist?

Antihitleriştii pot deveni buni anticomunişti? Eu mă declar antihitlerist. Dar anticarliştii? Am un prieten care nu-l place pe Carol al 2-lea.

„A fi anticomunist” este cumva un cod secret folosit de anumiţi oameni doar pentru a se identifica între ei?

Securiştii pot deveni anticomunişti? Dar căţeii? Aş fi interesat.

Ideologii comunismului, preocupaţi prin anii 70 să-l pupe în cur pe Ceauşescu, pot deveni anticomunişti?

Cei care au înfundat puşcăriile şi au construit canalul Dunăre-Marea Neagră pot fi încadraţi la anticomunişti sau au fost doar nişte fraieri? Nu puteau să mai aştepte pînă cădea regimul comunist ca să se declare anticomunişti?

Săptămîna viitoare urmează nişte întrebări pentru antilegionarii de bine.

Moartea fotoliului

De dimineaţă m-am împiedicat de un fotoliu. Scorojit, mîncat vreme, negru de prea multe mîini ce l-au îmbrăţişat timp de decenii, stătea părăsit pe trotuarul de jumătate de metru. Strada din centrul oraşului era încă pustie, iar fotoliul încă nu deranja. Abia mi-am făcut loc pe lîngă el, atingînd zidul la fel de zdrenţuros al clădirii din care, probabil, fusese evacuat. Nu te mai vrem, fotoliule. Marş afară.

Şi stătea acolo, abătut, aşteptîndu-şi moartea. Moartea fotoliului e tristă şi nu este mediatizată. Nu vezi ştiri despre fotolii care şi-au găsit sfîrşitul în mîinile degerate ale unor oameni ai străzii. Nimeni nu stă să asculte cum îi sînt frînte braţele, iar apoi puse pe foc şi încep să pîrîie. Bucată cu bucată, fotoliile devin fum. Un fum alb, ce împrăştie o aromă de ceva vechi, de demult. Doar pielea fotoliului miroase altfel. Cîrpa, care pe vremuri încălzea nenumărate şezuturi, arde în contratimp cu osul. De parcă ar spune, eu te-am făcut ceea ce ai fost, dă-mi voie să ard în ritmul meu, cu fumul meu, cu aroma mea care va deranja nasurile amărîţilor ăstora din jur. Dar lemnul nu rosteşte ceva, nu protestează, doar icneşte scurt, trosc-trosc, pînă dispare încet într-un pumn de cenuşă. A încălzit cîteva degete de cerşetori, le-a prelungit viaţa lor fără rost cu ceva. Măcar dacă ar conta asta. Că nici vieţile cerşetorilor nu sînt mediatizate, doar decesele lor provocate de ger.

Sau cele provocate de către fotoliile sinucigaşe care se aruncă de la înălţime şi zdrobesc cîte un cerşetor. Asta ar prinde un loc bun în prime-time.

Nimic neobişnuit…

Pe la mijlocul anilor 90, echipa naţională a României conducea cu 2-0 pe Slovacia în Ghencea. Nimic neobişnuit, de aşteptat. Slovacii, care formau o echipă cu nimic mai prejos decît bosniacii de astăzi, presează şi egalează pe la mijlocul reprizei a doua. Neaşteptat, supriză. România, cu Hagi, Popescu, Petrescu şi ceilalţi în teren, pişcă doar puţin pedala fotbalului şi marchează pentru 3-2. Nimic neobişnuit, de aşteptat.

În 2011, Marica deschide scorul în meciul cu Bosnia. Neaşteptat, surpiză. Gol à la Zidane şi alte rahaturi. Apoi România se bagă cu fundul în poartă, fixînd secundarul tabelei de marcaj. Lipseşte pedala fotbalului, vîndută la fier vechi pe la începutul anilor 2000 după o privatizare nereuşită. La final echipa naţională pierde meciul cu 2-1,  cu toţi jucătorii uzînd iarba din careul propriu. Nimic neobişnuit, de aşteptat.

Am dat cu votu’

Roblogfest se apropie de final. Cum aveam contul făcut de vreo doi ani, sau trei, nu mai ştiu, am zis să dau şi eu cu ştampila aburită peste bolentinele de vot. Recunosc că de vreo cîteva bloguri de acolo, cam 80% dintre ele, n-aveam habar, dar mi-am dat tot interesul să intru în casa fiecărui blogăr şi să votez ca tot românu’ pixelul albastru. Şi iată ce a ieşit.

