Dictatorul drăguţ

Walter avea un ten deschis la culoare şi o constituţie solidă şi, deşi mai înalt decît Patty, nu era nici pe departe la fel de înalt ca Richard, care avea 1.95 m, era lat în umeri şi pe atât de oacheş, pe cât era Walter de blond. Richard semăna foarte bine (asemănare observată şi discutată, de-a lungul anilor, de mulţi alţii în afară de Patty) cu dictatorul libian Muammar al-Gaddafi. Avea acelaşi păr negru, aceiaşi obraji bronzaţi cu ciupituri de vărsat, acelaşi zâmbet* ca o mască pe chipul de om-puternic-care-trece-satisfăcut-în-revistă-trupele-şi-lansatoarele-de-rachete, şi părea să fie cu cincisprezece ani mai în vârstă decât prietenul său.

*  Patty a văzut o poză de-a lui Gaddafi abia la câţiva ani după terminarea facultăţii, şi chiar şi atunci, deşi izbită imediat de asemănarea lui cu Richard Katz, n-ar fi putut să explice de ce i se părea că Libia are cel mai drăguţ şef de stat din lume (n.a.).

Simboluri de vînzare

Cine nu a văzut vreodată Cazinoul din Constanţa? Este una dintre clădirile memorabile ale României. Apare pe o grămadă de vederi turistice. De ceva ani este lăsat în paragină, din diverse motive. Financiare, cum altfel. Astăzi aflu că:

Edilul Radu Mazăre vrea să vândă Cazionul Constanţei, simbolul oraşului, după ce israelienii au renunţat la contractul de concesiune încheiat pe 49 de ani.

Mazăre a anunţat că vinde Cazinoul pentru că municipalitatea nu-şi permite să-l întreţină. „Este simbolul Constanţei, dar îl vindem. Oricum nu-l ia nimeni de aici. Să dea Dumnezeu să vină cineva şi să vrea să îl cumpere, să investească în el şi să-l facă funcţional”, a conchis primarul.

„Israelieni” cu care se încheiase un contract cam prin iunie 2007 aşa, unde concesionarul se obliga să investească 9 milioane de euro în primii 5 ani. Mai că se împlineşte sorocul şi casinoul stă mîndru sub soare, renovat, tuns şi frezat. Şi ăsta e doar unul dintre contractele isteţe întocmite de autorităţile noastre competente.

Nu-s constănţean, dar limba asta de litoral, cu simbolurile sale, îmi este foarte dragă. Şi nu-mi vine să cred ce a ajuns Constanţa. În vara lui 2009 arăta jalnic, şi aflu că nu s-a schimbat în bine. Nu-mi explic cum un individ precum Radu Mazăre, care-şi amanetează simbolurile, continuă să conducă Primăria Constanţa.

Mădularele bat toaca

Eu totuşi am o problemă. Dacă tipa aia de la Jean Monnet a trebuit să chiulească vreo 45 de ore ca s-o violeze profu’ de sex, atunci nu cred că era vreo bunăciune. Şi nici despre el nu spune lucruri prea bune. De fapt, bietul nenoricit căzu ca pleaşca la mijloc, trădat de mădularul proporiu şi victimă a victimei adolescente. Şi mă întreb cîţi dintre cei care se umflă acum de indignare nu au lăudat măcar o dată Lolita a lui Nabokov. Shit happens, pentru că pînă la urmă sîntem nişte animale. Femela tînără caută un mascul la maturitate care să-i ofere protecţie. Protecţie faţă de cine? Păi eu m-am întrebat pasager, auzind despre treaba asta, ce roluri au părinţii fetii în piesa respectivă? Da’ nu mă ascultaţi pe mine, că sînt şi eu posesor de mădular violator şi de fapt DA înseamnă NU. Sau cum era… În toată treaba asta s-au găsit şi vinovaţii, ăia care conduc liceul. Acum e aproape sigur că directorii noi le vor reda elevelor liceului fecioria.

Despre un alt mădular, care implică şi o măicuţă stareţă evlavioasă plus doi gemeni nou-născuţi, ar fi un al doilea subiect demn de o luni cu adevărat parodică. Cum adică maică stareţă care naşte? Nu e o minune? Nu, era doar portarul mănăstirii. Dar să nu vorbim despre toată ipocrizia sistemului bisericesc, în care nişte inşi se retrag cu credinţa lor în cap, jură că n-o să facă nimic din ceea ce le stă în ADN, să se iubească, să se împreuneze, să dea viaţă, şi-şi oferă viaţa unei instituţii financiare non-bancare. Care instituţie mai închide şi ea ochii, dar nici chiar aşa. Să nu vorbim despre asta.

În timpul ăsta mădularele bat toaca.

Învaţă cum să nu scrii pe blog

De fapt obsesia naţională este „învaţă să scrii pe blog” şi „ce să scrii pe blog” ca să atragi cît mai mult atenţia. Şi apoi facem workshopuri în care toţi învaţăm să scriem la fel. Chestia asta cu ce să scrii ca să faci cît mai multă audienţă a început să devină obositoare. Presa anilor 2000+, intrată în era 2.0, exact în asta s-a transformat. Exclusiv, citeşte cum… şi aici poţi adăuga orice. Şi dacă îi iei pe toţi la rînd ajungi să citeşti aceeaşi treabă, dar toate sînt exclusive, şoc, senzaţional (DD să trăiască) şi toate cele. Îmi place să cred că blogul s-a născut din dorinţa de a oferi şi partea nevăzută a societăţii. Vocea care nu se auzea niciodată în presa tradiţională pînă aproape de sfîrşitul deceniului trecut. Autentică, zgomotoasă, de luat în seamă.

