Diverse

Cum noţiunea de inovaţie mi se pare foarte puţin abordată în România, voi încerca să dezvolt subiectul explicând ce este, unde se poate naşte şi de ce este ea importantă.

Să ne întrebăm deci, ce este inovaţia ? Făcând un scurt brainstorming, găsim câteva cuvinte ce ne pot servi drept chei de intrare în subiect: schimbare, dezvoltare, viitor, nou, posibil, diferit, alternativ, temporar, creativitate, originalitate, libertate, oportunitate, pluridisciplinaritate.

Căutând să construiesc o definiţie cât mai simplă, am să spun că inovaţia este un proces de schimbare al formei, ce conduce la rândul său la o schimbare a conţinutului. Spre exemplu, eliberarea telefonului de firul ce l-a imobilizat aproape 100 de ani a modificat radical capacitatea de a comunica între noi.

Aş mai defini inovaţia drept o schimbare adusă într-un domeniu de către un nou produs, proces sau formă de organizare. În acest moment trebuie să facem o diferenţă cât mai clară între procesul de a inova şi “obiectul” inovatiei, prin care aceasta se realizează. Acest “obiect”, ce nu este întotdeauna ceva material, poate împărţi inovaţia în două mari categorii: inovaţia tehnologică şi cea socială.

Într-o oarecare măsură cele două tipuri coexistă, în sensul că orice inovaţie tehnologică produce şi o schimbare socială şi invers, orice inovaţie socială este făcută cu ajutorul unui minim de tehnologie. Putem vorbi deci doar de o predominanţă a unuia sau a altuia.

Inovaţia este un fruct proaspăt al creativităţii ce capătă un caracter general printr-o adoptare majoritară în rândul utilizatorilor. Importanţa ei vine tocmai din această această socializare, răspândire sau viralitate ce îi conferă puterea de a transforma lumea, oricare ar fi scara la care ne raportăm.

Mai putem spune că inovaţia poate fi radicală (vezi un exemplu recent), atunci când produce un adevărat salt, modificând complet condiţiile iniţiale ale domeniului, sau incrementală, atunci când avem de-a face cu modificări parţiale ale aceluiaşi “obiect”.

Un exemplu pentru cele două categorii ar fi iPhone-ul, al cărui concepţie a deschis un nou domeniu tehnologic (inovaţie radicală). Ulterior, acestuia i-au fost adăugate noi caracteristici, precum Siri, asistentul virtual care te ajută să controlezi anumite funcţii ale aparatului cu ajutorul vocii (inovaţie incrementală).

Unde se naşte inovaţia?

Este întrebare cheie, care ne va conduce spre înţelegerea importanţei procesului. Mă voi concentra asupra inovaţiei sociale, care este defapt miza acestui demers prin caracterul de rezultat al dezvoltării unui ansamblu de valori morale şi a responsabilităţii faţă de viaţa pe care o trăim, ce derivă din acestea.

Ce vreau să spun este defapt că pe măsură ce oamenii se angajează într-un proces individual sau colectiv de rezolvare a unor probleme ce apar în viata acotidiană, acestia dezvoltă diferite soluţii.

În măsura în care aceste soluţii devin populare, ele reformează standardele deja existente la nivelul întregii societăţi, promovând o viziune care îi aparţine societăţii înseşi. Vorbim de un demers bottom-up, de o emergenţă a soluţiilor la nivelul populaţiei, cea care cunoaşte problemele în cea mai detaliată măsură şi singura care are legitimitatea de a indica direcţia spre care doreşte să se îndrepte.

Exemple de inovaţii sociale:

• monedele locale (complementare);
• băncile “verzi”, ce finanţează proiecte cu caracter moral şi care aduc beneficii sociale;
• băncile alimentare, ce colectează şi apoi redistribuie alimente;
• asociaţii pentru păstrarea sau reînvierea agriculturii tradiţionale sau pentru dezolvoltarea agriculturii urbane.

Concluzionând, afirm că inovaţia socială reprezintă o fortificare a societăţii civile, o metamorfoză a relaţiilor sociale ce naşte noi orientări culturale. Am convingerea şi speranţa că din ce în ce mai multe astfel de iniţiative se vor dezvolta şi în România în viitorul apropiat.

De ceva vreme vroiam să dau singur o tură noaptea pe munte, să văd ce presupune. Mult timp ideea a stat în stand-by, aştepând un context un pic nebunesc.

Aşa funcţionez eu, nu-mi găsesc motivaţia decât după ce încep o acţiune. Abia atunci când sunt cu totul în mijlocul unei experienţe îmi dau seama cât e de extraordinară.

Uneori, chiar mă enervez că n-am facut-o mai repede sau mai des, însă de la mine din cameră, din faţa calculatorului, îmi e greu să-mi imaginez cât de mişto ar fi să … şi chiar dacă o fac, nu reuşesc apoi să mă mobilizez să ajung acolo. Încă nu am înteles de unde vine moleşeala asta sufletească.

Tot ce pot să fac e să mă bucur cât mai intens atunci când chiar trăiesc o experienţă nouă şi să o fac într-un mod atât de puternic încât amintirea ei să-mi servească drept armă cu care să dărâm zidul imobilităţii interioare.

