Vorbeşte despre mine, te rog

Vorbeşte despre mine

Ne-am oprit într-o cotitură a potecii, de unde râul se vedea bine. Era un moment dinăla, greu de descris, cu vânt, copaci şi apă. Apoi mai eram şi noi, în primul rând la singurul concert care mă face să tremur. O vreme am tăcut amândoi, absorbiţi de trăiri.

– Ce-a fost cel mai greu ?

I-a luat ceva timp până mi-a răspuns, cu o voce schimbată.

– Nu m-a întrebat nimeni cine sunt. În ce cred, ce idealuri am, de ce mi-e frică. Asta aproape m-a îmbolnăvit. Nu m-a cunoscut nimeni, de fapt. În orice caz, am încercat să ajung eu la ei, şfeluind dinspre interior.

Citește și: Știa fericirea să doară

Am închis ochii, căutându-i în minte pe toţi cei care mi-au schimbat viaţa, cunoscându-mă. Cei care m-au clădit prin iubirea lor şi care au fost lumină pentru tot ce-a încolţit în mine. I-am simţit încă aproape, chiar dacă nu mai sunt aici.

– Mi-e dor de strămoşi.

Sunt singură. Urci?

Am sărit elegant din masină facând totul să pară facil, într-un fel de rostogolire dilatată în timp. Farmacia Regală rămasese neschimbată, numai preţurile erau diferite. Shaorma – 60 LEI. Am încercat să transform în euro, să mă conving că e scump. Pe sub panoul alb cu scris roşu, autocolant, o vad alergând spre mine, debordând bucuria unei revederi care parcă se amânase singură în mai multe rânduri. Mă îmbraţisează şi îmi şopteşte:

– Mi-ai lipsit. Sendvişuri însă nu am, detest să le fac.

– Nu-i nimic, ne descurcăm şi fără.

Știa fericirea mea să doară

Știa fericirea mea să doară

… însă se întâmplă altceva; amintirile vin lipsite de el și sunt pe deplin golite de vreo tonalitate afectivă. Privesc din spatele geamului ăstuia care e prezentul și, deși în pura obiectivitate a evenimentelor, ele se încadrează la fericire sau la suferință, nu le pot resimți. Uite, o duminică de lapte, cu geamul din dormitor larg deschis, cu cearșafurile atârnate de el, la uscat.

Miros de proaspăt, de azi, miros de eu citesc poezie, tu faci curat. Miros de sunt incredibil de fericit că sunt aici. Un miros pe care nu-l simt acum.

Sau, mai important, fericirea dureroasă – da, asta e premoniția dezastrului. Fericirea care ne provoca greață, realmente, greață până în pivnița stomacului – ce dovadă mai concretă că timpul e nul?

Știa fericirea mea să doară atunci dureri ce nu veniseră încă.

Și era așa: într-o seară mi-a zis cât vom suferi noi. Și era încă loc de bacteria aia numită speranță, să sper că vom suferi la un loc, nu la lanuri întregi de muchii de cuțite distanță.

Citește și: Povestea singurătății mele

Și azi s-a consumat bricheta pe care am folosit-o în tot timpul ăsta. Cumva, deși n-am depus efort în privința asta, n-am rătăcit-o. Nu mi-a picat din buzunar, nu i-am lăsat-o nimănui, n-am uitat-o într-o geacă de iarnă. Nu, sub ochii mei s-a consumat. Și așa mai departe.

Se auzea butonul de la lift prin pereți. Apoi se auzea ușa de la lift deschinzându-se, prin pereți. Apoi, cheile scoase din ghiozdan; prima ușă, cea de la holul comun, apoi becul de la holul comun, apoi ușa de la apartament; becul stingându-se, prima ușă închizându-se, a doua ușă închizându-se și, în fine, cheile agățate în cuier.

Da; unde locuiam noi dura teribil de mult să ajungi acasă, acasă fiind.

Poezia singurătății mele

Poezia singurătății mele

Poezia singurătății mele era atât de perfect scrisă încât nu mai încăpea nimeni în ea. deseori nici eu nici apa nici sorii pe care-i beam. târziu în zorii pielii mele sticlea sângele altora. nu mai puteam fi eu fiindcă știam să fiu ei mai bine decât erau ei altcineva.

Orchestra asta a lor se acorda timp de trei anotimpuri și al patrulea se odihnea. născusem și un al cincelea ca să bulversăm moartea. eram îmbrăcați la patru ace de seringă, moartea și ea în costum de plumb se plimbă printre pupitre cu pupila cotrobăind în ceea ce mi s-a zis că mă face bogat – frumusețe labilă. într-un pliu al pielii mele simțeam sfârșitul învârtindu-se.

Pentru un oarecare motiv, orchestra nu mă asculta. ridicam bagheta, înjunghiam primul instrumentist și rescriam timpul sau partitura.

Linia melodică dintre mine și dislocarea în alt mine avea zece centimetri. muzica n-avea titlu, avea scor. când între moarte și mine era remiză, strigam un sol minor, dar solul își dăduse demisia sau l-a vândut cineva altcuiva sau împlinise 18 ani, ideea era că nu mai răspundea la apelativul ăsta.