Publicitatea şi interesele obscure de grup care au îngenuncheat mass-media tradiţionale, inclusiv în spaţiul virtual, intră acum cu şi mai mult avînt în ceea ce se numeşte social-media. Cine vrea recunoaştere trebuie să înveţe „cum să scrie pe blog”, „ce să scrie pe blog”, „cum să-şi structureze conţinutul”, cum să nu mai fie el, ci să se transforme tot într-un fel de gazetă leşinată dornică să vîndă reclamă şi să obţină influenţă. Vorbim de target, poziţionare şi alţi termeni corporatişti, de parcă am ars-o întotdeauna în meeting-uri, workshop-uri, summit-uri sau alte bălării de genul ăsta.

Cînd se lansează ceva, toată lumea e desperado şi declară că e cea mai tare chestie de pe planetă sau din univers.

Cînd se dă o licoare gratis, toţi jură cu mîna pe inimă că e cea mai cea dintre toate. A doua zi reiau placa cu altă sticlă în mînă.

Apoi #refinanţăm.

Şi sub toată poleiala asta se duc dracului şi ultimele fărîme de autenticitate şi decenţă din noi.

Articol sponsorizat de Vodka Săniuţa.

P.S. Vin alegerile.

Calitatea e digerată greu. Incoerenţă acută pe marginea presei sportive

„The problem with quality is that it is neither a requirement for, nor a guarantee of, success.”

Pare evident, dar credeţi-mă că nu e. Nu când eşti pasionat. Oamenii pasionaţi tind să fie atât de infatuati (în sensul din engleză al cuvântului) şi absorbiţi de calitatea produsului, încât aproape că ignoră piaţa. Şi asta e o naivitate care îngroapă majoritatea start-up-urilor:

„The #1 company-killer is lack of market. The only thing that matters is getting to product/market fit. Product/market fit means being în a good market with a product that can satisfy that market.”

Anglofil.ro e unul dintre puţinele site-uri de sport pe care le urmăresc cu interes şi-mi face plăcere să zăbovesc asupra textelor scrise din pură plăcere. Alex, omul din spatele blogului de fotbal englezesc, îşi expune în cel mai recent text scris motivele eşecului suferit în încercarea de a trăi din scris. Şi ajunge la concluzia că un produs de calitate are nevoie şi de o piaţă care să încurajeze aşa ceva. În continuare o să mă refer în special la presa sportivă, pentru că nu vreau să generalizez şi să-mi arunc ghemul de aţă în prea multe direcţii.

Originile răului

De fiecare dată cînd se vorbeşte despre tabloidizarea presei sportive, aproape întotdeauna se afirmă că aceasta ar fi survenit în ultimii 10 ani. Pînă atunci se pare că treburile mergeau ceas, cu apariţia ProSport în 1997, care a reinventat roata în domeniu, cu textele lui nea Vanea şi Fănuşului din pagina 8 (dacă nu mă-nşel), pe care le citeai primele, apoi mai zăboveai încă vreo oră şi la celelalte texte. Cel puţin aşa făceam eu. ProSport vindea enorm, onlinele era ca şi inexistent, iar sportul la tv era minoritar. Şi totuşi, de unde provine otrava presei sportive? Care-s originile răului?

A fost sau n-a fost penalti? Discuţii nesfîrşite despre poziţii nefireşti ale mîinii care se încheiau muult după miezul nopţii. Cu Pinalti, Crăciunescu, nea Tomescu şi Mitică. Nici Naşu nu se dădea în lături de la controverse filmate ca-n epoca de piatră a televiziunii, după cum se vede din filmul de mai sus. Cam de aici a început totul. Toate emisiunile pe care urmărim acum pe canalele de televiziune cu profil fotbalistic sînt toate replici ale celebrei emisiuni „Procesul Etapei” cu care Ioaniţoaia ne mitralia acum 15-20 de ani în fiecare duminică seara. Şi avea audienţe enorme, aducînd în casele românilor o enervare dusă aproape de exasperare. Nu exclud ca măcar un microbist din epoca aia să-şi fi aruncat televizorul pe geam, exasperat de discuţiile de nimic moderate de nea Ovidiu pînă la 3 dimineaţa. Cu timpul, dicuţiile de nimic au migrat în paginile ziarelor de sport. Şi ajungem în zilele noastre, cînd paginile virtuale ale celor două ziare de sport din România sînt invadate de subiecte de nimic. Click AICI, „ALARMA DE GRAD ZERO LA MALL! Adelina Pestritu in cei mai “perversi” pantaloni de pana acum! VIDEO STRICT INTERZIS CARDIACILOR”. Titlul e pe bune, apare în primele 10 titluri de pe jenantul prosport.ro într-o zi de sîmbătă, 12 octombrie 2013.

