New York 2001, Madrid 2004, Londra 2005, atacurile sinucigașe de ieri seară de la Paris au fost făcute în numele Allah, prietenul imaginar al celor săraci cu duhul, de origine arabă, crescuți într-o cultură a violenței și intoleranței religioase. O înapoiere de 1000 de ani față de lumea creștină, cea a prietenului imaginar Dumnezeu, care din cînd în cînd răbufnește ca un furuncul. În ultimul mileniu s-au tot omorît nevinovați în numele Domnului. Cumva, istoria i-a lăsat pe imbecilii ăștia islamiști la coada vacii civilizate, cu niște veste detonatoare și kalașnikoave în loc de săbii și arcuri.

Toate atacurile astea islamiste au ca scop accidental schimbarea modului de viață occidental, în care religia ocupă un loc din ce în ce mai mic și mai intim. Zic accidental, pentru că animalele astea fără creier nu gîndesc problema într-un mod mai complex de „ei nu cred în Allah, deci să-i omorîm”. Cu fiecare atac dintre cele menționate la început, statele atacate au schimbat și întărit cîte ceva. Securitatea a devenit mai strictă, supravegherea mult mai bine organizată. Chiar și așa, viața omului de rînd nu s-a schimbat în mod semnificativ. Poate petrecem mai mult timp la îmbarcare cînd luăm avionul sau, în Londra, găsești mai greu un coș de gunoi, dar în esență viața curge la fel pentru cetățeanul european.

Vor fi săptămîni de nesiguranță în Franța și Europa. Oamenii vor fi mai prevăzători, se vor strînge în mulțimi mari mai greu, la concerte sau pe stadioane, securitatea va fi mai strictă, dar pînă la urmă societatea occidentală se va reașeza în aceeași albie pe care o ocupă din 1945 încoace. Pentru că în fața terorii imprevizibile, tot ceea ce putem face ca oameni civilizați e să ne continuăm viața în același mod pe care ei vor să-l schimbe. Cu diminețile noastre agitate în timpul săptămînii și liniștea din weekend, cu traficul rutier enervant, cu orele suplimentare de la birou și concediile planificate, cu viețile pe care le autoevaluăm de cele mai multe ori nesatisfăcătoare și  plictisitoare. Iar Allahul lor ar putea foarte bine să ne sugă pula. 

Leul Cecil și planeta de retardati umani

Jumătate de planetă, aia mai gălăgioasă, urlă de cîteva zile încoace despre cum Cecil the Lion a căzut victima unui vînător dentist din Minnesota. Și cere justiție de la marele și bunul Robert Gabriel Mugabe. Să mori de rîs, nu alta.

La fel ca în cazul violului din Vaslui, toată floarea masturbatoare a societății e curajoasă cînd se luptă cu alde dentiști complexați sau trepăduși needucați. Și face petiții online către dictatori africani. Ca și cum ai face petiție către ISIS să nu mai execute copii creștini și să nu mai violeze femei prin Siria. Și dacă nu se conformează, mai fac încă una.

Un vînător a ucis un leu. Singura lui eroare a fost că a vînat un leu celebru. Dacă ar fi fost anonim, nu mai interesa pe nimeni. Și oricum am pune-o, cu toate bocitoarele pacifiste ale planetei în balanță, omul este un vînător. D-aia am ajuns ca specie pînă aici. Dacă ne-am fi limitat la coacăze și măcriș, nu mai tastam acum petiții retarde pe internet. Ne adăposteam în copaci ca să nu ne halească la prînz Cecil ză Lion. Da, dar omul nu mai are nevoie să vîneze, ar spune mulți. Nu, dar s-a transformat într-un sport. Unul cam scump și ciudat pentru mulți, dar pe care eu îl înțeleg. N-am practicat niciodată așa ceva, dar am pescuit și senzația e cam aceeași. Te simți puternic, că ai reușit să prinzi un exemplar dintr-o specie mai slabă decît a ta, pe care o să-l pui pe grătar și, în final, o să-l mănînci. Atît de simplu. Și dacă, la un moment dat, vor dispărea toți leii din Africa, vom pune mînă de la mînă și îi vom recrea în laborator. Doar ca să avem ce vîna în continuare. Pentru că rasa umană e atît de avansată încît unele specimene își pot permite s-o ardă vegan fără să li se întîmple ceva fatal. Ia să ne imaginăm un leu care se decide că e prea bun și moral ca să mai mănînce carne. Îl halesc leoaicele în cîteva minute. Coae, ori ești leu, ori gazelă?

ONG-urile românești sînt pilaf

Sînt aproape zero ca valoare. Există în măsura în care trebuie să existe ceva în planul ăsta al societății. Ăștia de la ONG-urile care bat spre viața politică și-au arătat valoarea odată cu audierea Cristinei Guseth pentru portofoliul de la Justiție.  Cam asta e valoarea oengiștilor cînd e vorba să se arunce în viața politică. Mai jenant e că tanti asta, prietenă cu Monica Macovei, a fost pusă la pămînt de niște politicieni care-s cel puțin detestabili: mazăfacăr Nicolicea, pufuletele Șerban Nicolae sau miruitoarea Jipa.

Consilierii lui Cioloș și ai politicienilor români

Ca aproape toți politicienii din ultimii 26 ani, Cioloș pare că s-a înconjurat de consilieri incompetento-autiști, asta dacă nu cumva sînt „bineintenționați” să-l belească înainte de a se obișnui și el cu biroul de la Palatul Victoria. Nu știu cum i-a ales, de către cine i-au fost recomandați, pentru că mi-e greu de crezut că omul a venit cu consilierii săi direct de la Bruxelles pentru a face un guvern în România. La un moment dat, în perioada dintre demisia lui Ponta și nominalizarea lui Iohannis, cineva i-a avansat niște indivizi care să-l consilieze în încropirea unui cabinet de specialiști care să nu pară prea legați de partidele politice. Și au făcut-o vizibil prost, mai ales în punctele esențiale. Chiar dacă tind să cred că nu au avut cele mai bune intenții, cred că valoarea consilierilor cu care se înconjoară vîrfurile politicii românești este extrem de slabă.