Atunci făceam singuri curat după noi și când nu făceam, propuneam în cor să dormim în praf, să ne învelim cu praf, să vorbim praf, dar coriștii ziceau că au voci de protejat.

unii aveau astm cronic alții anacronic și dirijorul care uneori eram eu alteori era el eu îi certa își amintea că are și el astm tușea odată și dirija circulația sangvină, cel mai des a altora.

Partea sănătoasă

Partea sănătoasă

Eu – știam – eram incapabil să mă îndosariez. Nici n-aș fi obținut nimic. Era de neocolit să mă mint. Femeia care mă acuzase că am pistrui vorbea despre mine astfel și numai astfel:

– Depind de un om care e bolnăvior, așa ca mine. E un om bun, dar bolnăvior.

Și eram de o cruzime într-atât diluată în introvertire încât ea insista că sunt blând, iar nepăsarea mea trecea drept boală – punea totul, de fapt, în seama bolii mele. Și se prea poate să fi fost atât de bolnav pe cât pretindea ea, însă mai mult ca sigur nu era ăsta fondul cimentării mele în mine.

Trebuia să o conduc de mână ca pe un om mult mai bolnav decât mine, ca pe un orb, până foarte aproape de ziua în care va renunța la disperarea asta de a mă readuce la condiția de om – pe care oricum nu-mi amintesc s-o fi avut vreodată. Și, acolo, aproape de prăpastia de lumină a conștientizării, să-i las mâna din mâna mea de neom, să-i zic:

– Eu trebuie să mă întorc, c-am uitat să încui ușa,

Singura minciună fiind uitatul, căci de-nchis, n-o închisesem; știam că mă voi întoarce acasă, însă fără ea.

Te-ar putea interesa și: Poezia singurătății mele

Totuși lucrurile nu au mers conform planului, căci făcea ea ce făcea de începeam să-mi simt mâna de care mă ținea ca fiind a unui om – nu eu, dar a unui om. Din punctul ăsta de vedere, învisese ea, transformase ceva în mine. Poate sângele meu, ochii, gleznele – sau doar mâna aia.

Dar de la un punct încolo era treaba mea să mi-o accept ca mâna a mea. Și așa ceva nici că-mi trecea prin cap, chit că mâna mi-o cerea, de unde și: nu mă lăsa mâna s-o las, dar tot restul corpului mă lăsa.

Atunci a fost greu. Mi-am zis:

– Cum dracu’ rămân eu cu o mână de om asamblată pe ceea ce port drept corp? O mână care să doară tot timpul de omenirea ei și de lipsa omenirii altcuiva în ea?

Și mai înaintam un pas spre prăpastia aia, mai înaintam un pas în ceea ce considera ea o plimbare în Cișmigiu. Râdea mereu, îmi tot amintea de cer și copaci și alte mizerii de legănat gândul oamenilor.

Acum; imprevizibilul care m-a surpat temporar a constat în neașteptata forță de care dispunea noua mea mână de om, care se extinsese până foarte aproape de cot.

Se încleșta înfricoșător de puternic de mâna ei, cu o voință proprie, și doar mâna mai ținea pasul cu ea. Și tot mai mulți copaci și tot mai curate ceruri, mereu, mereu, și râsul ei, gropile din pielea ei, de-mi era o fericire până la greață. Mă dureau stomacul, capul, genele, alte și alte lucruri pe care le purtam drept corp.

Îmi oboseau toate, pe când mâna – mâna se întrema inimaginabil de puternic în mâna ei. Ajunsesem la vreo lună de mers distanță de prăpastie și, chit că era necesar ca ea să aibă căderea aia inversă în lumină, deci să se prăbușească în luciditatea prin care-mi va fi văzut în sfârșit cruzimea, nu-mi doream deloc să fiu de față ori prin apropiere.

Nu, nu, să nu-i aud rupturile sau extazul, oricare s-ar fi găsit mai aproape de ea. Însă eu îmi făceam partea – nu avea scuza de a se teme de o prăbușire într-un hău de beznă: odată ce înțelegea că e în cădere, era la deplina ei latitudine să se aghețe sau să-și continue căderea, căci asta era o prăpastie aparte, erau becuri peste tot în ea, așa încât era vizibil până și capătul ei.

Se apropia vara și încă mergeam, mergeam, măcar de-aș fi mers tocindu-mă ca soldatul lui Nichita, dar eu doar oboseam și mâna nouă de om mi se întărea.

Dar într-o zi, într-o zi mi-am înțeles salvarea din salvarea asta pe care o instituia femeia asta în mine și mi-am zis:

– Alice asta a mea ar fugi după un iepure alb.

Da, da, mi-am zis:

– Orice Alice fuge după orice iepure alb, căci Alice-le au chemarea gropii, a vizuinii, nu degeaba poartă câte una în fiecare obraz. Are chemarea prăpastiei în așa măsură încât, după cum ea mi-a transformat mâna cu care-o țin într-una de om, se poate ca eu să fi transformat mâna cu care mă ține ea într-una de cadavru de soiul meu.