Să nu glorificăm „cea mai bună echipă din presa scrisă românească”. Pe lîngă lucrurile bune pe care le-a făcut, includ aici anchetele excelente prin care s-au făcut publice multele tunuri financiare din lumea sportului, a îngropat jurnalismul sportiv într-un maldăr de rahat, subiecte irelevante de care nu mai poţi să treci pentru a ajunge la informaţia necesară. În apărarea lor au aruncat spre noi argumente de genul „asta cere lumea”. În timpul ăsta vînzările de la chioşcuri s-au dus în cap, pentru că aceleaşi texte de 2 lei se pot accesa foarte uşor cu un singur CLICK AICI. Nu mai trebuie să te deplasezi pînă la chioşcuri să-ţi cumperi doza zilnică de irelevanţă şi cele 10 articole zilnice obligatorii cu Steaua, Mimi, Jiji, Reghe şi Prodanca, pe ultima cînd nu e boicotată la fel ca Jiji pentru 2-3 ore în urmă cu ceva ani. În timp ce pregătesc campanii de resuscitare cu Orăşelul Leneş sau Kimmy Curiosul, presarii sportivi se uită cu invidie la tabloidele ce conduc topul vînzărilor la chioşcuri. Asta pînă cînd vor mai exista, cel mai probabil România va fi prima ţară europeană în care nu vor mai fi tipărite ziare de nici un fel în maximum 5 ani. Şi bineînţeles va fi din vina ploii, preţului hîrtiei sau a românului care nu mai cumpără ziare. Nu va fi din vina presei, nici să vă treacă prin cap ideea asta. Apoi vom da CLICK AICI pînă ne zbîrcim de tot şi gata.

Şi totuşi, vrem cumva mai multă calitate?

Putem s-o îngurgităm fără probleme? Am căzut de acord că ProSport şi GSP au devenit junk-press. Dar totuşi, de ce nu vrem să consumăm altceva? Vrea cineva un muşchiuleţ de porc făcut cu grijă acasă în locul unui burger gătit de un Buzărin sau Mironică? Nu mai cumpărăm ziarele de la chioşcuri din motive evidente, dar online sîntem pregătiţi să citim totuşi altceva? Statisticile spun că nu. Şi faptele spun că nu. Anglofil n-a reuşit să strîngă mai mult de 100 de abonamente în sezonul trecut de Premier League, cît a existat paywall-ul, chiar dacă textele erau cu mult peste ce ofereau prosport sau gsp pe paginile lor online. Şi vorbim despre fotbal englezesc, nu de vreun sport de nişă. Ce n-a mers?

Nu cred că deţin adevărul absolut, spun lucrurile după ce aplic filtrele personale şi extrem de subiective. Mă surprind deseori, atunci cînd vreau să aflu o informaţie despre un meci anume, un rezultat sau ce s-a întîmplat pînă la final în plictisitorul meci al Stelei cu Chelsea din Champions League, la care am adormit prin minutul 60, intru pe gsp şi aflu. Intru şi ies în mai puţin de 5 minute, timp în care mai fac click-click peste alte 2-3 articole care conţin mai puţine caractere decît în titluri. Poate mai intru şi pe tolo.ro, dacă a apărut ceva nou, dar pe ăsta îl pot citi oricînd şi din reader. Şi cam asta a fost doza mea de presă sportivă pe ziua respectivă. Îmi place să citesc şi texte lucrate şi lungi care chiar te fac să uiţi de altceva de bune ce sînt, dar treaba asta se întîmplă de cîteva ori pe săptămînă.

Treaba e că cititorii ca şi mine nu prea au alternative la presa sportivă mainstream, şi asta chiar din cauza noastră. Ne plîngem că vrem calitate, dar realizăm cu greu că sîntem şi noi dependenţi de junk-press, pentru că e convenabil şi nu-ţi mănîncă prea mult timp, pe care-l folosim să citim şi mai mult junk-press, de data asta generalist sau de orice alt fel. În era 2.0 am devenit extrem de eficienţi în a citi toate tîmpeniile care se găsesc pe net, dar cînd e vorba să investim timp într-un text de calitate ne plîngem că nu-l avem. Aşa fac eu şi nu cred că-s un caz singular. Măcar eu mă abţin să scriu despre toate tîmpeniile pe care le citesc în presă, spre deosebire de multe bloguri care doar asta fac. Pe lîngă timpul investit în citit junk-press, mai pierdem alte ore să scriem despre mizerie. Citim mult şi prost, iar în tot circuitul ăsta nu mai lăsăm loc textelor care chiar pot face diferenţa, că n-au de unde să apară pentru că foarte puţini le cer şi caută cu adevărat.

Chiar şi aşa, se găsesc cîţiva temerari care reuşesc să spargă monopolul ăsta de balast cu proiecte interesante. Anglofil a făcut asta pentru fotbal. Iar, mai nou, am descoperit Treizecizero, un site excelent exclusiv despre tenis, ţinut sus de cîteva persoane pasionate. Şi alte exemple în domeniu nu mai am, fiind prea ocupat cu cititul tîmpeniilor*. Aştept şi alte recomandări.

* – a se menţiona că nu accesez niciodată site-uri din categoria Click, Cancan sau Libertatea.   