Discursurile lui Iohannis sînt extrem de plate și nu transmit nici o emoție. Chiar dacă președintele este un comunicator mai slab decît un buștean proaspăt tăiat din pădure, cred că dacă ar beneficia de niște discursuri scrise măcar bine, n-ar mai suferi atît la capitolul imagine. Dar, pînă la urmă, șeful cancelariei prezidențiale este sforăilă Mihalache. Deci n-ai ce să le ceri ăstora mai mult.

Mai este cazul Victor Ponta și consilierul Mirel Palada, care-i cel mai bun exemplu. Îl știam din online înainte de numirea sa la Palatul Victoria și credeam că ar putea să-l cizeleze puțin pe Ponta, poate să-i mai estompeze imaginea de bișnițar politic cu care ne-a obișnuit de cînd a preluat șefia PSD-ului. Ei, nu s-a întîmplat chestia asta. Însuși Mirel Palada s-a transformat într-un consilier politic și purtător de cuvînt bișnițar pe nume Pirel Malada. Cred că n-o să-și mai curețe imaginea de balastul acumulat în ultimii 2 ani de politicăreală, chiar dacă pe blogul personal și-a mai redus nivelul de isterie.

Traian Băsescu nu prea a avut consilieri de care să asculte, el făcea ce-l tăia capul. Și i-a mers o bună perioadă de timp, dar pînă la urmă tot asta l-a îngropat. Că n-a avut pe nimeni competent să-i ia paharul din mînă la timp și să-l trimită la culcare la momentul potrivit. S-a îngropat împreună cu partidul care, în 2008, devenise cel mai important pe scena politică românească. Acum se joacă în nisip cu partidulețul său de buzunar, lăsat amanet de penala Udrea (cu dosare penale voiam să zic).

Ce voiam să zic? Ah, da. Că politica românească e în mare suferință pe partea de consiliere și consultanță. Și ca un făcut, ăia care degajă un aer competent cînd sînt în afara cercului politic, imediat cum intră-n joc se transformă-n cocalari infecți care amenință cu bătaia pe toți ăia care nu le împărtășesc opiniile. Sau fac precum duduia Guseth, care și-a simțit orgoliul atît de gîdilat încît n-a mai luat în seamă că nu are competențele necesare să țină măcar o discuție pe subiect cu niște parlamentari gorilieni.  Ceea ce mă duce la concluzia că sîntem o țară de yesmeni fomiști.

Nu fiți naivi, faptul că guvernul va tăia fondurile pentru construcția de biserici nu ne va face mai bogați, mai educați sau mai sănătoși. Ne va face doar mai săraci cu duhul. Iată cîteva motive pentru care trebuie să finanțăm în continuare credința.

1. Școala produce tîmpiți, chiar dacă se vor duce mai mulți bani la educație, celebrele 6 procente din PIB. Ce rost are să finanțezi ceva care oricum nu e eficient și consumă mulți bani? Și, oricum, informația este acum doar la un click distanță. Poți învăța cine a fost Herodot și de pe wikipedia sau google. Credința, în schimb, nu se învață pe internet, doar în biserici.
2. N-o să mai devenim mai sănătoși dacă vom da mai mulți bani la spitale și cadrele medicale. Și nu e sustenabil economic să construiești spitale în orice cătun. Cea mai bună soluție pentru un popor mai sănătos este prevenția, pentru a nu ajunge la spital. Și cele mai bune metode de a preveni bolile rămîn postul și rugăciunea. De 2000 de ani.
3. Fie că ne place sau nu, preoții rămîn cei mai eficienți agenți electorali din România. Ce s-ar întîmpla dacă, Doamne Ferește, n-ar mai exista începînd de anul viitor? Politicienii vor trebui să cheltuiască mult mai mulți bani pentru a convinge oamenii să-i voteze. Prin finanțarea religiei de la bugetul de stat am face mai degrabă economie. Ia uitați-vă cît se cheltuie în alte țări pe campaniile electorale. Asta vreți și voi?sursa: vox.com
4. După cum spunea sfîntul părinte Arsenie Boca, hoardele de păgîni ISIS vor invada la un moment dat, în viitorul nu foarte îndepărtat, Europa care s-a îndepărtat prea mult de pe calea creștinismului. La fel ca în trecut, cine credeți că va sta în calea lor? Tot noi, românii, cei care am apărat prin credință și sabie Europa și în trecut. Nu poți combate islamul cu ateism, ci doar cu credința creștin ortodoxă.
5. Dacian Cioloș este agentul miliardarului ateu George Soros.

Articol inspirat de aici.

Consumul de bere în România

Chiar dacă tot zic de aproape 10 ani că mă las de bere definitiv, că nu-mi face bine și mă balonează ca naiba dacă sar calul și o desfac pe a treia, pot să zic că avem o relație stabilă și de durată. Asta e, probabil n-o să renunț definitiv niciodată. Tot ce pot să fac e să experimentez, să încerc să reduc cantitatea și să încerc cît mai multe sortimente.

Chestia e că postul ăsta nu e plătit, doar se nimerește în perioada campaniei pe care Bergenbier o face noului său sortiment ALE. Am găsit-o zilele trecute în Auchan, la sticlă de 500 ml. Ca fapt divers, Auchan mi se pare hipermarket-ul cel mai bine mobilat pentru un băutor de bere care vrea să caute și altceva în afară de poșircile produse local. Revenind la Bergenbier ALE, e un sortiment ce merită încercat și la un preț decent: 3,2 lei în momentul de față. Probabil după terminarea perioadei de promovare să sară în jur de 3,5 lei. Ceea ce ar fi în regulă.