De ce noaptea prin pădure?

În primul rând pentru că îmi aminteşte de testele de curaj de la cercetăşi, de când eram mic. Sincer să fiu, am prins doar unul, care n-a fost foarte solicitant.

Află și: Despre poezia singurătății mele

Poate de aia am încercat acum să repet experienţa, refăcând-o într-un context total diferit şi dintr-o perspectivă mult mai matură, motivaţia fiind a doar mea. O fac pentru că acum a venit momentul în care mă simt pregatit să mă pun într-o astfel de situaţie, ce-mi depăşeste limitele de confort.

În al doilea rând, pentru că o astfel de tură e o confruntare cu tine însuţi, iar eu aveam nevoie mare (şi încă am) să-mi depăşesc nişte limite personale.

Atunci când pleci noaptea prin padure intri într-un proces în care ajungi faţă în faţă cu propriile frici, reflectate în întunericul ce te înconjoară, în siluetele care se mişcă pe lângă tine, în sunetele cu care nu eşti obişnuit şi cel mai important, în imposibilitatea de a pune o etichetă percepţiilor şi de a le pune într-un sertar din minte pe care îl cunoşti bine şi de unde nu poate ieşi niciun pericol.

În al treilea rând, dincolo de toate semnificaţiile, experienţele interioare şi învăţăturile procesului, am făcut asta pentru că mi s-a părut pur şi simplu mişto să-mi creez o amintire mai specială pe care să o împărtăşesc cu voi (acum) şi cu mine (peste ani).

Stiu că sunt mulţi care fac asta poate în mod obişnuit şi nu o iau ca pe ceva special. Pe ei, îi rog să-mi accepte entuziasmul provenit din faptul că sunt cu adevărat un novice în materie de curaj, care descoperă primii sâmburi ai unei forţe interioare.

Concret

Mi-am lăsat bicicleta în La Tronche, la baza muntelui şi urcând pe la Bastille am făcut o mare buclă urmărint traseul GR9 (Grand Traversée de Chartreuse), terminând bineînteles în acelaşi loc. Pe drum am trecut pe la Memorial des Troupes de Montagne de la Mont Jalla şi pe la biserica din Corenc, un loc foarte special.

Pentru restul detaliilor am făcut un clip, care e de fapt piesa de rezistenţă a articolulul. Personal, m-a uimit cât de fumat eram la început şi cum m-am transformat puţin câte puţin până la sfârşit, când am ajuns să fiu mult mai conştient şi împământat. Un bun exerciţiu a fost şi să mă filmez. Vă provoc să încercaţi asta ca un exerciţiu, eu unul am fost uimit.

Pentru că totul se petrece mai mult sau mai puţin pe întuneric vă recomand să urmăriţi clipul seara, pentru a distinge cât mai multe detalii. De asemenea, sunetul este foarte important pentru imersiunea în atmosfera pe care am trăit-o, de aceea poate e mai bine cu căşti.

Ok, cool, bun, ciau şi pe data viitoare !

PS: Să fac şi eu ca meşterii de pe net : ce parere aveţi ? Lăsaţi-mi un comentariu.

Weekendul ăsta am fost la ZAT de Montpellier şi am stat la foc în mijlocul oraşului, căutând poveşti ascunse încriptate în vase cu jăratec.

Ştiam de ZAT de la directorul de master, Luc Gwiazdzinski, care ne-a vorbit despre acest festival de artă urbană de multe ori de-a lungul anului. Apoi, în martie, am avut ocazia să-l cunosc pe directorul ZAT, Pascal Lebrun-Cordier, prin care am descoperit în mod direct povestea şi motivaţia din spatele conceptului.

Cred că asta m-a determinat să vreau să ajung acolo, să văd cu ochii mei ce înseamnă arta în spatiul public francez. Cu un buget de 500.000 de euro pentru fiecare ediţie, ZAT-ul (Zone Artistique Temporaire) e un festival bianual ce-şi propune să exploreze utopii în spaţiul public. Anual, organizatorii urmăresc 150-200 de spectacole pentru a descoperi artişti pe care să-i invite la ediţiile următoare.

Deloc repetitiv, ZAT-ul este de fiecare o experientă singulară, ce trăieşte glorios o zi sau două dar rămâne veşnic înscrisă în istoria sensibilă a oraşului. La ZAT se pleacă într-o derivă conştientă, se jonglează cu suprize şi se incită dorinţe ascunse, totul pentru a descoperi oraşul printr-o privire nou-născută. La ZAT, am pornit într-un voiaj de la infraordinar spre extraordinar.

Prin poetică şi imaginar, la ZAT am descoperit o dezordine controlată.
De fiecare dată într-un alt cartier şi cu o temă specifică, la ZAT-ul din 19-20 aprilie am explorat timpul dintre apus şi răsărit în Malbosc, un cartier nou din Montpellier. Totul s-a întâmplat în parcul cu acelaşi nume, o giganterie de 30 de ha pline de preerie, garigă, măslini şi gradini familiale de legume.