Champions League e un maraton, nu o cursă de viteză

Şi nu mă refer la faptul că un meci durează 90 de minute, bla, bla, bla, balonul e rotund. Nu, Champions League e un maraton care se desfăşoară pe parcursul mai multor ani pentru ca o echipă să ajungă la un anumit nivel. Ca să faci o oarecare performanţă, iar la români asta se traduce prin calificarea în optimile CL, ţelul suprem, trebuie să înduri un şir întreg de umilinţe prin iarba celor mai importante terenuri de fotbal europene. Şi, obigatoriu, să revii în grupe cît de des posibil.

Chiar acum joacă Manchester City acasă cu Bayern (and it’s not going well for The Citizen), o echipă care nu mai e de cîţiva ani doar o altă echipă englezească. A prins grupele ligii în ultimii 3 ani, anul trecut chiar din postura de campioană a Angliei, şi cu toate astea n-a mirosit pînă acum primăvara europeană pe imnul campionilor. Ba mai mult, sezonul trecut n-a reuşit nici o victorie, plecînd acasă încă din decembrie. Şi era la al doilea sezon consecutiv în ligă.

Nici Borussia Dortmund nu s-a simţit prea bine la revenirea în ligă. Acum două sezoane n-a găsit drumul către primăvară, nici o primăvară. Înfrîngeri ruşinoase cu Olympiacos, Arsenal sau Marseille, locul 4 în grupă. Şi vorbim de o echipă care s-a distrat în acel sezon de campionat, învingînd de două ori rivala Bayern şi terminînd la o gaşcă de puncte avans.

Şi fiindcă tot am menţionat-o şi pe Arsenal, încă îmi aduc aminte de sezoanele mizerabile de Champions League pe care le făcea pe la sfîrşitul anilor ’90, la puţin timp după venirea lui Wenger. Primele două prezenţe în ligă s-au terminat cu eliminări din prima fază. Cu menţiunea că atunci cînd a retrogradat în Cupa UEFA, a atins finala.

Şi asta pentru că UEFA/Europa League este o competiţie cu mult inferioară, care nu motivează cele mai bune echipe ale Europei, atunci cînd nimeresc din greşeală în ea, pentru a oferi cele mai bune performanţe. De aia am avut săptămîna asta o cu totul altă Chelsea decît în primăvară. Pentru că atunci „they didn’t give a damn”, s-au calificat din inerţie, conştienţi că meciurile în plus din Europa League vor atîrna greu în ghete pînă la atingerea adevăratului obiectivului rămas în picioare: calificarea în Champions League. Aia cu Mourinho care a venit şi schimbat totul în 2 luni nu stă în picioare. Chelsea e în căutări şi are, deocamdată, o evoluţie ezitantă în Premier League. De aici şi eşecul cu Basel. Noroc că acum a avut parte de o victimă sigură în Champions League, echipă „debutantă” în suprema competiţie. Să recunoaştem, Steaua e o debutantă, după 4 sezoane pe care le-ai ratat în CL doar asta te poţi considera. Şi echipe precum Chelsea sau Schalke simt imediat mirosul de miel pregătit pentru tăiere. Iar Basel e mai puţin miel, Manchester United putînd confirma treaba asta.

„Acum ne gîndim doar să cîştigăm primele trei puncte. Nu mai contează cum”, Laurenţiu Reghencampf.    

Pînă la urmă despre asta e vorba, sînt doar primii kilometri într-o cursă de maraton, în care iei bătăi groaznice din care încerci să înveţi ceva. Dar trebuie să trăieşti cu obiectivul că la anul vei fi mai pregătit pentru bătăile pe care le vei lua. Doar că în România nu prea are nimeni răbdare, în special ăia care n-au alergat vreun kilometru în viaţa lor.

Colajul de sîmbătă

A apărut şi soarele după multe zile de ploi şi ninsori (la Braşov a nins generos). Tentaţia să ieşi din casă e mare. Dar dacă ai cîteva minute de răgaz, în timp ce piciul tău îşi face somnul de prînz, poţi să mai şi citeşti cîte ceva.

  • De ce autostrada Sibiu-Piteşti şi nu Sibiu-Braşov.

Însuşi modul în care a apărut în public ideea autostrăzii Sibiu – Braşov a fost o altă mostră de neseriozitate. Primul oficial care a vorbit despre această idee a fost Primarul Sibiului, Klaus Johannis, într-o declaraţie în care relata că a discutat propunerea cu premierul Ponta la Raliul Sibiului, unde acesta din urmă a fost prezent în calitate de participant la raliu. Este foarte greu de spus ce anume a fost mai neserios: faptul că un primar se implică în deciziile privind traseul autostrăzilor sau cadrul în care o discuţie de asemenea importanţă a avut loc? Cu siguranţă se pune întrebarea: s-au terminat problemele administrative ale Sibiului, încât acum Primarul începe să se îngrijească de autostrăzi?!

Ideea a fost ulterior oficializată de noul director al CNADNR, Narcis Neaga, dar şi de ministrul Marilor Proiecte, Dan Şova, care a facut în acest context şi o nouă gafă, declarând: “Ceea ce finanţează UE nu coincide cu interesul naţional al României“. Pe lângă faptul că Uniunea Europeană finanţează exact planul decis cu participarea suverană a României, declaraţia este chiar un pleonasm, pentru că este evident că interesul continental nu coincide întotdeauna cu interesele individuale ale fiecărui stat membru. Tocmai de aceea România are un Guvern şi domnul Şova un scaun de ministru, pentru a găsi soluţii naţionale acolo unde interesul continental nu coincide cu cel naţional.