Într-adevăr, se poate ca ea să-și târască mâna asta cum îmi târăsc eu restul corpului – târârea unei naturi pe care nu ți-o dorești. Și atunci tot ce am de făcut e să zic: uite un iepure alb. Și când, fugind să-l caute, își va desprinde mâna de a mea – căci a mea refuza să se desprindă de a ei -, voi fugi acasă. Deci am strigat:

– Uite un iepure alb.

Iar ea m-a privit cu surprindere și a zis cu o înduioșare scârbos de sinceră:

– Nu fi bolnăvior azi – sunt doar paștile unor cai sau ai unor oameni.

… Era, într-adevăr, final de aprilie…

Astfel, fusese prima Alice a lumii care și-a refuzat iepurele. Și-o fi zis: ”Chiar și așa, eu nu-mi părăsesc țara, nu, nici chiar pentru Țara Minunilor. Țara aia nici n-are… n-are capitală…”

Eram la vreo două săptămâni distanță de prăpastie. Știam acum că e așa cum speculasem: îmi îmbolnăvise ea mâna cu viață, însă în aceeași măsură i-o îmbolnăvisem eu pe-a ei de moarte. Și atunci am înțeles iar cum mă putea salva de o salvare pe care nu-mi doream și i-am zis:

– N-ai vrea să-mi cânti la pian?

Dar ea m-a privit a doua oară surprinsă și-a zis:

– Te țin de mână acum și altfel riști să te dezechilibrezi; mai bine să-ți fluier ceva și claviatura o lăsăm pentru o zi cu claviaturi.

Și am mers tot înainte, eu stingându-mă, ea fluierând.

Probabil își făcuse ideea că ne vom plimba până la mare. Eu cu partea mea bolnavă – mâna mea de om – cum aș putea să înot…

Cu tot drumul ăsta am ajuns până la Cluj, foarte, foarte aproape de prăpastie. Aproape că mă resemnasem: cu salvarea mea sau cu căderea ei, era tot acolo pentru mine. Însă în zilele alea, în Cluj bătea puternic vântul și, într-o clipă ruptă a unei zile sau alta, pentru o clipă ruptă a unei zile sau alta, mi-a lăsat mâna de om din mâna ei nouă de mort ca să-și aranjeze părul după ureche, căci i-l răvășise vântul cu totul.

Atât, o secundă, cât nici n-apucasem să mă dezmeticesc și să o tai la fugă înapoi acasă, în casa care era descuiată de câteva luni și care mă îngrijora insuportabil – dar cu toate astea: în secunda aia în care mă lăsase de mână, întreg corpul mi s-a înecat dinăuntru de un val de vigoare. Asta era îndeajuns încât să fug măcar câțiva metri, pe parcursul cărora oricum mi-aș fi revenit tot mai mult, îndepărtându-mă de ea, de salvare, de cer, copaci și de tot măruntul ăsta omenesc.

Așadar, în deplină demență, deci în deplină luciditate, m-am întors pe călcâie și am fugit. Cu toată disperarea și cu toată moartea din mine am fugit. Să fi fugit 500 și ceva de kilometri până acasă și vreo sută de ture în jurul blocului de fericit ce eram. Însă, când să mă reașez după atâta timp pe canapeaua mea și în moartea mea confortabilă, să mă bucur de toate astea, am văzut.

Ca un elastic, ca o gumă de mestecat: mâna nu mi se desprinsese dintr-a ei. Nu, nu se desprinse nici cu un milimetru, ci se lungise până aici. Mi se lungise mâna kilometri și kilometri, fără ca degetele mele să se fi despletit dintr-ale ei. Mi se întinsese o mână de om peste toată țara, printre toți copacii; și rămăsese într-a ei în asemenea hal încât, privind drept în față, nici n-ar fi putut să observe că restul corpului nu-mi mai e lângă ea.

Extenuat până la viață, cu întreaga disperare și întreaga moarte din mine, consumâd toate soluțiile, mi-am tăiat mâna.

… Să o vezi și acum plimbându-se cu mâna mea în mâna ei înspre prăpastie, căzând cu mâna mea în mâna ei în prăpastie, înțelegând unde o duceam; rămânând de-atunci cu o mână de om într-a ei, pentru tot restul vremii.

… Să mă mai vezi și acum plimbându-mă fără o mână, cu o singură mâna pe volan, rămânând amputat pentru tot restul vremii de partea aia sănătoasă pe care nu reușisem să mi-o salvez, așadar să o îmbolnăvesc la loc, întrebând:

– Cum dracu’ se face că tot ea a rămas cu ceva în plus?

Mi se crapă capul de ziuă

Mi se crapă capul de ziuă

Se trezise. O viespe cât câinele de poșetă al unei târfe se izbea sinistru de florile de porțelan din jurul becului. Zgomotul său era într-atat de înfricoșător și de funest încât preț de câteva minute rămase țintuită pe canapea, cu privirea la corpul ăla îngrozitor și cu propriul corp pătruns de gălăgia lui.