Problema cu berile mai speciale din România, mai ales cele făcute de marii producători, e că nu au continuitate pe piață atunci cînd sînt făcute. Nu vorbesc aici de sortimentele de suc cu bere, cooler, radler, etc, ci de cele pe care le beau bărbații. Bergenbier a mai avut o tentativă interesantă cu o nefiltrată, care a dispărut subit de pe piață. Timișoreana venea pe piață, în urmă cu nici doi ani, cu un nou sortiment de bere brună. Experiment eșuat, poate și din cauză că berea a fost proastă, nu avea nimic în comun cu ce producea fabrica din Timișoara înainte de a fi preluată de SAB Miller. Bere arămie nu prea produce nimeni, iar aia neagră e ținută de Silva și Ursus Black. În rest ne spălăm pe dinți cu bere la pet și doză. D-aia mărcile proprii vîndute de Lidl sînt mai ok decît multe dintre berile românești tradiționale. Așa că sînt curios cît timp va ține Bergenbier de sortimentul ăsta nou.

Treci în sac, amărîto!

Înşfăcă pisica şi o vîrî în sac.

Îl agăţă de coada coasei şi porni pe coclauri. Soarele era timid. Pisica miorlăia.

Da` taci odată, nebuno!

O aruncă după un gard de nuiele, după ce-l zgîrie.

Soarele mă-tii!

Iunie era un copil rîzgîiat. Soarele, tiran. La ora 1 plecă acasă. Trecu prin grădinile necosite peste pîrleazuri. Sîngele voinicului stăpânea semeţ pajiştile. Ajunse în faţa porţii. Foamea îi dansa în stomac. Pe stîlpul de piatră al porţii îl aştepta pisica. Era flămîndă.

Particip şi eu la concursul de proză arhiscurtă de pe trilema, că m-o întărîtat Cătălin reinventatul mai devreme. Şi o fo` fain să mă joc. Mai greu cu limita de caracterele, mai ales că mie îmi place să mă lăbărţez. După defrişări masive de cuvinte a ieşit textul de mai sus.

Chestionar pentru un căţel

Cică Adia m-a lepşuit. Cică trebuie să răspund. Cică răspund:

1. Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi-o la pagina 18 şi scrieţi al patrulea rând.

Se bea ness, care nu lasă zaţ, necum să aibă caimac. “Caimacul, explica bunicul, mestecînd cu linguriţa, e blazonul cafelei.” (Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor)

2. Fără să verificaţi, cât e ora?

20:32

3. Verificaţi.

20:35

4. Cu ce sunteţi îmbrăcat(ă)?

Nişte pantaloni de flanel şi un tricou dă firmă necunoscută.

5. Înainte de a răspunde la acest chestionar la ce vă uitaţi?

La soţia mea.

6. Ce zgomot auziţi în afară de cel al calculatorului?

Televizorul şi zumzetul Ei, în timp ce trebăluieşte prin casă.

7. Când aţi ieşit ultima dată şi unde aţi fost?

În Deans Irish Pub, într-o vineri seară. A cîntat patronul împreună cu formaţia sa. Ca de obicei.

8. Ce aţi visat ieri noapte?

Dracu` ştie!

9. Când aţi râs ultima dată?

De curînd.

10. Ce aveţi pe pereţi în încăperea în care sunteţi?

Două feţe de ceramică interesante şi un tabou creepy care cică costă vreo o mie de euro. Ăla de zece mii stă sub pat. Nu-s ale mele.

11. Care-i ultimul film pe care l-aţi văzut?

Dr. House, dacă vorbim despre seriale. Şi Elegy, la recomandarea domnului Delaskela. Fain film. Fain şi Philip Roth.

12. Aţi văzut ceva ciudat azi?

Nu. Dar am văzut ieri. Un colţ dintr-o clădire rupt şi căzut pe trotuarul de dedesubt. Chiar pe strada mea. N-a păţit nimeni nimic, din fericire.

13. Ce părere aveţi despre acest chestionar?

E antrenant.

14. Spune-ne ceva ce nu ştim încă.

Mă pensez.

15. Prenumele copilului dumneavostră, dacă ar fi fetiţă.

Alexandra.

16. Şi dacă ar fi băiat?

Chiar dacă vreau băiat, mai mult decît fată, la întrebarea asta am probleme. Nu m-am gîndit chiar atît de mult la asta. Poate… Alexandru sau Sebastian.

17. V-aţi gândit vreodată să locuiţi în străinătate?

Daaaaaaaaaaaaaaaaa. Pe unde cresc palmierii, de preferat.

18. Ce aţi dori să vă spună Dumnezeu la Porţile Raiului?

Stai jos, nota 4.

19. Dacă aţi putea schimba ceva în lume, ce ar fi?

Aş dori să inventez ceva care să folosească tuturor. La fel ca Edison.

20. Vă place să dansaţi?

Dacă-s beat.

21. George Bush?

George W. Bush, please!

22. Ce aţi văzut la televizor ultima dată?

Pe Moise Guran la Antena 3.

Gata? Credeam că-i mai lung. Cine mai mai doreşte, cine mai pofteşte? Bre Neliniştitu`, ce zici? Luana? Karla? Să vă văd!

N-am fost un om al curentului. Niciodată. N-am ţinut cont de mode şi alte noutăţi. Ba pot să spun că am înotat aproape întotdeauna în amonte, chiar dacă mi-a fost greu. Dar am făcut-o mai tot timpul calm, fără vociferări stridente şi fără a-mi flutura izmenele în plină stradă.