Merită citit tot, chiar dacă e lung şi-ţi induce o stare de enervare.

  • Cum se vede politica românească actuală din perspectiva sociologiei? 

Primul termen definitoriu care îmi trece prin cap e cel de parohialism. Parohialismul în sensul unui orizont limitat de timp şi spaţiu, precum cel al ţăranului pentru care, dincolo de hotarul satului începe deja „lumea albă”, necunoscută şi, în ultimă instanţă, neconcludentă. Politica românească actuală este astfel parohială – în primul rînd, deoarece se înscrie într-un orizont de timp „parohial”, un fel de ia, eu fac ce fac de mult, lipsit de viziunea viitorului – mai exact, lipsit de un „proiect de ţară”. Nu l-am avut, iar acum l-am uitat deja. Este parohială, de asemenea, deoarcere orizontul spaţial este cel al propriei ogrăzi, al României, unice şi deci incomparabile, al propriului judeţ, oraş sau sat, fiecare cu propriile sale socoteli. (Vintilă Mihăilescu, Politica actualăparohială, cinică şi reactivă

E nevoie de abonament online pentru a citi articolul, sau poţi cumpăra Dilema Veche de la chioşcuri. Doar pentru articolul ăsta şi merită cumpărată, mai are şi alte texte bune în ea.

  • Şi o imagine personală pentru colaj

În faţa blocului în care m-am mutat pe la începutul anului, nu există de ceva timp platformă de gunoi. O vreme era una chiar în faţa scării, care mirosea în fiecare vară, fiind populată permanent de diverse persoane în căutare de ceva valoros sau de mîncare. Locatarii blocului au totuşi la dispoziţie două pe care le pot folosi, doar că-s amplasate cam la 300-400 de metri fiecare. Ori faci o mică plimbare pînă acolo, ori pui punga în maşină şi o laşi cînd pleci de acasă. Oricum ar fi, eu văd mai multe avantaje în faptul că tomberoanele nu se mai găsesc în faţa geamurilor care stau mai mult deschise în scurtul sezon cald braşovean. Chiar şi aşa, lîngă ieşirea din bloc e un coş galben de gunoi stradal, prins de stîlpul de iluminat, care e tot timpul asaltat de pungile de gunoi ale multor vecini de-ai mei. E tot timpul plin, iar cînd nu mai încape nimic în el, gunoiul e depus ofrandă dedesubt.

E doar un colaj personal. Poate că legăturile dintre cele trei le văd doar eu. Poate sînt eu defect, ar fi al naibii de convenabil să fie doar asta.

Pentru o impozitare serioasă a averilor

Pentru că tot există o problemă la buget, unde nu se mai găsesc nişte miliarde de lei care „erau” în momentul în care s-a votat bugetul, mă gîndesc că s-ar putea rezolva treaba asta foarte uşor. Şi nu vorbesc doar de 3 miliarde, ăsta fiind doar mărunţiş pe lîngă sumele care nu se colectează niciodată la buget.

Să zicem că eşti în politică şi, ca tot omul care e preocupat să răspîndească doar bine către cetăţeni din diverse funcţii publice, eşti bogat. Poate chiar putred de bogat. În regulă, ai muncit din greu să-ţi strîngi averile. În funcţie de cît de uşor pui capul pe pernă noaptea, cariera de politican poate fi stresantă. Nu e uşor şi apreciem treaba asta.

Fiindcă tot s-a vorbit în ultimul timp despre modificări de impozite, cote unice sau tva-uri, hai să facem ceva cu adevărat special. Să impozităm averile cu 70%. Dar nu orice averi, ci doar ale celor care activează în politică şi rudelor lor. Adică soţii, fii, părinţi, mătuşi Tamara şi alte rubedenii de gradul 1. Ştiu, Curtea Constituţională ar zice că n-ar fi corect, că de ce doar la unii da, iar la alţii ba. Aici putem să vorbim cu domnul Băsescu (care momentan nu e politician) s-o rezolve, înţeleg că are intrare la CCR. După ce se aprobă legea, pe care am putea-o numi „Legea Lobby-ului”, o ţinem în vigoare vreo 8 ani, 2 cicluri electorale. Va fi simplu, tu furi ca şi pînă acum, dar returnezi 70% înapoi fără vizite de la procuratură, DNA, DIICOT sau Piticot. De fapt, ca să-i ajuţi, poţi să-i pui şi pe ei în cc cînd trimiţi copiile OP-urilor către ANAF. Aşa nu mai pui oamenii pe drumuri doar ca să te-ntrebe dacă eşti cu taxele la zi.

Are logică treaba asta? Eu zic că da.

Netalentatul domn Ponta

Citeam mai pe la asfinţit ultima mitomănie marca Ponta, apoi am făcut legătura cu articolul băsistei Sorina Matei, recomandat de un prieten băsist pe Facebook şi pe care l-am fuşărit pentru că mi se pare cam inutil. De altfel remarcasem lipsa oricărei menţiuni a vizitei lui Ponta la Washington în ziarele importante de peste ocean. Adică nimic, nada, zît pisicule d-aici. Drept exemplificare, în New York Times, ultima ştire care implică numele „ponta” e de prin martie 2013 şi e cu „plagiarism” în meniu. Adică pe acolo ne învîrtim cînd vine vorba despre netalentatul domn Ponta şi reevaluările sale de 24 de ore. Cred că are mai multe „reevaluări” (care e un eufemism, a se citi pur şi simplu minciuni) decît zile la Palatul Victoria. Şi omul are vreo 19 luni în funcţie.