Asta nu e viespe, asta e o bacantă turmentată în căutare de viței buni de sfâșiat de vii. Și se izbea cu tot mai multă violență, zgâriind tavanul tapetat care părea prea mult podea. Prăvălirile astea le-a tot privit, luând-și o carte cu coperta cartonată de pe biroul de lângă până ce, într-o zvâcnire de greață scuturată de frică primitivă, decise să plece de-acasă.

Cu privirea fixată pe aceeași mișcare epileptică a viespii sau poate a albinei, cu orbitele arse de extenuare, își strânse cele câteva lucruri cu care se vedea plecată la o ora ca asta. 5 dimineața – niște bani, cheile. O jachetă. Încărcătorul, căștile, „Lunatecii” lui Vinea, pix.

Și să-mi iau cutia cu farduri. Își trase plapuma peste cap, fugi până la geam, luă de pe pervaz cutia în cauză și țâșni din cameră trântind ușa în spatele ei. Cât durează ca o asemenea lighioană să moară de înfometare. Nu, e de neconceput, ce haosul ăsta? – se saltă pe mașina de spălat, cu tot cu plapumă și cu obiectele strânse din camera alăturată în brațe.

Citește și: Care este drumul tău?

N-am putere să ies din casa, mi se va descoase cerul peste țeastă, așa, ca un tiv ieftin, doar că un tiv de piatră care-mi va ploua bolovani în cap. Nu pot ieși din casă, să reiterez plimbările insomniace. Abia de se deslușea în oglinda înțepenită la nici un metru de ea.

Nu, trebuie să fie ceva. Un deodorant pe care să-l folosesc de la o distanță acceptabilă, să rămân și cu stomac la finalul poveștii, până o intoxic. Dar deodorantul meu nu e spray; altceva, un dezinfectant. Privi pe marginea vănii, unde se aflau într-un recipient înalt, aproape străveziu, două degete de soluțue de spălat ceva.

De spălat ceva, sigur: în termenii ăștia clasa ea lucrurile care țineau de administrația domestică a carnavalului ăstuia numit standard „trecerea la viața de adult”. Adevărul e că trecerea este viața de adult – iar viața de adult nu e nicăieri, în fapr. Adult deplin ești cu paltonul de lemn și un brațbde pământ deasupra.

În final, dezinfectantul. Se întoarse în cameră cu jacheta pe ea, cu recipientul într-o mână și cu cartea în cealaltă. Scoase un icnet atât de puternic – ceva cu valența unui bucium dianintea asedierii -, încât se sperie de propria voce.

Se agăță de puseul de adrenalină pe care și-l inculcase accidental de una singură, se cățără pe unul din fotolii și începu să pulverizeze spre lighioană, care se oprise pe una din florile de porțelan.

Și pulveriza – vrăjmașul, nimic; nu clintea. De ce naiba nu mișcă, i-o fi plăcând. Te pomenești că era căpiată de sete și de căldură de început bubuitor de august și-acum mi-e îndatorată.

Soluția se termină. Fuge în bucătărie să umple recipientul cu apă. Lighioana, tot pe floarea de porțelan; și acum se auzeau ţâșnituri electrice scurte dinspre lampă.

Desigur că am gândit-o până la capăt, aici am operat cu înțelepciunea mea caracteristică, să vânez o viespe și să sfârșesc într-un incendiu, eventual.

Însă tot acolo mi-e dacă n-am bec, dacă ajung la becul final sau dacă nu mă pot întoarce acasă până moare lighioana de foame. Și i-o fi plăcând și lemnul sau polenul de floare de porțelan. Și continuă să pulverizeze înspre insecta inertă, mai liniștită și pe deplin nedumerită.

Înainte să observe vreo mișcare, se auzi un plescăit în surdină dinspre parchet. Capitulase la picioarele fotoliului. A murit de plăcere sau de aripi ude. Tot acolo. Simte ceva ce numește superioritatea regnului – de unde acum un sfert de oră se îngropa în plapumă.

Îl trântește pe Bogza cu coperta lui cartonată și cu toate poemele de dedesubt peste albină sau viespe – nu mai e niciuna din variante, doar lanț trofic articulat absurd, înspăimântător de absurd. Până la urmă concluzionează corect Alex ăsta fiecare ciot de poveste pe care i-l zice: poezia omoară.

Ideea exista, doar că nu stătea cu noi

Ideea exista

Era, oricum genul de an în care să umbli cu un capsator la tine şi apoi mai vezi tu; capsezi şerveţelul de masă în cafenea sau mâna în buzunar sau pe cineva de oraş – aşa, capsând, zici nu pleca, iar cineva-ul ocoleşte admirabil capsa, oraşul şi propria plecare.

E şi asta ceva, să pleci din alt loc decât cel în care eşti, ştiu vreo doi-trei idioți care s-ar lăsa păcăliţi de aşa ceva – şi muţi, aşadar, plecarea, ca pe o bucată de mobilă sau un maxilar sau o cană de cafea şi aşa mai departe.

Cert e că se cerea un capsator; în plus, purtai şi blugi albi şi deja aveai două lucruri prin care să trasezi granițe între tine şi tot ce nu e, în cazul tău, persoana întâi, iar în cazul meu, a doua.