Apoi mi-am făcut blog. Şi am descoperit o groază de oameni care sînt contra. De multe ori chiar nu contează subiectul. Pentru ei e important să fie împotrivă. Dacă e Crăciun, ei strîmbă din nas aruncînd săgeţi otrăvite cu dispreţ către toată poleiala comercială a sărbătorii. Dacă e Halloween, e nasol. Atunci pun în funcţiune ghilotina asupra petrecerii frivole. Dacă merg la mall, e musai să vocifereze plini de consternare despre cine ştie ce minunăţie întîlnită. Şi ajung la concluzia că mall-ul este pentru cocălărei. Nu contează că au călcat şi ei pe acolo. Hypermarketul e de porc. Chiar dacă îl vizitează săptămînal. Dacă în Haiti e iadul pe pămînt, iar unii români doresc să ajute şi ei cumva, atunci nemulţumiţii se pornesc din nou pe trăncăneală. Că de ce s-au apucat ăştia să ajute? Sînt nişte ipocriţi şi nişte proşti. N-avem noi destui năpăstuiţi în ţară? Ce le trebuie să ajute o ţară aflată la dracu-n corcoduş? Şi tot aşa, pînă apare un alt caz şi ei îşi mută ţinta. Tot ce e la modă ajunge sub ochiul lor critic. Şi piesa asta se joacă pe atît de multe scene virtuale încît hulirea a ceea ce este la modă a devenit o modă. Nemulţumiţii s-au înmulţit atît de mult, încît criticile lor s-au banalizat. Au devenit previzibile. Substanţa lor s-a evaporat, rămînînd doar vorbele goale. Vine Valentine`s Day. “Abia aştept” să citesc încă o dată despre cît de falsă şi de malefică este chestia asta importată de la americani. Despre cei care s-au oferit să ajute nefericiţii din Haiti am auzit destule. Sînt nişte tembeli şi nişte vînători de aplauze. Dracu` să-i ia de ipocriţi!

Pe lîngă astea, nemulţumirile mele par anacronice. Mai ales că nu mi le strig în fiecare oră pe uliţa blogolumii, aşa cum îi stă bine unui blogăr de succes. Nici măcar un nemulţumit la modă nu pot fi!

*Luana, nu vreau să mi-o iei în nume de rău, dar textul tău (chiar dacă la final mi-ai dat dreptate) mi-a furnizat o parte din material pentru textuleţul ăsta lejer. Împreună cu ăsta şi altele citite pe blogurile zeilor, semizeilor sau prinţeselor urbane de-a lungul vremii. Şi îmi sînteţi simpatici amîndoi.

Acum realizez că textul meu se încadrează în clişeul “critic al criticilor blogosferei”. Oare scăpăm de clişeele astea vreodată? Probabil că nu…

…Rece să fie doar berea

Şi m-am bucurat ieri degeaba. Cînd am văzut fulgii de nea ce cădeau de sus, mi-am zis că vine canicula hibernală. Dar nuuuu, iar a venit hiena siberiană peste noi. Luana mă întreabă cum stau cu radetul. Dacă poate ceva. Şi dacă poate, cît poate? Chiar acum stau în vîrful patului şi îmi ascult centrala cum turuie, încercînd să dreagă atmosfera pînă la 21 de grade, după cum i-am poruncit. Hop, acum s-a oprit.

Nu am treabă cu sistemul de încălzire centralizat. Îl consider hidos. Am crescut într-un apartament racordat la CET. Iar pe vremea cealaltă caloriferele din fontă erau doar reci. Mai tot timpul. Să zic că după 90 s-a mai dres cimbrul (că mama nu punea busuioc în ciorbă). Aveam ceva apă caldă, care se oprea brusc după ora 23.  Treaba asta a ţinut pînă aproape de mileniul nost`. Iar caloriferele se încălzeau abia după 15 noiembrie. Şi atunci doar dacă era bruma de vreo 2 centimetri pe iarba din faţa blocului. Radetul ăla era scîrbos. Apoi mi-am rupt cordonul ombilical şi am şters-o de acasă. M-am mutat cu chirie într-un apartament care avea centrală de bloc. Idee nu foarte rea, dacă stau să mă gîndesc. Doar că în fiecare an, vecinii care preferau să îşi monteze centrale proprii se înmulţeau. Aşa am rămas noi să plătim la întreţinere şi pentru ei. În ultima lună de huzur centralizat am plătit pe metrul cub de apă caldă cam 100 de lei. Ba mint. Era doar 99 de lei. O diferenţă, totuşi. Atunci am ameninţat-o pe proprietăreasă că nu ne mai spălăm vreo lună şi vom alerga pe scara blocului în cucul gol, dacă nu montează centrala aia de apartament. Surpinzător, a cedat extrem de repede. În maximum o lună aveam apă caldă şi căldură de la o cutie albă, montată pe peretele bucătăriei. De emoţie n-am dormit în prima noapte de belfereală. Am stat în bucătărie şi am admirat minunea.

Apoi ne-am mutat. De la două camere, la o garsonieră mică şi cochetă. Cu centrală şi ţevi metalice serioase. Şi aici facem cîtă căldură vrem noi. Mai intervin unele probleme. De exemplu, iarna trecută, pe gerul ăla din perioada Revelionului, mi-a înţepenit ţeava de apă rece din beci. Garsoniera e într-o casă din centrul vechi al Braşovului. Dar am rezolvat-o cu nişte flăcărui violet şi am izolat-o mai apoi. Cred că am fost meseriaş de n-a mai răcit zilele astea. Dar mi-e bine. Nu mai aştept să vină apa leşinată pe ţeava CET-ului şi să mă închin atunci cînd se întîmplă. Temperatura casei e întotdeauna pe la 20-21 de grade. Dacă-i mai cald de atît, parcă nu mă mai simt confortabil. Şi lucru fain e că vara, pe caniculă, temperatura garsonierei nu trece peste 22-23 de grade. Sînt un norocos.

L-aş întreba acum pe Boghi. Tu cum stai, bătrîne, cu Radetu`? Al tău cît poate?