De ce netalentat? Măi, omul e un dezastru complet. În primul rînd, nu ştie să mintă. Adică, mă rog, una e să zici nişte chestii din opoziţie, pentru că de acolo chiar poţi zice adevărul, că nu-i greu. E chiar indicat să zici treburi pe bune, dă bine la popor. Cele mai adevărate chestii care s-au rostit în politica românească, din opoziţie s-au făcut. De oameni flămînzi de prea mult stat în afara petrecerii cu caviar şi şampănii Moet. După care ajung la putere şi trebuie să înceapă să mintă serios. Ponta e varză la capitolul ăsta, şi pare să nu ia nici lecţii de minţit frumos.

Mai la început menţionasem termenul „băsist”. N-am făcut-o la întîmplare. Chiar dacă nu-i simpatizez pe ăştia, treaba are un scop. Ei bine, nu văd cum, pe viitor, să se creeze un nou val de simpatizanţi politici care să fie numiţi „pontişti”. Eventual „pontănaci”, dar nici pe ăştia nu-i reperez în peisaj. Eu n-am auzit pînă acum de vreunul care să zică „bă, ce bun e Ponta! Este omul de care aveam nevoie”. Dacă Băsescu era Salvatorul, Măsia (adică Mesia pronunţat de către însuşi Băse pe modelul Cărtărăscu), „la ţepe în Piaţa Victoriei”, etc, etc. Nene, Băsescu ştie să mintă, să te învelească în staniol de nici nu-ţi mai dai seama unde pui ştampila în cabina de votare cu perdeluţă îmbîcsită de politică. Pentru ăştia copchilul ăla din filmuleţul celebru pare a se lovi singur. Pe bune, pînă şi în momentul de faţă, anul Doamnei Udrea 2013, există o grămadă de oameni care cred că Băsescu a fost şi va mai fi Măsia pentru România. Iete şi o rimă trasă de şuviţă. Pe lîngă Băse, Ponta e vai mama lui. Te uiţi în sondaje şi tinzi să-l compari cu apa sfinţită (o vorbă a la băs, adică omul e bun la dume de genul ăsta), e în vîrful piramidei. Dar cînd întrebi în jur, nimeni nu pare să-l simpatizeze nici cît a fost Pol Pot. Aduceţi-mi unul care zice că premierul este meseriaş, să fie şi sincer, şi-l mănînc uns cu unt 80% grăsime. Dacă prin prostie ar ajunge Ponta preşedinte, în 5 ani ar duce PSD la nivelul unui peneţeu’, un partid de garsonieră confort 2. Ceea ce n-ar suna rău. După 10 ani pierduţi cu Băse, parcă 5 ani pentru dispariţia PSD sună rezonabil.

29 Februarie, Ziua Românilor de Pretutindeni

În caz că n-a aflat cineva, astăzi sărbătorim Ziua Românilor de Pretutindeni. Cum, nu știe nimeni? Curios lucru, doar a zis la televizor. Sigur s-a zis chestia asta la televizor, iar românii de pretutindeni se uită de obicei la televizor.

De fapt ziua asta e o chestie mai nouă, la modă, care a apărut de prin 2007, odată cu intrarea românilor în UE. Și atunci nu prea aveam habar cum s-o fixăm, d-aia s-a pus pe 30 noiembrie, ziua creștinătorului de serviciu al populației care trăia pe meleagurile astea în urmă cu vreo 2000 de ani. Dar n-o sărbătorea nimeni, că românii erau ocupați să bea de mii de ani în cinstea Andreilor și Andreelor de pretutindeni. Așa că a venit un băiat cu o idee genială:

deputatul Aurelian Mihai a explicat opțiunea pentru alegerea acestei noi date, prin faptul că în luna mai au loc mai multe sărbători ale familiei, precum Ziua Mamei (prima duminică din mai), Ziua Tatălui (a doua duminică din mai), dar și Ziua Europei sau Ziua Independenței de Stat, ambele celebrate la 9 mai. Astfel, luna mai este o perioadă propice activităților culturale specifice acestei zile.

Absolut tembel. Nici dracu’ nu știe că azi ar trebui să sărbătorim ziua tuturor românilor, că nimeni nu le-a zis. Și eu abia am aflat azi, noroc că a deschis gura Iohannis să declare ceva. D-aia se duce țara asta de rîpă. Că nu putem să stabilim o zi cu ceva însemnătate, dacă nu istorică, măcar practică. Să pice de exemplu într-o vineri, ca să se dea liber, dacă nu sîntem în stare s-o punem în 10 Mai, de exemplu. Măcar ungurii au sărbătoarea asta fixată pe 15 Martie, în cinstea zilei în care au caftit niște români la Tg. Mureș, în 1990. Cum să nu te strîngi, ca maghiar, și să nu sărbătorești asemenea bucurie? Dar cu incompetenții ăștia din parlament, sigur anul viitor vine unu’ și mută chestia asta pe 29 februarie, că noi sîntem mai săraci și nu ne permitem mai mult.