Un ZAT nocturn, natural, sub stele şi aproape de foc. Aşa se autocaracterizează actuala ediţie. Şi aşa şi a fost pentur că totul ardea peste tot, în moduri diferite. Asta m-a impresionat cel mai mult pentru că în oraşe focul e declarat duşman public.

Mi-am amintit de focurile copilariei la Sinaia, când ai mei puneau Pasărea Colibri şi spuneau poveşti iar eu adormeam la foc, ghemuit. Iar faţa ce arde şi spatele îngheţat le-am regăsit şi în sudul Franţei. Două contrastante constante.

Artişti, imagini şi vise întinse pe rogojină

N-am apucat să văd totul, în primul rând pentru că am ajuns mai tarziu şi apoi pentru că am stat mai mult pe lângă focuri, din loc în loc. Am văzut însă câteva reprezentaţii artistice, dintre care două m-au impresionat în mod deosebit. Prima a fost construcţia din lemn şi sfoară a lui Jordi Gali, dansator şi filizof spaniol.

Folosind doar pârghii şi scripeţi, acesta a reuşit să ridice de unul singur un pendul imens, sprijinit pe o structură formată din 3 piloni. Mi-a plăcut înnobilarea fiecărei mişcări în cadrul actului de creaţie, expresie a unei revalorizări a muncii ca şi activitate sacră.

Stând acolo şi privind s-a născut în mine dorinţa de a lucra cu mâinile şi corpul, de a construi, de a vedea cum munca mea prinde contur. Mi-am amintit şi de perioada cercetăşiei, când făceam asta din plin şi cu mare bucurie.

Jordi Gali @ ZAT#8, Montpellier.

Cel de-al doilea moment frumos a fost reprezentaţia lui Abbi Patrix, care ne-a purtat cu el în povestea Creaţiei şi a dialogului dintre Imaginaţie şi Raţiune, două forţe ce se trezesc pe rând în Creator. Ce manieră frumoasă de a exprima opoziţia dintre stanga creatoare şi dreapta conştientă !

Poate un al treilea element marcant a fost antiteza atmosferelor într-un spaţiu relativ restrans. Profitând de o dispunere a parcului pe verticală, fiecare terasă a fost gândită în mod diferit. Am trecut astfel, coborând un sir de trepte, de la o mare petrecere în aer liber la un spaţiu de linişte şi calm, propice pentru poveşti şi visare. Aici, stând pe rogojini şi încălzindu-se la focuri ce ardeau în mangaluri, o mână de tineri boemi îi ascultau în surdină pe povestitorii ce urcau pe rând pe mică scenă. Aici am rămas şi noi o mare parte a nopţii, atraşi de atmosfera specială.

Spre dimineaţă am adormit într-un sezlong lângă foc, ascultând concertul lui Piers Faccini, care va rămâne poate cel mai frumos moment al weekendului. Am avut aşteptări mari de la ZAT, ce mi-au fost parţial răsplătite.

Dacă ar fi să enumăr lipsurile, aş spune că mi-au lipsit culoarea şi legătura cu oraşul construit, elemente ce au caracterizat ediţiile anterioare. În orice caz, am trăit o experienţă faină la ZAT-ul cu numărul 8, prima ediţie în totalitate nocurnă.

De sus, de la tribună, curg râuri de înflăcărare. Udă leoarcă, mulţimea e cuprinsă de frisoane de entuziasm. Cu toţii-ncep să-noate, într-un singur ritm.

De sus, de la tribună, priviri înflăcarate ţintesc pe cei mai vrednici dintre oameni. Împietrită, mulţimea plânge, sperând că lacrimile vor mai înmuia ceva.

Din mijlocul mulţimii, 12 tribune se înalţă. Pe rând, fiecare urcă, rosteşte sau priveşte. Apoi coboară şi se-ndreaptă spre o nouă scară. De sus, din zbor, mulţimea priveşte spre tribune.

La foc între blocuri – ZAT de Montpellier

Weekendul ăsta am fost la ZAT de Montpellier şi am stat la foc în mijlocul oraşului, căutând poveşti ascunse încriptate în vase cu jăratec.

Ştiam de ZAT de la directorul de master, Luc Gwiazdzinski, care ne-a vorbit despre acest festival de artă urbană de multe ori de-a lungul anului. Apoi, în martie, am avut ocazia să-l cunosc pe directorul ZAT, Pascal Lebrun-Cordier, prin care am descoperit în mod direct povestea şi motivaţia din spatele conceptului.

Cred că asta m-a determinat să vreau să ajung acolo, să văd cu ochii mei ce înseamnă arta în spatiul public francez. Cu un buget de 500.000 de euro pentru fiecare ediţie, ZAT-ul (Zone Artistique Temporaire) e un festival bianual ce-şi propune să exploreze utopii în spaţiul public.

Anual, organizatorii urmăresc 150-200 de spectacole pentru a descoperi artişti pe care să-i invite la ediţiile următoare. Deloc repetitiv, ZAT-ul este de fiecare o experientă singulară, ce trăieşte glorios o zi sau două dar rămâne veşnic înscrisă în istoria sensibilă a oraşului. L

a ZAT se pleacă într-o derivă conştientă, se jonglează cu suprize şi se incită dorinţe ascunse, totul pentru a descoperi oraşul printr-o privire nou-născută. La ZAT, am pornit într-un voiaj de la infraordinar spre extraordinar.