 1. Personal & Infotainment – Blog colectiv: 1001 Arte

Pentru că-i interesant şi am zis să aleg unul care să aibă legătură cu cititul, vizionatul şi alte prostii d-astea învechite. Recunosc că l-am descoperit de curînd, dar o să-l urmăresc atent de acum încolo.

2 . Personal & Infotainment – Blog sub 18 ani: A. Dragoş Photography

Pentru că-i de apreciat un tînăr care-şi urmăreşte pasiunile cu atîta perseverenţă. Şi am eu o slăbiciune pentru fotografie.

 3. Personal & Infotainment – Blog de muzică: N-am votat.

Pentru că nu frecventez. Decît să îl dau la întîmplare, mai bine nu votez.

 4. Personal & Infotainment – Blog culinar: Iar n-am votat.

Am mai spus cîndva, eu votez doar cu soacră-mea. Cum n-are blog, nu votez cu altcineva.

 5. Personal & Infotainment – Blog de filme: N-am votat.

Cum urmăresc doar blogul Film Reporter, care nu-i în competiţie, nu vreau să dau votul altcuiva.

 6. Personal & Infotainment – Blog de sport: Adrian Georgescu

Pentru că-i un meşter al cuvintelor, pe care-l citesc cu mare plăcere. Un jurnalist sportiv altfel decît ce-i pe piaţa românească. Aş fi votat blogul Sportibus, locul unde mai arunc şi eu cîte un text din cînd în cînd, dar n-a reuşit să ajungă în finală.

7. Personal & Infotainment – Blog de fashion: Stil Masculin

Chiar dacă nu mă pasionează bloguri de acest gen, eu mă uit la Fashion TV doar pentru gagicile în rochii transparente, am zis să nu fiu chiar atît de hîtru şi să dau măcar aici un vot. Am votat Stil Masculin pentru că e pentru bărbaţi.

8. Personal & Infotainment – Blog travel: nevotat.

Dacă s-ar lăsa pe mîna mea, social media ar muri într-o lună, aşa de mare cititor de bloguri sînt. Mai obişnuiesc să citesc Viajoa din cînd în cînd. Dar blogurile finaliste de la această categorie îmi sînt necunoscute. Poate o să mă decid pentru unul dintre ele pînă la final. Mai vedem.

9. Personal & Infotainment – Blog auto&moto: c-vedete – Citroen – Motor Heads

Pentru că-s conducător de Citroen. Sînt înnebunit după marca asta de maşină şi nu cred că o să mă răzgîndesc foarte repede.

10. Personal & Infotainment – Cel mai popular blog: Prin Braşov

Pentru că-s braşovean şi e păcat să nu-i votez. Iar pe Zoso nu-l găsesc printre finalişti, că io pe el l-aş fi votat. D-aia îl şi am trecut în blogroll. Braşovenii care nu votează prinbrasov.com pentru cel mai şmecher blog, o să fie imbătaţi cu săniuţă la următorul blogmeet din urbe.

 Acestea fiind zise, eu mă duc la cumpărături. Cică e promoţie la sare iodată în supermarket, doar 50 de bani kilogramu’. Mă duc să mă bat pentru vreo 50-100 de kile. Să fie acolo.

Blogul: de ce?

Cică leapşă. Cătălin, pe care nu l-am mai văzut la faţă de cînd s-o dedicat total teatrului (bravo lui), mi-a dat şi mie o leapşă despre blog. Şi m-am gîndit să răspund. Aşa că:

 1. CâNd ai început să scrii online?

 Primul post l-am scris, în joacă, pe 29 septembrie 2008. După cum mărturiseam atunci, nu m-aş fi aşteptat să dureze atît de mult aventura asta, cunoscîndu-mă nestatornic şi capricios.

 2. Ce te motivează să scrii pe blog?

 A scrie pe blog a fost iniţial un exerciţiu. Şi constat că motivaţia asta încă s-a păstrat într-o mare măsură.

 3. Cum reacţionezi la comentarii negative?

 Muşc din masă, fac spume la gură, rup cămeşa de pe mine. În realitate m-am confruntat rar cu asemenea situaţii. Cred că doar Zoso a picat pe aici de cîteva ori să arunce petarde, dar s-a cărat precum ultraşu’ controlat cu pasiune la fotoreceptori.

 4. Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?

 Cum spuneam la punctul doi, ideea iniţială a fost un fel de practică. Nu mai scrisesem de foarte multă vreme şi voiam să revin la obiceiurile sănătoase din urmă cu ceva ani.

 5. Ce fel de linkuri ţii în blogroll?

 Prieteni şi cei care îmi lovesc punctele sensibile prin ceea ce scriu.