Eram într-un bar. Rîul de fum din interior inunda tot subsolul devenit local întru desfătarea gîtlejurilor aproape uscate. Meciul de pe pînza albă tocmai se terminase. Un scor trist ce-mi stricase toată seara. O înfrîngere cu 1-5 a echipei mele de suflet cred că nu mai trăisem de vreo 10 ani. Nu într-o partidă cu o echipă românească. Eram la a cincea bere, iar bucuria băieţilor ce stăteau la masa din spate începea să mă enerveze. Tot o dădeau cu frumuseţea golurilor şi ce bine a jucat Ioniţă. Simţeam că explodez. După vreo 20 de minute de la finalul meciului n-am mai suportat. M-am ridicat şi m-am îndreptat către masa lor. Le-am explicat în cîteva secunde că sînt stelist şi aş prefera să-şi ţină gurile alea cît sînt în public. Dacă ar fi fost într-un spaţiu privat ar fi putut să se bucure cît doresc. I-am poftit chiar să se care acasă şi să se hlizească acolo. Bineînţeles că nesimţiţii mi-au răspuns! Atunci am scos pistolul, pentru care deţin port-armă, şi l-am folosit. I-am ciuruit pe toţi trei, în legitimă apărare.

Cam cu asta seamănă articolul ăsta scris de Florin Puşcaş. După cum am scris şi în subsolul articolului, dacă nu l-aş fi citit pînă acum pe Florin, aş fi luat textul în glumă. O glumă pusă la cale împreună cu cei care au organizat concursul înfierat. Dar cunoscîndu-i ultra-conservatorismul necondimentat, m-am amuzat încă o dată de rigiditatea autorului, ce-şi caută adversarii acolo unde nu-s, ciuruindu-i fără nici un fel de remuşcare. Doar ţineau cu echipa adversă, ce naiba! Mă scuzaţi, am vrut să spun ce Dumnezeu! De acum încolo vă rog să consideraţi orice duş făcut în public drept pornografie. De altfel, în spiritul textului promovat de Florin Puşcaş, am făcut cerere către Guvernul României să interzică duşurile publice de pe litoral. Alea care sînt. Reprezintă o ruşine care încalcă textul Constituţiei.

Un alt text la fel de interesant (adică deloc) a apărut în Evenimentul Zilei. Adrian Marino a fost un turnător al Securităţii! Acum va suporta consecinţele. Dacă legea lustraţiei va fi votată, atunci A.M. va avea de suferit. Nu contează că el este mort de vreo cinci ani, iar în urmă cu cîteva săptămîni i-au fost publicate memoriile în care îl face de porc pe Mircea Dinescu. Formulă: Dinescu > CNSAS > arhive Securitate > demascare Marino > răzbunare. Ce contează că „demascarea” asta nu mai are nici o valoare, decît cea a spălării obrazului pătat. Al cui? Cumva al Dinescului? De citit cartea. Costi Rogozanu explică situaţia cel mai bine, iar asta deranjează o grămadă de persoane (de citit şi comentariile la articol), chiar şi pe ‘telectualii cu porecle de căţei (mai strică şi bunul nume al stirpei canine) ce ling funduri prezidenţiale nelustrabile.

Un al treilea text citit zilele astea şi care îmi întăreşte teza (ce urît sună, dar e în ton cu textele prezentate) de final e recenzia, dacă poate fi numită aşa, lui Marius Chivu la ultimul volum semnat Doina Ruşti, „Cămaşa în carouri”. Textul a apărut în Adevărul Literar şi Artistic de săptămîna aceasta. Eu chiar îl apreciez pe Marius Chivu, fiind un cititor vechi de Dilema Veche. Şi recomand citirea acestui text, avînd chiar o legătură destul de strînsă cu „subiectul Marino” menţionat mai sus. Dar n-am înţeles alegerea sa de a prezenta o carte care l-a dezamăgit într-un asemenea fel. Paginile Adevărului Literar şi Artistic sînt doar 16 pe săptămînă. Aş fi preferat, cititor fiind, să nu fi stricat una pentru o recomadare negativă.

Ne place să înfierăm. Dacă sîntem stelişti, condamnăm rapidismul. Şi atunci e musai să dăm cu vreun fund de scaun în capul unui eretic vişiniu. Şi invers. Dacă sîntem bigoţi, atunci nu pregetăm nici un efort în a condamna orice acţiune care contrazice convigerile noastre prăfuite. Şi invers. Cazul Marino este unul care se deosebeşte de celelalte date ca exemplu. Aici intră în discuţie interesul de a denigra o persoană trecută în nefiinţă. Cred că orice minte sănătoasă se întreabă de ce informaţiile astea n-au apărut cît timp Adrian Marino trăia, ele apărînd doar acum. După cum am spus mai sus, indiciile se află în volumul „Viaţa unui om singur”. Goţiu scria inspirat despre cui îi e frică de Adrian Marino chiar înainte de publicarea volumului. Să fie oare  vorba de acea castă intelectuală, cocoloşită în ultimii ani de căldura prezidenţială?

Înfierarea a fost una dintre preocupările favorite ale societăţii socialiste „multilateral dezvoltate”. Şi remarc, din exemplele de mai sus, că ea a rămas una dintre preocupările majore ale vremurilor noastre. Instinctivă, precum în situaţia lui Florin Puşcaş sau a lui Marius Chivu (chiar şi a subsemnatului), sau studiată, ca în cazul articolului maroniu (fără nici o valoare jurnalistică şi realizată în cel mai pur stil stalinist) din Evenimentul Zilei sau comentariului străveziu al ‘telectualului cu poreclă canină, înfierarea despre care vorbesc a rămas în conştiinţa noastră colectivă. O folosim de fiecare dată cînd cineva ocupă poziţii contrare. Nici urmă de dialog. Doar certitudine goală şi atît. Si ce-i ăla dialog?

Să moară toţi rapidiştii, dar-ar decesu-n ei!