Prin poetică şi imaginar, la ZAT am descoperit o dezordine controlată.
De fiecare dată într-un alt cartier şi cu o temă specifică, la ZAT-ul din 19-20 aprilie am explorat timpul dintre apus şi răsărit în Malbosc, un cartier nou din Montpellier.

Totul s-a întâmplat în parcul cu acelaşi nume, o giganterie de 30 de ha pline de preerie, garigă, măslini şi gradini familiale de legume. Un ZAT nocturn, natural, sub stele şi aproape de foc. Aşa se autocaracterizează actuala ediţie. Şi aşa şi a fost pentur că totul ardea peste tot, în moduri diferite.

Asta m-a impresionat cel mai mult pentru că în oraşe focul e declarat duşman public. Mi-am amintit de focurile copilariei la Sinaia, când ai mei puneau Pasărea Colibri şi spuneau poveşti iar eu adormeam la foc, ghemuit. Iar faţa ce arde şi spatele îngheţat le-am regăsit şi în sudul Franţei. Două contrastante constante.

Artişti, imagini şi vise întinse pe rogojină

N-am apucat să văd totul, în primul rând pentru că am ajuns mai tarziu şi apoi pentru că am stat mai mult pe lângă focuri, din loc în loc. Am văzut însă câteva reprezentaţii artistice, dintre care două m-au impresionat în mod deosebit.

Prima a fost construcţia din lemn şi sfoară a lui Jordi Gali, dansator şi filizof spaniol. Folosind doar pârghii şi scripeţi, acesta a reuşit să ridice de unul singur un pendul imens, sprijinit pe o structură formată din 3 piloni.

Mi-a plăcut înnobilarea fiecărei mişcări în cadrul actului de creaţie, expresie a unei revalorizări a muncii ca şi activitate sacră. Stând acolo şi privind s-a născut în mine dorinţa de a lucra cu mâinile şi corpul, de a construi, de a vedea cum munca mea prinde contur. Mi-am amintit şi de perioada cercetăşiei, când făceam asta din plin şi cu mare bucurie.

Jordi Gali @ ZAT#8, Montpellier.

Cel de-al doilea moment frumos a fost reprezentaţia lui Abbi Patrix, care ne-a purtat cu el în povestea Creaţiei şi a dialogului dintre Imaginaţie şi Raţiune, două forţe ce se trezesc pe rând în Creator. Ce manieră frumoasă de a exprima opoziţia dintre stanga creatoare şi dreapta conştientă !

Poate un al treilea element marcant a fost antiteza atmosferelor într-un spaţiu relativ restrans. Profitând de o dispunere a parcului pe verticală, fiecare terasă a fost gândită în mod diferit. Am trecut astfel, coborând un sir de trepte, de la o mare petrecere în aer liber la un spaţiu de linişte şi calm, propice pentru poveşti şi visare.

Aici, stând pe rogojini şi încălzindu-se la focuri ce ardeau în mangaluri, o mână de tineri boemi îi ascultau în surdină pe povestitorii ce urcau pe rând pe mică scenă. Aici am rămas şi noi o mare parte a nopţii, atraşi de atmosfera specială.

Spre dimineaţă am adormit într-un sezlong lângă foc, ascultând concertul lui Piers Faccini, care va rămâne poate cel mai frumos moment al weekendului. Am avut aşteptări mari de la ZAT, ce mi-au fost parţial răsplătite.

Dacă ar fi să enumăr lipsurile, aş spune că mi-au lipsit culoarea şi legătura cu oraşul construit, elemente ce au caracterizat ediţiile anterioare. În orice caz, am trăit o experienţă faină la ZAT-ul cu numărul 8, prima ediţie în totalitate nocurnă.

Tura asta, amânată deja de vreo două ori, trebuia să se întâmple. Ştiind cât de nespectaculos e drumul ce coboară de la Predeal pe Valea Azugii, aveam mai degrabă anti-aşteptări.

Nici nu avea cum să fie altfel, căci ultima oară când am trecut pe aici am crezut că fac hipotermie în urma unei grindini căzută din senin peste sumar îmbrăcatul de mine, aflat la plimbare pe bicicletă. Îmi amintesc şi acum cum am intrat în magazinul second-hand şi am zis :

“Daţi-mi vă rog nişte haine, orice, că nu mai pot !”. Draguţul de vânzător, un bătrânel, m-a îmbrăcat din cap până-n picioare şi m-a aşezat lângă sobă, să mă liniştesc. În schimbul hainelor n-a acceptat decât un “bogdaproste” şi promisiunea să am grijă data viitoare, că “nu ştii cum dă Dumnezeu de sus”.

Promisiunea-i promisiune şi iată-mă deci din nou pe Valea Azugii, îmbrăcat, încălţat şi împelerinat, numai bun de primit încercările Celui de Sus. Despre cum a fost nu vreau să vorbesc prea mult, că de aia m-am chinuit să filmez.

Am să spun doar că sfârşitul celor două poveşti este al Dracului de asemănător, căci a dat Domnul cu vârf şi-ndesat, udându-mă din nou pân’ la chiloţi în ciuda tuturor rugăciunilor mele.