Biserica nu este ONG

Se întîmplă des să mă găsesc duminica, pe la ora 18, la volan. Şi cum ascult doar Radio România dau frecvent peste rubricuţa de morală ortodoxă de la 18.15, Farmacia de Cuvinte. Şi mă amuz de multe ori. De exemplu, ieri îl ascultam pe preot cum se plîngea că multă lume vorbeşte de rău biserica, mă scuzaţi, voiam să scriu Biserica, pentru că primeşte bani de la stat, printre altele. Despre neimpozitarea salariilor preoţilor, care creşteau în vreme ce ale păcătoşilor scădeau, sau netaxarea proprietăţilor bisericeşti n-a prea zis nimic. Apoi încheia prin a zice că „biserica nu este un ONG” şi nu poate fi tratată ca atare. Şi are dreptate, Biserica Ortodoxă Română nu este ONG, ea fiind tot timpul la guvernare. Acum îşi trăieşte anii de aur, de acumulări materiale şi, evident, spirituale.

De un mall spiritual am mai avea nevoie. Farmacii de cuvinte avem.

Ideologizarea sexului și feminismul

Citesc la Dorin o chestie extrem de hilar-prostească, bineînțeles scrisă de o feministă.

But then there was me, after a party, in a man’s dorm room. And there was “is this ok?” If we are being legal about this, I said ‘yes’—no coercion, no imminent threat of violence, no inebriation (well, not a lot, anyway). But what I want to talk about is what happened before I said yes, who taught me to say yes, why I thought it was better to say yes, and why I really meant ‘no.’

Și de aici se rostogolește gogoloiul de rahat pînă se transformă într-un munte de căcat ideologic feminist, în care sexul este transformat din ceea ce este, un act fizic consimțit între doi indivizi, în ceva cu totul spectaculos prin magnitudinea imbecilității: o formă de opresiune în plină „cultură a violului”. Bineînțeles, femeia este sclavul în ideologia asta. În cazul în care încă nu ați aflat, tocmai trăim într-o cultură a violului, în care prima dată a fost: „NU însemnă NU”. După care treburile au căpătat alte nuanțe:

  • DA poate însemna NU
  • DA poate însemna POATE
  • DA poate însemna chiar DA
  • NU poate însemna DA
  • NU poate însemna POATE
  • POATE poate însemna POATE
  • ….

E destul de simplu. Profesore X, ai legătura.

În general, bărbatul este o ființă simplă. Se trezește, se spală, mănîncă și se duce la serviciu. Învățăm chestia asta încă din „Cartea Junglei 2”, desenul animat. Fiu-miu deja știe cum stă treaba și i se pare perfect normal. Dacă vrei să faci ceva, îl faci. Dacă nu, surpriză, nu-l faci. Contextualizarea asta complicată a actului sexual este o chestie pe care bărbații n-o înțeleg și nici n-o vor înțelege niciodată. Pentru că, după cum spuneam, bărbatul e o unealtă simplă, chiar și atunci cînd vine vorba despre sex: se scoală, se bagă, se scoate și apoi se culcă. Cam astea ar fi principiile de bază, care nu se vor schimba niciodată. Restul sînt driblinguri și fente, care pot fi adăugate în funcție de cît de priceput este bărbatul.

Iar cînd treburile nu ies cum vrem, apelăm la pornoșaguri. Mai simplu de atît nu se poate.

Gogoașa secolului

Spre deosebire de jumătate de planetă*, n-am văzut „Meciul Secolului”. Am dormit ca un bursuc pînă pe la 7 și ceva. E drept că am deschis televizorul cît să prind ultimele două reprize, în care Meni Iscusitul îl alerga prin ring pe băiatul celălalt cu Hublot la chingătoare. Și ăla fugea, Meni după el. Se termină ultima repriză în timp ce comentatorii proteviști zic ei ceva, mimînd entuziasmul și știința boxului. După care contabilizează reprizele cîștigate de cei doi boxeri și zic cum ultimele două reprize au fost cîștigate de băiatul celălalt cu nume de golden retriever, la fel ca primele două și runda a șasea. Sau ceva de genul. După care am închis televizorul, că n-avea rost să văd ce mai urmează. Și, într-un fel, e mișto să stai în România. Nu dai 100 de coco să vezi cele mai bune reclame din pauzele meciului, îi cheltuie aiurea ProTV-ul în locul tău.

Rușii ne-au salvat fundul de prea multe ori deja

Există în gîndirea populară a românului faza că rusul e rău. O chestie pe care nu prea o înțeleg. Mă rog, au fost și episoade mai puțin plăcute cu ruși de-a lungul istoriei, ca de altfel cu mai toate națiile cu care am venit în contact. Dar, trăgînd linie, am avut o grămadă de cîștigat. Încă de la primele experiențe, i-am luat pe ruși de băieți faini, frați ortodocși care țin la beutură. Cantemir băga chefuri non-stop cu Petru cel Mare și nu-l vedea ca pe un nemesis de la Răsărit. Să zicem că, în cazul ăsta, moldoveanul nostru nu era tocmai obiectiv, că-l căutau turcii să-l scurteze de un cap sau ceva de genu’.