Nu sună prea bine, ştiu, dar atunci, pe vremea aia, orice întîmplare de genul ăsta stîrnea interesul întregului cartier. Începînd cu blocurile slute din preajma fabricii Metrom, pînă la străzile înguste aruncate în preajma căii ferate, toţi oamenii aflaseră că cel mai iubit dintre români urma să-şi facă drum prin cartierul lor. Eu eram mic, aproape un nasture de om, dar ţin minte aproape în întregime acea zi. Totuşi, nu mai ţin minte ce zi a săptămînii era, posibil să fi fost vineri sau sîmbătă. Poate chiar duminică, avînd în vedere că mult-iubitul obişnuia să-şi primească porţia de iubire în zile speciale. Iar omul nou era scutit de muncă în ultima zi a săptămînii. Şi ne-am strîns toţi la marginea Căii Bucureştiului. Cred că nu mai văzusem atîta lume de la manifestaţia din 15 noiembrie. Toţi erau curioşi să-l vadă. Mai puţin eu, dar chiar n-aş vrea să mă laud. Şi ne-am aşezat toţi cam de pe la ora 11 pe marginea străzii. Se vorbea că ar trebui să ajungă în cîteva zeci de minute. Nimeni nu voia să piardă momentul trecerii convoiului oficial. Şi am aşteptat acolo, la umbra plopilor zgomotoşi. Au trecut vreo două ore, timp în care oamenii deveniseră cam nervoşi. Dar ce e asta? Bătaie de joc? Ce durează atît? După ora unu rumoarea devenise neliniştitoare pentru toţi. Din întîmplare, sau poate nu, chiar cînd nemulţumirea devenise deranjantă pentru structurile otrăvite ale puterii (da, aşa de bine sună), se împrăştie zvonul că maşina Preşedintelui se afla la intrarea în oraş. Mai avea cîteva secunde şi ajungea în dreptul nostru. Atunci, ca prin minune, toţi s-au liniştit şi s-au înghesuit să prindă loc cît mai la stradă. Şi au mai aşteptat zece minute. Şi nici o maşină n-a trecut. Şi tocmai cînd concentrarea începea să se dilueze din nou, apăru o maşină neagră, străină, pe strada pustie. Apoi încă una, şi încă una. Toate fluturau cîte două steguleţe tricolore, minuscule, pe capotă. Şoseaua se populă nesperat. Toţi ne-am lungit gîturile, în aşteptarea maşinii esenţiale. Şi ea chiar apăru. Era neagră şi fără acoperiş. Din ea se vedeau clar cei doi Ceauşeşti. Ne făceau cu mîna. Atunci, plin de dispreţ, mi-am băgat degetul arătător al mîinii drepte în nas. Un gest anticomunist autentic şi recunoscut apoi de întreaga familie.

Nu că aş  vrea să mă laud, dar fiind la modă acum să fim anticomunişti, trebuie să recunosc că în acel deget în nas mi-am canalizat întreaga mea luptă anticomunistă. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am fost anticomunist încă de pe vremea în care mă jucam prin şi pe lîngă placentă. Şi mi-am exprimat curajos, în gînd, credinţa mea antitotalitară încă de pe băncile grădiniţei.

Unu [punct] doi. Două cifre privind Constituţia

Şi totul ar trebui să repornească de la aceste două cifre, zic eu. De cîteva zile a început joaca de-a Constituţia. Observ că o dată la două cincinale este pusă pe masa de operaţie şi i se oferă, contracost, o nouă operaţie estetică. Ultima oară cînd au dorit s-o tranforme dintr-o bondoacă spălăcită de 1.50 într-o blondă de 1.75 spre 1.80 bine proporţionată, a ieşit o creatură care se aseamănă mai degrabă cu sora geamănă a Ebei. Şi apoi au început s-o mintă, exact ca pe soră-sa, că-i frumoasă şi deşteaptă. I-au pus coarne şi au trimis-o la Bruxelles. Acum nu mai e bună. Trebuie retuşată, din nou. Doar că nu ştiu cît o să mai ţină şi materialul ăsta de calitate îndoielnică. Şi chiar dacă va rezista la încă o operaţie, presimt că peste încă vreo două mandate prezidenţiale ne vom întoarce la aceeaşi discuţie pe care o purtăm acum: avem un preşedinte, ce naiba facem cu el? Îl punem să stea drepţi sau pe burtă? Deasupra sau dedesubt? Îi punem pene pe fund sau ni le pune el?

S-o spun pe a dreaptă, oricît l-am farda şi oricît l-am muta dintr-o parte în cealaltă, precum un titirez, preşedintele ăsta, născut dintr-o bolşevică şi un naţionalist agramato-academician, nu-şi prea găseşte locul în societatea noastră pipernicită. În 20 de ani am avut parte de un neocomunist iubitor de panseluţe plantate în Piaţa Universităţii. Oricît încearcă acum să-şi spele păcatele, imaginile acelea din iunie 90 vor fi asociate întotdeauna cu chipul său. Apoi l-a urmat un profesor geolog care s-a dorit plăcut de toată lumea şi a sfîrşit antipatizat de toţi. Nici măcar ură n-a inspirat. A plecat acasă doar cu cîteva pete de cerneală pe obraz. Şi după un nou mandat al neocomunistului, devenit la bătrîneţe introspectiv, a intrat în scenă un neosecurist cu reflexe dictatoriale. El îşi continuă cursa, ocolind articolele Constituţiei confundîndu-le cu nişte jaloane de cauciuc. Şi atunci cînd nu le mai poate evita, le spulberă între roţile Duster-ului roş. Acum vrea să le mute puţin, pentru a nu-l mai deranja în ultimele două ture ale cursei.