Citește și despre: Racoș – Comuna cu obiective turistice

Mai adaug că tripul tripului a gravitat în jurul ideei de a întâlni cât mai multe animale. A fost un fel de man vs wild, numai că la categoria jder, şoareci şi păsărele. Din păcate sau fericire, n-am dat bot în bot cu niciun urs, aşa că nu pot să spun decât că “hopefully next time şi mai bine never”.

Din timp în timp

Urmărindu-i părul lung şi negru, ce-i atingea genunchii goi, ne încurcişăm privirile. Stă nemişcată, plină de seninătate şi adevăr. Braţele şi pieptul, cuprinse de o efervescenţă placută, îmi tremură uşor. Aşezaţi pe pat, ne privim adânc, cufundându-ne în secole de aventuri şi idealuri. De pe perete, Dylan şi Baez se uită la noi, înţelegându-ne perfect.

Îmi deschid sufletul precum Superman, când rupe nasturii de la cămaşă. Sunt ai ei cu tot ce am. Pentru o clipă, conexiunea ne transcede. Acum ştie cine sunt. O lacrimă îşi face loc, martoră a regăsirii. Îi aşez părul, uşor, după ureche. Frunţile se ating, şi dacă ar putea, ar deveni una. Nespus, ne reînnoim jurământul de a ne regăsi mereu, pentru totdeauna.

Plini de sfinţenie, revenim înapoi în timp. Timpul care ne-a rămas.

Ne-am oprit într-o cotitură a potecii, de unde râul se vedea bine. Era un moment dinăla, greu de descris, cu vânt, copaci şi apă. Apoi mai eram şi noi, în primul rând la singurul concert care mă face să tremur. O vreme am tăcut amândoi, absorbiţi de trăiri.

– Ce-a fost cel mai greu ?

I-a luat ceva timp până mi-a răspuns, cu o voce schimbată.

– Nu m-a întrebat nimeni cine sunt. În ce cred, ce idealuri am, de ce mi-e frică. Asta aproape m-a îmbolnăvit. Nu m-a cunoscut nimeni, de fapt. În orice caz, am încercat să ajung eu la ei, şfeluind dinspre interior.

Citește și: Știa fericirea să doară

Am închis ochii, căutându-i în minte pe toţi cei care mi-au schimbat viaţa, cunoscându-mă. Cei care m-au clădit prin iubirea lor şi care au fost lumină pentru tot ce-a încolţit în mine. I-am simţit încă aproape, chiar dacă nu mai sunt aici.

– Mi-e dor de strămoşi.

Sunt singură. Urci?

Am sărit elegant din masină facând totul să pară facil, într-un fel de rostogolire dilatată în timp. Farmacia Regală rămasese neschimbată, numai preţurile erau diferite. Shaorma – 60 LEI. Am încercat să transform în euro, să mă conving că e scump. Pe sub panoul alb cu scris roşu, autocolant, o vad alergând spre mine, debordând bucuria unei revederi care parcă se amânase singură în mai multe rânduri. Mă îmbraţisează şi îmi şopteşte:

– Mi-ai lipsit. Sendvişuri însă nu am, detest să le fac.

– Nu-i nimic, ne descurcăm şi fără.

… însă se întâmplă altceva; amintirile vin lipsite de el și sunt pe deplin golite de vreo tonalitate afectivă. Privesc din spatele geamului ăstuia care e prezentul și, deși în pura obiectivitate a evenimentelor, ele se încadrează la fericire sau la suferință, nu le pot resimți. Uite, o duminică de lapte, cu geamul din dormitor larg deschis, cu cearșafurile atârnate de el, la uscat.

Miros de proaspăt, de azi, miros de eu citesc poezie, tu faci curat. Miros de sunt incredibil de fericit că sunt aici. Un miros pe care nu-l simt acum.

Sau, mai important, fericirea dureroasă – da, asta e premoniția dezastrului. Fericirea care ne provoca greață, realmente, greață până în pivnița stomacului – ce dovadă mai concretă că timpul e nul?

Știa fericirea mea să doară atunci dureri ce nu veniseră încă.

Și era așa: într-o seară mi-a zis cât vom suferi noi. Și era încă loc de bacteria aia numită speranță, să sper că vom suferi la un loc, nu la lanuri întregi de muchii de cuțite distanță.

Citește și: Povestea singurătății mele

Și azi s-a consumat bricheta pe care am folosit-o în tot timpul ăsta. Cumva, deși n-am depus efort în privința asta, n-am rătăcit-o. Nu mi-a picat din buzunar, nu i-am lăsat-o nimănui, n-am uitat-o într-o geacă de iarnă. Nu, sub ochii mei s-a consumat. Și așa mai departe.

Se auzea butonul de la lift prin pereți. Apoi se auzea ușa de la lift deschinzându-se, prin pereți. Apoi, cheile scoase din ghiozdan; prima ușă, cea de la holul comun, apoi becul de la holul comun, apoi ușa de la apartament; becul stingându-se, prima ușă închizându-se, a doua ușă închizându-se și, în fine, cheile agățate în cuier.