Și tot nu s-ar spune că eşti lecuit de una-alta, chit că-ţi stă bine părul azi, dar, cum să zic, s-ar mai putea găsi lucruri care trebuie capsate în viaţa ta. Să le clasăm ostentativ în cele ce urmează, pentru a educa publicul privitor la ceea ce numim micro-, respectiv macrocosmos, pentru a ne putea orienta mărimea capselor conform cazului.

Nu că am avea noi ceva de încredere de spus despre aşa ceva – că, până la umră, cine-s eu să spun că o cutie de pantofi e un microcosmos, iar cosmosul, un macrocosmos, că la o adică n-a făcut nimeni demersuri în vederea infirmării ipotezei conform căreia consmosul însuşi n-ar fi o cutie de pantofi. Plus că n-am experienţă în a închega şi mutila lumi, doar n-oi fi poet, dar

De-ar fi să iau, aşa, un cosmos de la zero, mai mult ca sigur aş face o machetă dintr-o cutie de pantofi.

Totuşi, cred şi eu că e neplăcut să îţi construieşti o căsuţă de păpuşi într-o cutie de papuci, ca mai apoi să spună păpuşile pune dracului capacul ăla, că ne descurcăm noi şi să mai şi confunzi capacul cu tavanul şi tavanul cu cerul şi cerul cu oamenii şi să zici de sus bine, dar cum va mai ploua – şi ploaia să nu mai vină de undeva de deasupra cerului, ci să fie nevoiţi oamenii să-şi devină ploi unii altora, doar ca să mai crească grâul, măslinii, copiii şi aşa mai departe.

Ori să instaurezi tu tot soiul de ploi-surogat, cum ar fi scrumul, lacrima, ţiglele care cad sau părul din cap – da. Chiar neplăcut – să plouă case şi pagini şi gloanţe să plouă orizontal.

Or fi ele oarbe, dar ploaia să fie ploaie doar dacă se cade vertical, că în ritmul ăsta rescriem istoria şi cădem din rai orizontal – aşa, ne mutăm mai spre dreapta şi Dumnezeu întreabă ce Dumnezeu faceţi; – păi, să vezi, cădem, dar e postmodernism şi jos poate însemna mai ales dreapta, stânga sau sus, aşa că fă-ne loc.

Aşadar, să clasăm.

Cutie de pantofi

Era destul de grav şi abia dacă mai aveam numere egale de pantofi pentru piciorul drept şi cel stâng, darămite perechi propriu-zise.

Începutul fusese inofensiv, vorba oricărei poveşti proaste. A pornit de la şosete şi cercei desperecheaţi, apoi beţele de percuţie, literele de cuvinte, oul de pui, visul de vis şi poezia de – în fine. Apoi au început să se desperecheze pantalonii, foarfecele, ochelarii, mâinile şi ziua de noapte.

Chiar aşa, trăiam în nişte cheaguri de zile şi nopţi care nu se mai succedau demult şi, până să observ, s-a desperecheat plămânul stâng de plămânul drept, sticla de mână, toarta de pahar, soarele de soare, iar într-un final ravisant, dar previzibil, mi s-au desperecheat toţi pantofii.

Din pură întâmplare, eu mi-am rămas cu mine, că mă ţineam laolaltă în acelaşi loc pentru a nu fi nevoit să pierd timp căutându-mă dimineaţa, când trebuia să plec de acasă. În fine.

Şi, vezi tu, era şi porcăria asta a unui lucru de sine stătător, însă inutil în absenţa perechii sale. Dacă fac clasamentul ăsta e pentru a compensa o jenantă ignoranţă a lui Dumnezeu. Păi zi şi tu, negru pe alb sau voce prin eter sau ce formulă s-o fi aplicând la el: care anume sunt lucrurile inutile fără perechea lor şi omul unde se încadrează. Sigur, e jalnic, e ridicol, dar spune-mi cum să…

Şi nu suntem singurii în situaţia asta. Uite, anii, cum povestim despre ani? Sau despre an? Anul ăsta a fost reuşit, ce glumă e asta? În relaţie cu ce, cu un tiramisu ori cu un serial ori cu un alt an (care nu ţi-a ieşit – sau ce – şi l-ai lăsat aşa, neîncheiat, mai încerci la anul)? Spune-mi ce se poate face cu un an, un deget, o frunză – le pui în cutia de pantofi, pui capacul şi aştepţi să le găseşti perechea stângă sub pat, când căutai altceva, în fine; era mitul ăla cu desperecherea ca nevoie primară – mai departe.

Cafenea

Apropo de nimic, spune-mi ce faci cu un carou. Da, da, un carou de pe o cămaşă. Sigur, începi o partidă de şah la care nu se pierde şi nu se câştigă niciodată – aşa, cu o singură piesă. Dar ce faci cu celelalte piese rămse, căci cămaşa tot cămaşă se numeşte şi dacă are o gaură de la caroul decupat de tine ca să exemplifici nu ştiu ce absurditate filosofică. Totuşi, piesele? – sau piesele de o singură culoare? Poftim, substituie piesa lipsă cu ceva la îndemână, cum ar fi o piesă de joc de la table sau un cercel sau un capac de pix. Da – cu certitudine, problema desperecherii este o catastrofă în lanţ. Şi să nici nu mai zic de lanţuri.