  6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

 Am devenit mai analitic, mai aşezat, în abordarea unor situaţii. De fiecare dată cînd mi se întîmplă ceva, mă gîndesc dacă ar ieşi un articol bun pentru blog. Multe pică la montaj pentru că nu consider că orice prostie i-ar interesa pe cei doi inşi care citesc aberaţiile de aici.

 7. Ce aşteptări ai în viitor de la blogul tău?

 Absolut nici una.

 8. Cât despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

 Numa’ bine. Vă salut.

 Lepşăloaica pleacă la Karla şi Black Leviathan, doi români care prizează zilnic alte înălţimi decît cele autohtone.

The Boys Are All Right

Chiar dacă la ora la care republic acest articol, Arsenal moare frumos pe Camp Nou, nu retractez nimic din ceea ce am scris mai jos. Un articol de pe sportaverna.alphablog.ro, la care am renunţat din această săptămînă. Articolele sportive, puţine la număr, vor fi publicate/republicate pe acest blog de aici înainte.

 Când se apropia ultimul sfert de oră, Barcelona se juca precum o reptilă sătulă cu prada sa. Cu mişcări lente, graţioase, mingea călătorea nestingherită într-un tărâm părăsit de către tricourile roşii. Priveam acest balet cu gura încleştată şi aproape că aş fi strigat „joc pasiv, joc pasiv, domnule arbitru!”. Dar băieţii mărunţei făceau ce ştiau ei mai bine. Se mişcau precum o reptilă, precum un crocodil, lent şi sigur, lăsând impresia că se află în perioada binemeritatei digestii. Nici nu te aştepţi cînd se pregăteşte de un nou atac mortal. Un sânge prea rece pentru un sport fierbinte. Strigătul de frustrare al lui Cesc, atunci când a ratat de puţin o intercepţie pe linia de mijloc a terenului, spunea multe despre disperarea tunarilor. Mingea fugea de ei, nu se lăsa îmblânzită.

Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu vreau să spun că Barcelona lui Pep este urâtă. Probabil este cea mai bună echipă de fotbal din istorie. Când mă uit la meciurile sale din Primera Division mă plictisesc. Văd pase din prima, văd driblinguri paralizante, văd goluri superbe, văd ceva care atinge perfecţiunea. Şi totuşi mă plictisesc. După o repriză am impresia că privesc un acvariu mare, cu peşti exotici şi decoruri extravagante. Totul este minunat. Dar cît timp poţi să priveşti un acvariu fără să te plictiseşti? De aceea am explodat de bucurie când eternii puşti ai lui Wenger au răpus crocodilul sătul dresat de Guardiola.

Nu încetez niciodată să mă minunez de inconştienţa acestui Arsenal. O săptămînă pierde cu atâta candoare un avantaj de patru goluri în doar 45 de minute, pentru ca apoi să-şi depăşească situaţia răpunând o echipă legendară în ultimul sfert de oră. E greu de crezut că Barca va ceda calificarea în retur, dar îmi va rămâne în memorie pentru mult timp această piruetă de copil londonez râzgâiat.

Arsenalul lui Wenger şi-a construit pe parcursul ultimului deceniu imaginea unei echipe de copii. Şi pe bună dreptate. Are aerul acela ingenuu de băiat obraznic cu valenţe de premiant. Azi sparge un geam, iar mâine îşi face cuminte temele şi vine cu nota 10 acasă. Chiar dacă a învins Barcelona la mijlocul săptămînii, pe parcursul meciului a fost extrem de aproape de un dezastru. Scenariu exasperant de multe ori. Dacă într-un meci cu o cantitate de explozibil obişnuită totul se joacă în puţini centimetri, între Arsenal şi FC Barcelona soarta a fost decisă de milimetri. Acei milimetri cîştigaţi de Koscielny în faţa lui Messi, Dani Alves sau Iniesta, acei milimetri cîştigaţi de Wilshere la mijlocul terenului atunci cînd nimeni nu se mai aştepta, sau aceia dintre şortul lui Valdes şi bara porţii care au permis golul lui van Persie. Se prea poate ca în ultimul caz să fi fost chiar centimetri, desenaţi cu lejeritatea unui pictor impresionist. Dar ce portar nu ar fi căutat pasa în locul şutului? Victor, nimeni nu te va ierta dacă laşi mingea să ajungă în faţa porţii. Şi Victor a ales.

Dar băieţii sunt în regulă. Nu-s perfecţi, o dau în bară atunci când nimeni nu se mai aşteaptă la aşa ceva, sunt neîndemânatici şi, în acelaşi timp, sclipitori. Poate vor fi masacraţi în retur, reeditând povestea din sezonul trecut de pe Camp Nou, dar să fiu al naibii dacă mai contează.