Da; unde locuiam noi dura teribil de mult să ajungi acasă, acasă fiind.

Poezia singurătății mele era atât de perfect scrisă încât nu mai încăpea nimeni în ea. deseori nici eu nici apa nici sorii pe care-i beam. târziu în zorii pielii mele sticlea sângele altora. nu mai puteam fi eu fiindcă știam să fiu ei mai bine decât erau ei altcineva.

Orchestra asta a lor se acorda timp de trei anotimpuri și al patrulea se odihnea. născusem și un al cincelea ca să bulversăm moartea. eram îmbrăcați la patru ace de seringă, moartea și ea în costum de plumb se plimbă printre pupitre cu pupila cotrobăind în ceea ce mi s-a zis că mă face bogat – frumusețe labilă. într-un pliu al pielii mele simțeam sfârșitul învârtindu-se.

Pentru un oarecare motiv, orchestra nu mă asculta. ridicam bagheta, înjunghiam primul instrumentist și rescriam timpul sau partitura.

Linia melodică dintre mine și dislocarea în alt mine avea zece centimetri. muzica n-avea titlu, avea scor. când între moarte și mine era remiză, strigam un sol minor, dar solul își dăduse demisia sau l-a vândut cineva altcuiva sau împlinise 18 ani, ideea era că nu mai răspundea la apelativul ăsta.

Atunci făceam singuri curat după noi și când nu făceam, propuneam în cor să dormim în praf, să ne învelim cu praf, să vorbim praf, dar coriștii ziceau că au voci de protejat.

unii aveau astm cronic alții anacronic și dirijorul care uneori eram eu alteori era el eu îi certa își amintea că are și el astm tușea odată și dirija circulația sangvină, cel mai des a altora.

Eu – știam – eram incapabil să mă îndosariez. Nici n-aș fi obținut nimic. Era de neocolit să mă mint. Femeia care mă acuzase că am pistrui vorbea despre mine astfel și numai astfel:

– Depind de un om care e bolnăvior, așa ca mine. E un om bun, dar bolnăvior.

Și eram de o cruzime într-atât diluată în introvertire încât ea insista că sunt blând, iar nepăsarea mea trecea drept boală – punea totul, de fapt, în seama bolii mele. Și se prea poate să fi fost atât de bolnav pe cât pretindea ea, însă mai mult ca sigur nu era ăsta fondul cimentării mele în mine.

Trebuia să o conduc de mână ca pe un om mult mai bolnav decât mine, ca pe un orb, până foarte aproape de ziua în care va renunța la disperarea asta de a mă readuce la condiția de om – pe care oricum nu-mi amintesc s-o fi avut vreodată. Și, acolo, aproape de prăpastia de lumină a conștientizării, să-i las mâna din mâna mea de neom, să-i zic:

– Eu trebuie să mă întorc, c-am uitat să încui ușa,

Singura minciună fiind uitatul, căci de-nchis, n-o închisesem; știam că mă voi întoarce acasă, însă fără ea.

Te-ar putea interesa și: Poezia singurătății mele

Totuși lucrurile nu au mers conform planului, căci făcea ea ce făcea de începeam să-mi simt mâna de care mă ținea ca fiind a unui om – nu eu, dar a unui om. Din punctul ăsta de vedere, învisese ea, transformase ceva în mine. Poate sângele meu, ochii, gleznele – sau doar mâna aia.

Dar de la un punct încolo era treaba mea să mi-o accept ca mâna a mea. Și așa ceva nici că-mi trecea prin cap, chit că mâna mi-o cerea, de unde și: nu mă lăsa mâna s-o las, dar tot restul corpului mă lăsa.

Atunci a fost greu. Mi-am zis:

– Cum dracu’ rămân eu cu o mână de om asamblată pe ceea ce port drept corp? O mână care să doară tot timpul de omenirea ei și de lipsa omenirii altcuiva în ea?

Și mai înaintam un pas spre prăpastia aia, mai înaintam un pas în ceea ce considera ea o plimbare în Cișmigiu. Râdea mereu, îmi tot amintea de cer și copaci și alte mizerii de legănat gândul oamenilor.

Acum; imprevizibilul care m-a surpat temporar a constat în neașteptata forță de care dispunea noua mea mână de om, care se extinsese până foarte aproape de cot.

Se încleșta înfricoșător de puternic de mâna ei, cu o voință proprie, și doar mâna mai ținea pasul cu ea. Și tot mai mulți copaci și tot mai curate ceruri, mereu, mereu, și râsul ei, gropile din pielea ei, de-mi era o fericire până la greață. Mă dureau stomacul, capul, genele, alte și alte lucruri pe care le purtam drept corp.

Îmi oboseau toate, pe când mâna – mâna se întrema inimaginabil de puternic în mâna ei. Ajunsesem la vreo lună de mers distanță de prăpastie și, chit că era necesar ca ea să aibă căderea aia inversă în lumină, deci să se prăbușească în luciditatea prin care-mi va fi văzut în sfârșit cruzimea, nu-mi doream deloc să fiu de față ori prin apropiere.