Dar, per total, rușii au fost băjeți buni cu românii. Cam ăsta e crudul adevăr. În primul rînd, au avut curajul să stea pe aici vreo cîțiva ani după pacea de la Adrianopol. Și nu doar atît, ci au mai avut și ambiția să-i și învețe pe troglodiții de pe lîngă Dîmbovița să nu mai mănînce cu mîna, ci să folosească furculița și cuțitul. O chestie chiar drăguță, avînd în vedere decalajul de trei secole al valahilor față de Europa previctoriană. Ne-au făcut și o Constituție, drept urmare avem bulevard în București cu numele lui Kiseleff.

După chestia asta, evenimentele se succed cu repeziciune.

  • Unirea principatelor la 1859 vine după ce rușii se întind puțin prea mult peste plapumă. Mulți zic că franțujii au meritul principal pentru unire. Eu zic că fără ruși și acțiunile lor în declanșarea Războiului Crimeei nu s-ar mai fi întîmplat așa ușor.
  • Independența României se întîmplă tot cu ajutor rusesc. S-a întîmplat chiar azi, acu’ 138 de ani. Ce, fără conflictul ruso-turc din 1877-78 au mai fi avut românii coaie să-și declare independența? Eu zic că nu.
  • Într-o anumită măsură, chiar și formarea României Mari are o influență rusească. Anexarea Basarabiei s-a făcut cu ajutorul pasivității fratelui ortodox de la Răsărit.

Apoi vine partea cea mai interesantă. În contextul postbelic, cînd România era un stat în mare parte rural și prost dezvoltat, rușii au pus din nou umărul, după 120 de ani de la Regulamentele Organice, la alfabetizarea românilor și dezvoltarea industrială. Multe chestii mișto s-au întîmplat/construit în primii ani de după cel de-al doilea război mondial, perioadă în care România a micșorat decalajele istorice față de multe state europene, iar nivelul de trai a crescut neașteptat. Pînă la urmă, am reușit să stricăm treburile abia după ce am rupt legăturile cu rușii în era Ceaușescu.

Cea mai nouă chestie, pentru care ar trebui să fim recunoscători rușilor, e sprijinul indirect acordat în lupta împotriva defrișărilor necontrolate întîmplate în ultimii 25 de ani. Așa că nu îmi explic de unde atîta ură pentru fratele mare de la Răsărit. Ar trebui să avem doar recunoștință pentru tot ajutorul acordat. Americanii ce-au făcut pentru noi în istorie? Ne-au bombardat?

Simona Halep a jucat românește

Ce apreciez cel mai mult la Halep e modul neromânesc în care reușește să joace majoritatea meciurilor. Iar atunci cînd pierde, de obicei o face în fața unor adversare care, pur și simplu, joacă mai bine decît ea. Ei, în semifinala de la Roma, contra lui Suarez Navarro, a jucat românește 100%. Eternul stil românesc în care te bați singur, chiar dacă ai toate atuurile în fața adversarului. În meciul de azi au fost cîteva mingi pe care le avea băgate deja sub fustiță, trebuia doar să pună mingea în teren. Pe toate, și au fost vreo 6-7, le-a dat afară în purul stil românesc. Mingea de break din setul 2, la 3-4, a fost cea mai dureroasă. După primul set, în care toți ar fi zis că va fi un meci scurt, ceva s-a rupt în joc. Suarez-Navarro a încetinit ritmul, în timp ce Halep a devenit nerăbdătoare și neglijentă.

Și au mai fost și retragerile alea de la fileu, în timp ce avea avantaj asupra punctului jucat, care pur și simplu mi-au dat sîngele pe nas. Nu poți să eviți la nesfîrșit jocul la fileu, mai ales dacă vrei să devii la un moment dat Nr.1 în WTA. Și nu înțeleg teama asta, mai ales că aproape toate mingile pe care le-a jucat azi, după ce s-a retras, le-a pierdut. Cum spuneau și comentatorii italieni de la SuperTennis TV, pur și simplu nu suport să aud comentariul plîngăcios de la televiziunile românești, nu poți să faci chestia asta cît timp ești locul 2 mondial. Cînd ajungi la fileu, ești ca pe sîrmă și fără plasă de siguranță. Ori o treci, ori cazi. Doar că Simona Halep e în momentele astea precum un acrobat căruia îi e frică să urce pe sîrmă. Și punctele astea pierdute spun practic povestea înfrîngerii de azi. Halep a dat înapoi în timp ce era în avantaj în meci, la fel cum a făcut-o de fiecare dată cînd a ajuns la fileu.

Presupun că turneele de dublu, la care a participat în ultimul timp, sînt gîndite ca un remediu împotriva acestor stîngăcii la fileu. Mai rămîne s-o facă și în meciurile de simplu. Pur și simplu să se ducă acolo și să-și zică futu-i și fie ce-o fi. Pînă la urmă, Sharapova din urmă cu 10 ani era pămînt cînd venea sezonul pe zgură. Cu timpul a reușit să-și transforme jocul atît de mult încît joacă cel mai bine tocmai pe suprafața asta. Și jocul la fileu se învață, doar să recunoască și Simona că are nevoie de ajutor serios la capitolul ăsta.

Așa că Suarez Navarro a meritat calificarea în finală.