Instituţia prezidenţială este bolnavă. Aşa s-a născut şi eu nu cred că se va însănătoşi vreodată. Bazată de un adevăr strîmb, că doar nu crede cineva în independenţa politică a conducătorului, funcţia de preşedinte reprezintă materialul expirat din construcţia politică românească, mortarul care nu se întăreşte niciodată. Este organul de prisos care dăunează bunei funcţionări a întregului. Iar în urma modificărilor Constituţiei din 2003, extrem de neinspirate, am ajuns să trăim într-o perioadă electorală eternă prin separarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale. Abia se încheie un tur de scrutin că ne trezim cu altul pe cap. Nici un an care să nu fie electoral. Dacă nu-s alegeri parlamentare, atunci să fluturăm steguleţe prezidenţiale. Cînd se termină şi astea, vin ungerile pentru fotoliile europene. Prilej să trimitem odrasle nereuşite în vacanţă belgiană plătită. Nici măcar în cele două luni cînd n-ar trebui să mai auzim de urne sau buletine de vot n-avem odihnă. Atunci se trezeşte luminatul să tragă un referendum cu mici şi bere pe banii prostimii. De cîteva zile au reînceput discuţiile sterile despre iminentele modificări constituţionale. Pînă acum n-am auzit nici măcar o voce care să pună problema modificării celui de-al doilea punct al primului articol din Constituţia României:

1.2. Forma de guvernamânt a statului român este  republica…. monarhia constituţională

fiindcă tot sîntem într-un moment de retrospectivă şi dorim să identificăm hibele sistemului, de ce n-am pune în discuţie şi viitorul republicanismului în România! O formă de guvernămînt născută de bolşevism, mai mult decît beteagă în ultimii 20 de ani şi care suferă în această perioadă de grave tulburări de personalitate. De ce nu ne-am întoarce privirile către originile statului modern? O Casă Regală cred că s-ar găsi pe undeva! În toată încîlceala asta pe care o experimentăm mi se pare o propunere extrem de serioasă. Ar merita pusă pe ordinea de zi.

Rezultatele semifinalelor Ligii Campionilor sînt unele logice. Le-am prevăzut încă din momentul tragerii la sorţi. Totul a fost pregătit pentru o finală nemţească la Londra, chiar dacă funcţionăraşii de la UEFA se gîndiseră la un final iberic, la fel ca şi anul trecut. Barcelona era veriga cea mai slabă din careul semifinalist. S-a chinuit cu Milan, iar cu PSG a trecut cu greu mai departe. Pînă şi în privinţa Realului existau dubii întemeiate după sincopa de la Istanbul, cînd cîţiva jucători reşapaţi, dar de certă valoare, i-au prins în piuneze pe „galacticii” lui Mourinho.

Borussia Dortmund a sacrificat campionatul pentru aventura asta europeană. I-ar fi fost prea greu să ducă bătălii adevărate pe ambele scene. Vezi ce a făcut anul trecut în Liga Campionilor. Nu e o întîmplare că n-a pierdut vreun meci pînă în faza asta. Bayern Munchen e din altă categorie economică, care-şi permite să ţină două echipe de aceeaşi valoare pentru fiecare competiţie la care participă. De aici suflul ăsta extraordinar pentru un final de sezon fotbalistic. Dortmund e o echipă de autor, nu o superproducţie hollywoodiană precum cea bavareză.

Asistăm la apusul zeilor iberici. FC Barcelona şi Real Madrid părăsesc încet vîrfurile fotbalului european. Iar odată cu venirea lui Guardiola la Bayern Munchen e posibil ca fotbalul german să stîrnească şi mai mult interes decît pînă acum. Mai ales că Dortmund va pleca acasă cu al doilea trofeu Champions League din istorie, iar Guardiola chiar şi-ar avea sens în viitoarea construcţie a lui Bayern.

Campionatul spaniol urmează destinul celui italian din ultimii 5-6 ani. O competiţie fără prea mare farmec de ceva timp. Fără Il Classico ar fi o întrecere de nivelul Eredivisie. Nemţii şi englezii vor rămîne deasupra, cu PSG ce va cravaşa din greu petrodolarii pentru un act final european în următoarele sezoane.

Legenda Eroului

“Cred ca fiecare om are un numar finit de batai  ale inimii. Nu o sa pierd fara valoare nici una dintre ele!” – Neil Amstrong.

Calatoria Eroului este conceptul cel mai puternic de transformare si evolutie pe care il cunosc si il aplic in viata mea si in sedintele de coaching pentru clientii mei.

Sistemul Calatoria Eroului ofera o viziune completa asa cum ar trebui sa fie personalitatea unui om.

Cred ca asta m-a atras la acest concept, pentru ca imi ofera o harta clara si sigura pentru drumul meu, pentru dezvoltarea si evolutia mea personala. In acelasi timp ma ajuta sa inteleg in ce etapa a evolutiei este un alt om si ce etapa urmeaza in dezvoltarea sa. 

Pur si simplu nu mai merg la intamplare ci stiu exact ce urmeaza si care sunt obstacolele ca sa ajung acolo, din timp. 

.

Inceputuri: Psihologie,  mitologie si religie

Dar de unde incepepovestea Calatoriei Eroului, tabara si sistemul la care lucrez de mai bine de un an?!

In ultimele decenii tot mai multi psihologi au inceput sa fie interesati de mitologie si spiritualitate, au inceput sa studieze lucrurile care pana acum erau considerate la granita stiintei oficiale sau chiar erau luate in ras. 

Pe masura ce incepi sa faci aceste studii, observi ca tot dai cu ochii de informatii care vorbesc despre subconstientulnostru. 

Ce este uimitor pentru mine e faptul ca subconstientul nostru contine un model, un tipar dupa care am fost creati.

Parca suna cunoscut asta cand te gandesti la “oamenii au fost creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”. Doar ca lucrurile sunt mai profunde decat atat. 

Acest “chip” misterios este de fapt ascuns in subconstient si nu e unul singur… ci sunt 12 asemenea chipuri mistice.

Nu stiu sa iti zic daca povestea celor 12 discipoli ai lui Isus este reala, dar personalitatile lor se potrivesc ca o manusa pe structurile profunde ale subconstientului.

E ca si cand cineva ar fi lasat un mesaj in aceasta istorie, ca si cand cei 12 apostoli reprezinta omul complet, lasat in lume cu o misiune dupa ridicarea la cer a lui Isus. Poate ca e doar o metafora, poate o istorie adevarata, eu vad sensul psihologic in toata povestea asta si ma ajuta sa madescopar si mai mult. 