Nu, nu, să nu-i aud rupturile sau extazul, oricare s-ar fi găsit mai aproape de ea. Însă eu îmi făceam partea – nu avea scuza de a se teme de o prăbușire într-un hău de beznă: odată ce înțelegea că e în cădere, era la deplina ei latitudine să se aghețe sau să-și continue căderea, căci asta era o prăpastie aparte, erau becuri peste tot în ea, așa încât era vizibil până și capătul ei.

Se apropia vara și încă mergeam, mergeam, măcar de-aș fi mers tocindu-mă ca soldatul lui Nichita, dar eu doar oboseam și mâna nouă de om mi se întărea.

Dar într-o zi, într-o zi mi-am înțeles salvarea din salvarea asta pe care o instituia femeia asta în mine și mi-am zis:

– Alice asta a mea ar fugi după un iepure alb.

Da, da, mi-am zis:

– Orice Alice fuge după orice iepure alb, căci Alice-le au chemarea gropii, a vizuinii, nu degeaba poartă câte una în fiecare obraz. Are chemarea prăpastiei în așa măsură încât, după cum ea mi-a transformat mâna cu care-o țin într-una de om, se poate ca eu să fi transformat mâna cu care mă ține ea într-una de cadavru de soiul meu.

Într-adevăr, se poate ca ea să-și târască mâna asta cum îmi târăsc eu restul corpului – târârea unei naturi pe care nu ți-o dorești. Și atunci tot ce am de făcut e să zic: uite un iepure alb. Și când, fugind să-l caute, își va desprinde mâna de a mea – căci a mea refuza să se desprindă de a ei -, voi fugi acasă. Deci am strigat:

– Uite un iepure alb.

Iar ea m-a privit cu surprindere și a zis cu o înduioșare scârbos de sinceră:

– Nu fi bolnăvior azi – sunt doar paștile unor cai sau ai unor oameni.

… Era, într-adevăr, final de aprilie…

Astfel, fusese prima Alice a lumii care și-a refuzat iepurele. Și-o fi zis: ”Chiar și așa, eu nu-mi părăsesc țara, nu, nici chiar pentru Țara Minunilor. Țara aia nici n-are… n-are capitală…”

Eram la vreo două săptămâni distanță de prăpastie. Știam acum că e așa cum speculasem: îmi îmbolnăvise ea mâna cu viață, însă în aceeași măsură i-o îmbolnăvisem eu pe-a ei de moarte. Și atunci am înțeles iar cum mă putea salva de o salvare pe care nu-mi doream și i-am zis:

– N-ai vrea să-mi cânti la pian?

Dar ea m-a privit a doua oară surprinsă și-a zis:

– Te țin de mână acum și altfel riști să te dezechilibrezi; mai bine să-ți fluier ceva și claviatura o lăsăm pentru o zi cu claviaturi.

Și am mers tot înainte, eu stingându-mă, ea fluierând.

Probabil își făcuse ideea că ne vom plimba până la mare. Eu cu partea mea bolnavă – mâna mea de om – cum aș putea să înot…

Cu tot drumul ăsta am ajuns până la Cluj, foarte, foarte aproape de prăpastie. Aproape că mă resemnasem: cu salvarea mea sau cu căderea ei, era tot acolo pentru mine. Însă în zilele alea, în Cluj bătea puternic vântul și, într-o clipă ruptă a unei zile sau alta, pentru o clipă ruptă a unei zile sau alta, mi-a lăsat mâna de om din mâna ei nouă de mort ca să-și aranjeze părul după ureche, căci i-l răvășise vântul cu totul.

Atât, o secundă, cât nici n-apucasem să mă dezmeticesc și să o tai la fugă înapoi acasă, în casa care era descuiată de câteva luni și care mă îngrijora insuportabil – dar cu toate astea: în secunda aia în care mă lăsase de mână, întreg corpul mi s-a înecat dinăuntru de un val de vigoare. Asta era îndeajuns încât să fug măcar câțiva metri, pe parcursul cărora oricum mi-aș fi revenit tot mai mult, îndepărtându-mă de ea, de salvare, de cer, copaci și de tot măruntul ăsta omenesc.

Așadar, în deplină demență, deci în deplină luciditate, m-am întors pe călcâie și am fugit. Cu toată disperarea și cu toată moartea din mine am fugit. Să fi fugit 500 și ceva de kilometri până acasă și vreo sută de ture în jurul blocului de fericit ce eram. Însă, când să mă reașez după atâta timp pe canapeaua mea și în moartea mea confortabilă, să mă bucur de toate astea, am văzut.

Ca un elastic, ca o gumă de mestecat: mâna nu mi se desprinsese dintr-a ei. Nu, nu se desprinse nici cu un milimetru, ci se lungise până aici. Mi se lungise mâna kilometri și kilometri, fără ca degetele mele să se fi despletit dintr-ale ei. Mi se întinsese o mână de om peste toată țara, printre toți copacii; și rămăsese într-a ei în asemenea hal încât, privind drept în față, nici n-ar fi putut să observe că restul corpului nu-mi mai e lângă ea.

Extenuat până la viață, cu întreaga disperare și întreaga moarte din mine, consumâd toate soluțiile, mi-am tăiat mâna.