The Boys Are All Right!

De ziua cîinelui de pază al democraţiei

Fiind azi Ziua Mondială a Libertăţii Presei am stat să mă întreb cum ar viaţa fără presă. Şi am constatat că ar fi nasol fără presă. Umbrită de toate feţele tuciurii care au pus piciorul pe gîtul dulăului bătrîn, de multe îmi doresc ca el să nu mai fie. Vorbesc aici despre presa din România. Prea multe compromisuri, prea multe manipulări, prea multe vrăjeli de doi lei, prea mult din toate astea. Doar ceea ce e esenţial nu e decît în cantităţi microscopice.

Dar dacă mi-aş face o listă cu ce aş păstra din presa scrisă actuală, strict pentru ceea ce îmi oferă mie, ar arăta în felul următor:

  • Dilema Veche
  • Esquire
  • Decît o Revistă
  • Men’s Health (o dată la două-trei luni, că oricum se cam repetă)
  • Flacăra

Iar dintre cotidiene, Adevărul şi Jurnalul Naţional ar fi de ajuns. La reviste de femei nu mă bag. Cît despre televiziuni, acolo e şi mai mult balast. Cine se uită la Naţional TV, Kanal D şi alte alea? N24 mai există? Şi observ că se deschid televiziuni într-o veselie. Pentru cine?

Ce nu mai există şi ar trebui să fie?

Un ziar de sport onest, plus o revistă săptămînală sau lunară de profil. Fanatik, dacă mai există fiţuica, nu o includ în categorie. Există şi jurnalişti sportivi care să o facă vie. Trebuie doar căutaţi niţel.

La mulţi ani, cîine!

Să vindem alcool ciroticilor!

Treaba asta cu blogurile este una faină. Tu, prin ceea ce scrii, poţi să devii un brand, un simbol. Alegerile pe care le faci în scris îţi creează o anumită imagine în comunitate. Dacă masacrezi limba română, o să fii imediat marginalizat. Dar nu-i bai, pentru că-s mulţi care suferă de aceeaşi boală. Poţi să te integrezi cu uşurinţă în una dintre multele comunităţi virtuale de agramaţi, iar o dată pe an să organizaţi pe străzile Bucureştiului AgramatFest. Dar nu la ei mă voi referi aici. Dacă eşti onest şi nu încerci să-ţi prosteşti audienţa, mică sau mare, nu ai cum să dai greş. Dar înţeleg că în ultimul timp foamea a devenit o preocupare extrem de importantă în rîndul blogărilor. Totul începe să se reducă la cum să faci bani din blog. Nu mai contează ceea ce poţi să scrii, mulţi ajungînd la concluzia că ideile lor originale, pe care le-ar putea propaga prin intermediul paginilor personale, nu valorează nici cît o ceapă degerată. Mai există cîţiva oameni magnifici, care nu vor să facă discount la calitate, dar decid să renunţe la visul lor. Consideră că nu pot să renunţe la valorile în care cred pentru cîţiva firfirei aruncaţi în bătaie de joc pentru un pumn de link-uri şi cîteva texte jenante.

Unde vreau să ajung? Doar voiam să vă zic că s-a lansat Blogal Initiative, o platformă unde puteţi să vă vindeţi pe vreo doi arginţi găuriţi, asta dacă aveţi noroc. Deh, concurenţa e mare. Aveţi la dispoziţie prima campanie, în care trebuie să găsiţi cît mai multe modalităţi pentru a prosti cît mai mulţi oameni să-şi facă refinanţare de credit la BCR. Iar dacă aveţi cititori cu caş la gură (ceea ce e foarte probabil, dacă ai aflat de curînd cum e să faci sex lunar), care abia au fost paraşutaţi în cîmpul muncii, puteţi să le băgaţi pe gît orice alt credit, card de credit, descoperire de card, orice. Vorba aia, dacă n-ai datorii la bancă, eşti fazan. Gîndiţi-vă că în afară de vreo şase ameţiţi care se vor cîştiga cu nişte premii, restul se va alege doar cu niţică experienţă în promovarea unei campanii. Ştiţi cum e, „viaţa e greu” şi nici băncile nu mai fac cine ştie ce profit pe pustiul ăsta.

Eu salut încă o dată apariţia Blogal Initiative, like selling candy to children, şi aştept cu interes campania cu aur şi cianură. Bat pariu că RMGC n-o să zică pas la chestia asta.