Sunt 12 tipuri de personalitate care zac ascunse, incatusate in profunzimile subconstientului nostru si asteapta sa fie descatusate, scoase la lumina, sa ne ofereputerea si implinirea pe care o meritam ca replici in miniatura a lui Dumnezeu, replici in miniatura a macrocosmosului. 

De fapt ai 12 forte care iti construiesc si contureaza personalitatea dar pana in prezent te-ai folosit doar de una sau maxim doua asemenea forte interioare. 

Te-ai gandit cum ar arata viata ta daca ai putea sa faci tot ceea ce acum te blocheaza, tot ceea ce acum doar visezi si te imaginezi facand? 

In aceasta tabara ofer pentru prima data complet tot acest concept. Pana acum am folosit conceptul de Calatoria Eroului si cele 12 trasaturi de personalitate doar pentru mine, pentru clientii mei cu care am lucrat direct, pentru cursantii de la cursurile de NLP din Bucuresti, Timisoara si Iasi.

.

Iti descriu pe scurt ce spune acest concept

In fiecare om este ascuns un erou. Dar puterea eroului este infranata, blocata de educatia rigida si de programarile sociale.

Cu alte cuvinte, eroul a uitat cine este si se crede un om obisnuit, slab, fricos,fara talent, fara putere… si-a pierdut increderea in el insusi. 

Calatoria pe care eroul o incepe este supusa unor reguli, are niste etape clare, cunoscute de cei care au studiat acest sistem. 

.

Etapele calatoriei

Aceasta calatorie transforma omul slab intr-un erou, transforma omul obisnuit intr-un supraom. 

Calatoria are loc in propriul nostru psihic, acolo unde se afla fricile noastre dar si puterile noastre. 

Sistemul Calatoria Eroului te invata cum sa faci fata acestor demoni interiori ai fricilor, cum sa te folosesti de puterile tale interioare, cum sa scoti la suprafata ceea ce ai mai bun in tine! 

Legenda eroului de la nastere la implinirea destinului

Calatoria Eroului este o poveste a evolutiei.

Fiecare om isi traieste viata, dar nu toti isi traiesc calatoria eroului, legenda personala.

Iti descriu pe scurt ce se intampla in Calatoria eroului.

In acest sistem, viata ta este o poveste. Dar doar tu ai puterea sa o transformi intr-o legenda despre un erou adevarat, despre tine! 

Fiecare om se naste potential erou. Dar unii refuza sa isi ia destinul in maini si raman in mediocritate toata viata.

Despre acesti oameni se spune ca au refuzat sa asculte chemarea la aventura si s-au retras din propria legenda. 

Viata lor o sa fie dominata de teama si frustrare, de neliniste si drame personale, o sa traiasca nestiuti de nimeni, o sa moara fara sa simta ca au trait cu adevarat.  O sa aiba nevoie sa creada ca viata lor e implinita, valoroasa iar pentru asta de cele mai multe ori traiesc vietile altora, prin telenovele si discutii superficiale. 

La inceput, fiecare erou care a acceptat provocarea porneste de la confortul casei si familiei, de la siguranta pe care ti-o ofera familia, parintii, prietenii cu care ai crescut.

Eroul stie, are senzatia ca viata lui e mai mult decat ce primeste in prezent. Simte ca s-a nascut pentru a fi extraordinar si nu mediocru! Dar inca nu stie cum sa faca asta! Sunt convins ca stii la ce ma refer.

Nu exista om care sa nu simta acest lucru. Sunt momente in viata cand fiecare simte ca e destinat sa faca ceva maret in propria viata. 

Dar doar cei care isi urmeaza calatoria vor reusi sa devina eroi!

Calatoria Eroului este viata care apoi te poarta spre tari indepartate, spre locuri si oameni straini, spre pericole si provocari misterioase. Si toata aceasta calatorie are loc in interiorul psihicului tau. 

.

Scopul calatoriei

“Esti aici pentru ca sti ceva. Ceea ce sti, nu poti explica, dar o simti. Ai simtit intreaga viata ca ceva e gresit cu lumea aceasta. Nu sti ce este, dar e acolo, ca un ghimpe in mintea ta, innebunindu-te.” – Morpheus (filmul Matrix)

.

Scopul acestor provocari este sa te ajute sa descoperi in tine puteri pe care altfel nu ai sti ca le ai, forte care altfel ar zacea ascunse in subconstientul tau.

Uneori eroul este tentat sa refuze calatoria, sa se prefaca ca nu aude chemarea calatoriei. Atunci viata sa intra intr-un con de umbra, tot ceea ce era frumos inainte incepe sa se ofileasca, se simte plafonat, la un pas de melancolie si tristete. Tot ceea ce inainte iti oferea bucurie, acum pare lipsit de emotie si pasiune.

Dar majoritatea oamenilor accepta calatoria vietii si devin eroi. Ei sunt cei care se vor lupta cu necunoscutul, care vor naviga pe mari in care se ascund monstrii cu sapte capete.

Eroul care isi continua calatoria se descopera pe el insusi cu toate puterile care stateau ascunse in el, isi descopera iubirea, pasiunea de a trai, totul prinde sens in viata, isi transforma complet personalitatea.

Lupta eroului 

Eroul a invins in lupta cu demonulsinguratatii si al tristetii, cu demonul furiei si fricii.

Exista o etapa in care eroul nostru devine stapanul fricii, al suferintei, al gandurilor si emotiilor sale, atunci el este numit Magician.

Cu fiecare etapa pe care eroul o parcurge el primeste alta denumire (arhetip), semetamorfozeaza, se transforma, se imbogateste cu noi calitati, primeste alte “arme” in calatoria sa. 

Fiecare din aceste trasaturi de personalitate ii sunt de folos eroului in viata si fara ele o sa fie incapabil sa atinga toate obiectivele.

Fara o dezvoltare completa a personalitatii o sa fie nevoit sa traiasca doar visand la viata pe care o doreste, frustrat si spunand “asa e viata, nu pot face nimic mai mult” in timp ce priveste la altii care reusesc sa faca mai mult!