… Să o vezi și acum plimbându-se cu mâna mea în mâna ei înspre prăpastie, căzând cu mâna mea în mâna ei în prăpastie, înțelegând unde o duceam; rămânând de-atunci cu o mână de om într-a ei, pentru tot restul vremii.

… Să mă mai vezi și acum plimbându-mă fără o mână, cu o singură mâna pe volan, rămânând amputat pentru tot restul vremii de partea aia sănătoasă pe care nu reușisem să mi-o salvez, așadar să o îmbolnăvesc la loc, întrebând:

– Cum dracu’ se face că tot ea a rămas cu ceva în plus?

Se trezise. O viespe cât câinele de poșetă al unei târfe se izbea sinistru de florile de porțelan din jurul becului. Zgomotul său era într-atat de înfricoșător și de funest încât preț de câteva minute rămase țintuită pe canapea, cu privirea la corpul ăla îngrozitor și cu propriul corp pătruns de gălăgia lui.

Asta nu e viespe, asta e o bacantă turmentată în căutare de viței buni de sfâșiat de vii. Și se izbea cu tot mai multă violență, zgâriind tavanul tapetat care părea prea mult podea. Prăvălirile astea le-a tot privit, luând-și o carte cu coperta cartonată de pe biroul de lângă până ce, într-o zvâcnire de greață scuturată de frică primitivă, decise să plece de-acasă.

Cu privirea fixată pe aceeași mișcare epileptică a viespii sau poate a albinei, cu orbitele arse de extenuare, își strânse cele câteva lucruri cu care se vedea plecată la o ora ca asta. 5 dimineața – niște bani, cheile. O jachetă. Încărcătorul, căștile, „Lunatecii” lui Vinea, pix.

Și să-mi iau cutia cu farduri. Își trase plapuma peste cap, fugi până la geam, luă de pe pervaz cutia în cauză și țâșni din cameră trântind ușa în spatele ei. Cât durează ca o asemenea lighioană să moară de înfometare. Nu, e de neconceput, ce haosul ăsta? – se saltă pe mașina de spălat, cu tot cu plapumă și cu obiectele strânse din camera alăturată în brațe.

Citește și: Care este drumul tău?

N-am putere să ies din casa, mi se va descoase cerul peste țeastă, așa, ca un tiv ieftin, doar că un tiv de piatră care-mi va ploua bolovani în cap. Nu pot ieși din casă, să reiterez plimbările insomniace. Abia de se deslușea în oglinda înțepenită la nici un metru de ea.

Nu, trebuie să fie ceva. Un deodorant pe care să-l folosesc de la o distanță acceptabilă, să rămân și cu stomac la finalul poveștii, până o intoxic. Dar deodorantul meu nu e spray; altceva, un dezinfectant. Privi pe marginea vănii, unde se aflau într-un recipient înalt, aproape străveziu, două degete de soluțue de spălat ceva.

De spălat ceva, sigur: în termenii ăștia clasa ea lucrurile care țineau de administrația domestică a carnavalului ăstuia numit standard „trecerea la viața de adult”. Adevărul e că trecerea este viața de adult – iar viața de adult nu e nicăieri, în fapr. Adult deplin ești cu paltonul de lemn și un brațbde pământ deasupra.

În final, dezinfectantul. Se întoarse în cameră cu jacheta pe ea, cu recipientul într-o mână și cu cartea în cealaltă. Scoase un icnet atât de puternic – ceva cu valența unui bucium dianintea asedierii -, încât se sperie de propria voce.

Se agăță de puseul de adrenalină pe care și-l inculcase accidental de una singură, se cățără pe unul din fotolii și începu să pulverizeze spre lighioană, care se oprise pe una din florile de porțelan.

Și pulveriza – vrăjmașul, nimic; nu clintea. De ce naiba nu mișcă, i-o fi plăcând. Te pomenești că era căpiată de sete și de căldură de început bubuitor de august și-acum mi-e îndatorată.

Soluția se termină. Fuge în bucătărie să umple recipientul cu apă. Lighioana, tot pe floarea de porțelan; și acum se auzeau ţâșnituri electrice scurte dinspre lampă.

Desigur că am gândit-o până la capăt, aici am operat cu înțelepciunea mea caracteristică, să vânez o viespe și să sfârșesc într-un incendiu, eventual.

Însă tot acolo mi-e dacă n-am bec, dacă ajung la becul final sau dacă nu mă pot întoarce acasă până moare lighioana de foame. Și i-o fi plăcând și lemnul sau polenul de floare de porțelan. Și continuă să pulverizeze înspre insecta inertă, mai liniștită și pe deplin nedumerită.

Înainte să observe vreo mișcare, se auzi un plescăit în surdină dinspre parchet. Capitulase la picioarele fotoliului. A murit de plăcere sau de aripi ude. Tot acolo. Simte ceva ce numește superioritatea regnului – de unde acum un sfert de oră se îngropa în plapumă.

Îl trântește pe Bogza cu coperta lui cartonată și cu toate poemele de dedesubt peste albină sau viespe – nu mai e niciuna din variante, doar lanț trofic articulat absurd, înspăimântător de absurd. Până la urmă concluzionează corect Alex ăsta fiecare ciot de poveste pe care i-l zice: poezia omoară.