Oricum, cafenelele sunt cutii de pantofi mai mari unde fiecare nepereche găseşte ceva absolut incompatibil cu care, timp de doisprezece guri de cappuccino cu gust de pungă, să stea în vitrine – în raport cu ce om sau dumnezeu, asta n-o ştiu. Si să spună – pionul către cercel ori mănuşa către farfuria de cafea – ce bine că ne-am găsit.

Da, ce bine, dar mai presus – ce util! mulţumim, mai veniți. În cel mai bun caz, o mănuşă stângă şi o mănuşă dreaptă din perechi diferite se găsesc şi, vorba vine, măcar asta ține de cald. Dar nu ne spune nouă de culoarea voastră comună. Sau spune-ne, iar noi vom da din cap zâmbind, că măcar ţineţi de cald…

Cuvânt

La început a fost cuvântul şi era singur şi apatic, aşa încât nimeni nu l-a rostit. Au apărut mai mult limbi şi cuvântul nu avea loc în niciuna; s-a închis în sine ca într-o cutie de pantofi şi şi-a menţinut statutul primordial care nu îl ajuta la nimic, nici nu ţinea de cald. Înainte să îşi dea seama, s-a trezit într-o pereche cu tăcerea. De-atunci, fiecare lucru desperecheat a avut opţiunea de a forma o pereche cu propria absenţă. Şi a apărut un soi de – lasă, a apărut omul.

Om

O cutie de pantofi tare ineficientă care într-un moment sau altul, a ajuns să se identifice cu conţinutul său – a ajuns pantof. În plus, crede despre absolut orice lucru pe care îl vede că îi este pereche, fie că e vorba de un copac, o pungă de plastic, un leu, o roată, o biserică, o scrumieră ori un calendar. Aşa încât desperechează totul în jurul său şi, nemaiputând folosi nimic, spune totul e inutil. Careva din spate îl aude şi, fiindcă vocea avusese din întâmplare ecou, aşadar sunase solemn, crede că e vorba de proclamarea unui nou curent existențial şi publică o carte despre asta.

Cert este că.

Abia făcând o pauză obligatorie de contemplaţie în timp ce scriam, fără de care nimeni nu mi-ar lua în serios meseria, am realizat că acum vreo oră, o femeie m-a întrebat dacă celălalt scaun de la masa mea se va ocupa. Zic, ei!, nu. Iar acum mă văd stând la o masă cu un singur scaun în stradă – şi toată pledoaria mea pare, cum să zic, înduioşătoare. Şi tare rău îmi pare de ziua în care întrebasem şi eu dacă e liber aici, unde o fi fost aici-ul ăla, şi mi s-a zis că da – iar eu am luat acea jumătate de aici care era liberă şi am dus-o în altă parte, într-un nou aici, din care jumătate era liber…

Drumul tau – Ce drum trebuie să urmezi?

Drumul tau

In aceasta noua calatorie vei invata sa iti transformi frica si indoiala de sine in putere. Vei invata sa iti dezvolti increderea de sine si vei dezvolta primii muschi ai curajului care iti vor creste stima de sine.

Iti vei dezvolta increderea sa pasesti intr-un nou teritoriu astfel incat sa iti atingi la maxim potentialul.

Invatind sa iti urmezi drumul si sa iti iei viata in propriile maini vei incepe sa traiesti o viata plina de integritate – o viata care care aduce o contribuitie puternica celor din jurul tau.

Urmand un process de life coaching te voi provoca sa :

  • Afli cine esti – prin a construi o relatie puternica cu tine, nu vei mai lua lucrurile personal si vei incepe sa faci alegeri in functie de ce este important pentru tine si nu pentru ceilalti si nu te vei mai gandi ca astfel esti egoist
  • Iti afli valorile – identificarea valorilor si modalitatile prin care tu si viata ta are nevoie sa se schimbe ai sa iti conturezi viata in jurul lor.
  • Sa nu iti mai ascunzi puterea – descoperi modalitati prin care iti ascunzi puterea si elimini acele comportamente care iti scad stima de sine si te impiedica sa iti folosesti talentele si darurile tale speciale
  • Iti iei viata in propriile maini – obtii intrumentele necesare si forta de a spune ce vrei si sa spui un NU ferm la ce nu doresti

Construiesti muschii curajului– foloseste frica ca aliat asumandu-ti mai multe riscuri si iesi din zona de confort, astfel incat sa faci schimbarile in viata care chiar conteaza

Treci de la ce e bun la ceva ce este extraordinar : identifici si iti onorezi standardele spirituale putind sa faci alegeri inspirate pentru tine si pentru viata ta invatand sa treci de la ce este bun la ce ceva ce este extraordinar
Iti centezi viata in jurul valorilor– demarezi actiuni catre schimbare care iti va centra viata in jurul valorilor.

Iti creezi o viziune mai larga asupra vietii: imparti succesul cu altii fiind in serviciul celor din jurul tau si impartasindu-l cu cei pe care ii iubesti, in special copii

Aceasta calatorie nu va fii usoara. Cand tu te schimbi, totul in jurul tau se schimba. Vei constata cum Universul iti trimite oamenii, circumstantele de care ai nevoie pentru o noua calatorie spre o noua relatie, serviciu, cont bancar .

Vei ajunge sa iti traiesti cele mai profunde dorinte si iti va da voie sa iti manifesti cele mai frumoase daruri: darurile pentru care ai venit in aceasta lume .

Curand te vei auzi spunand:

  • Stiu cine sunt
  • Stiu ce valorez
  • Imi exprim puterea
  • Spun adevarul chiar si atunci cand imi este inconfortabil
  • Fac fata conflictelor cu gratie si incredere
  • Imi flosesc frica in avantajul personal
  • Am incredere in in mine sa fac alegerile care ma onoreaza binele cel mai inalt
  • Imi traiesc viata centrata in jurul valorilor mele
  • Sarbatoresc realizarile altora

Personal coaching – De ce apelează oamenii la coaching?

Personal coaching

Coaching-ul este un joc cu o miza foarte mare: fericirea. Oamenii apeleaza la coaching pentru ca isi doresc sa fie fericiti sau mai fericiti decat sunt. Ei isi doresc o viata satisfacatoare, plina de experiente placute. Isi doresc relatii bune cu ceilalti si o slujba care sa la ofere satisfactie si implinire, unde sa isi poata folosi aptitudinile.

Ei doresc sa experimenteze placerile vietii. Vor sa isi vada cele mai frumoase vise indeplinite si sa traiasca viata cu o insemnatate. Isi doresc sa fie apreciati de cei din jur, iubiti de cineva si respectati de toata lumea.

Citește și despre: Care este vibrația ta?

Fericirea nu depinde de ceea ce ai, ci de ceea ce esti, experientele traite ne influenteaza, la randul lor, starea psihica generala. Fericirea se afla in lucruri marunte din viata. Fericirea se afla in fiecare detaliu al existentei de zi cu zi.

Sunt oameni care cred ca, imediat ce vor intra in posesiunea unui obiect sau in gratiile unei anumite persoane ei vor fi fericiti. Ei sunt victimele unui miraj, tradat tocmai de limbajul pe care il folosesc. Daca te afli in cautarea fericirii, inseamna ca ai plasat-o inaintea ta.

Citește și: Ce este coaching-ul?

Prin urmare, atata timp cat vei cauta sa o urmaresti, ea va ramane chinuitor de departe. Nu poti urmari ceva ce deja detii-posibilitatea de a fi fericit in prezent! Fiti fericti acum! Tu cat de fericit te simti ?

Coaching-ul inseamna constiinta de sine – a descoperi punctul in care te afli si a cauta modalitati de a merge mai departe. Fericire : Autoobservare

Cum să începeți sa creati o cramă de vin: Rafturi de vinuri pentru bugete realiste

sa creati o cramă de vin

Nu trebuie să trăiești peste o peșteră de calcar sau să ai bugetul unui aristocrat din secolul al optsprezecelea pentru a pastra musai vinul de la pivniță. Desigur, există opțiuni de ultimă generație, inclusiv frigidere de vin și crame de vinuri personalizate.

Cu toate acestea, puteți începe cât de simplu vă place, cu un raft de vinuri cumpărat la un magazin de mobilă de acasă și adăugați mai mult pe măsura creșterii colecției.

Iată câteva sfaturi despre vinurile stocate în pivniță :

1.Configurați suporturile într-o zonă rece, întunecată a casei, cum ar fi subsolul, camera de depozitare frigorifică sau dulapul care au cele mai bune condiții pentru depozitarea vinului. Subsolurile sunt deseori cele mai bune locuri, deoarece betonul se încălzește și se răcește lent, care sunt aproape de condițiile ideale pentru vinul de la pivniță.

Dar trebuie avertizat: până la sfârșitul fiecărui sezon, căldura sau frigul acumulat în beton poate încă să facă condițiile mai puțin decât ideale pentru depozitarea pe termen lung a vinului.

Rack-urile cu costuri reduse pot fi cumpărate prefabricate sau în seturi de montaj „do-it-yourself „. Materialele sunt de obicei oțel inoxidabil, rețele de sârmă și lemn.

Corpurile din oțel inoxidabil și din sârmă, deși mai ieftine, sunt cele mai puțin de dorit, deoarece metalul conduce la temperaturi mai extreme decât flaconul și poate provoca dungi reci unde atinge sticla.

Rășinile de brad, cum ar fi pinul și bradul, deși sunt mai predispuse la deformare, sunt opțiuni bune, cu costuri reduse – în special datorită faptului că sunt mai ușor de folosit și mai ușor de transportat decât cele de foioase.

Cu toate acestea, cele mai bune rafturi sunt cele realizate din pădurile tropicale mai scumpe, cum ar fi rasinoasele californiene. Acestea absoarb umezeala cu mici deformări, nu sunt aromatice și astfel nu afectează mirosul vinului prin plută și nu au nevoie de lac sau de finisare. In cazul în care să cumpere Rafturi de vin Ikea si KIKA vind rafturi de lemn prefabricate cu costuri reduse.

Magazinele speciale de vinuri și constructorii de pivnițe personalizate vând, de asemenea, aceste rafturi împreună cu alte accesorii subterane.

Despre zborul (meu) cu parapanta

zborul cu parapanta

Încă de când eram în telecabină și discutam despre vreme –„uite cât de mulți oameni urcă, e excelentă vremea pentru octombrie”, „da, sunt mulți, dar dintre toți oamenii de aici numai tu zbori azi” – am căpătat sentimentul că în ziua aia ar fi trebuit să mă simt măcar un pic privilegiată.

Multe persoane m-au intrebat dacă nu mi-a fost frică, iar răspunsul meu e: da, mi-a fost. Și cu ocazia asta mi-am dat seama că există (cel puțin) două tipuri de frică: cea care se amestecă cu entuziasm și nerăbdare (pozitivă i-aș zice eu) și cea care te îngrozește și te face să fugi mâncând pământul.

Le-am întâlnit pe ambele până acum, ca mai toată lumea probabil, iar frica pozitivă am simțit-o întotdeauna înaintea lucrurilor bune și frumoase pe care chiar mi le doream. Așa cum îmi doream și să zbor cu parapanta, încă de când am făcut Tour du Mont Blanc, acum două veri.

Într-o zi de odihnă în Chamonix, când stăteam întinși pe iarbă, am văzut deasupra noastră numai parapante care roiau la nesfârșit pe cer! Și așa mă bătea un gând să zbor și eu deasupra Alpilor…N-am avut cum atunci, din diverse motive – buget, timp. Dar iată că până la urmă (mi) s-a întâmplat. Nu deasupra Alpilor, dar tot zbor frumos a fost.

Așa că da, mi-a fost frică, îmi tremurau genunchii sus când mă echipam, dar în același timp abia așteptam. Numai că în starea mea caracteristică de stres continuu, imediat ce am ajuns sus în aer, unde era bestial, desigur, deja îmi făceam griji pentru aterizare…

Așa că Robert de la Paramania (care nu doar că e un pilot experimentat și membru fondator, dar are și un fel poetic, aș zice eu :P, de a te încuraja și ajuta să te simți bine atunci când ești în aer) îmi spune: „Întinde mâinile tu fată, că tu zbori acuma. Zbori!“.

Și mâ gândesc în sinea mea: YOLO & that’s me acolo în aer, zbor! În sfârșit zbor cu parapanta, într-o zi superbă de toamnă și chiar într-una dintre puținele zile cu vreme fantastică pentru zbor rămase pe anul ăsta și mie îmi stă mintea la cum o să fie finalul deja?! Stai așa, că imediat le întind. Ah, ce bine e! Ai dreptate, chiar zbor! Ce tareee! 😀

Pentru senzații (mai) tari se fac niște viraje și întoarceri ușor amețitoare, dar doar dacă ești confortabil cu asta. Eu am încercat un pic, dar am cerut repede să revenim la zborul lin.

Ok, lăsând filozofia la o parte, zborul cu parapanta (în tandem) nu presupune nimic dificil și nici nu e considerat ceva atât de extrem. Multe persoane îl asociază cu saltul cu parașuta, dar e complet diferit. Nu sari în gol, ci zbori efectiv – iar asta presupune decolare, zbor și apoi aterizare.

Mie mi s-a părut totul foarte simplu pentru că mi s-a explicat dinainte ce am de făcut. La decolare trebuie să alergi până când simți că te ridică parapanta (sau, mai simplu, până când spune pilotul stop), iar la aterizare trebuie să…atingi pământul cu picioarele. La mine a fost super simplu, a fost ca și cum m-aș fi dat jos de pe un scaun un pic mai înalt. Ah, și cât zbori trebuie să savurezi fiecare moment pentru că nu durează foarte mult. Zborul meu a durat 15-20 de minute, cu decolare de pe Vf. Postăvaru și a costat 350 lei, cu tot cu poze și filmare.

Pe site-ul Paramania.ro puteți găsi mai multe locuri pentru zborul în tandem, cu durate și prețuri diferite. E de ajutor să ai bocanci sau încălțări potrivite pentru un pic de alergat la decolare și haine care să te protejeze de vânt și/sau frig, în funcție de temperatură. Eu nu am apucat să îmi iau geaca și căciula din mașină, dar n-a fost problemă, că a avut pilotul și pentru mine.

În general se zboară în tot timpul anului, dar contează foarte mult vremea din ziua/perioada respectivă. Dacă e prea riscant, e simplu: zborul se anulează sau se amână pentru peste câteva ore sau zile.

Experiența mea cu Paramania a fost minunată și cu siguranță pentru al doilea zbor în tandem o să merg tot pe mâna parapanta lor. Chiar e grozav să zbori!