Eram într-un bar. Rîul de fum din interior inunda tot subsolul devenit local întru desfătarea gîtlejurilor aproape uscate. Meciul de pe pînza albă tocmai se terminase. Un scor trist ce-mi stricase toată seara. O înfrîngere cu 1-5 a echipei mele de suflet cred că nu mai trăisem de vreo 10 ani. Nu într-o partidă cu o echipă românească. Eram la a cincea bere, iar bucuria băieţilor ce stăteau la masa din spate începea să mă enerveze. Tot o dădeau cu frumuseţea golurilor şi ce bine a jucat Ioniţă. Simţeam că explodez. După vreo 20 de minute de la finalul meciului n-am mai suportat. M-am ridicat şi m-am îndreptat către masa lor. Le-am explicat în cîteva secunde că sînt stelist şi aş prefera să-şi ţină gurile alea cît sînt în public. Dacă ar fi fost într-un spaţiu privat ar fi putut să se bucure cît doresc. I-am poftit chiar să se care acasă şi să se hlizească acolo. Bineînţeles că nesimţiţii mi-au răspuns! Atunci am scos pistolul, pentru care deţin port-armă, şi l-am folosit. I-am ciuruit pe toţi trei, în legitimă apărare.
Cam cu asta seamănă articolul ăsta scris de Florin Puşcaş. După cum am scris şi în subsolul articolului, dacă nu l-aş fi citit pînă acum pe Florin, aş fi luat textul în glumă. O glumă pusă la cale împreună cu cei care au organizat concursul înfierat. Dar cunoscîndu-i ultra-conservatorismul necondimentat, m-am amuzat încă o dată de rigiditatea autorului, ce-şi caută adversarii acolo unde nu-s, ciuruindu-i fără nici un fel de remuşcare. Doar ţineau cu echipa adversă, ce naiba! Mă scuzaţi, am vrut să spun ce Dumnezeu! De acum încolo vă rog să consideraţi orice duş făcut în public drept pornografie. De altfel, în spiritul textului promovat de Florin Puşcaş, am făcut cerere către Guvernul României să interzică duşurile publice de pe litoral. Alea care sînt. Reprezintă o ruşine care încalcă textul Constituţiei.
Un alt text la fel de interesant (adică deloc) a apărut în Evenimentul Zilei. Adrian Marino a fost un turnător al Securităţii! Acum va suporta consecinţele. Dacă legea lustraţiei va fi votată, atunci A.M. va avea de suferit. Nu contează că el este mort de vreo cinci ani, iar în urmă cu cîteva săptămîni i-au fost publicate memoriile în care îl face de porc pe Mircea Dinescu. Formulă: Dinescu > CNSAS > arhive Securitate > demascare Marino > răzbunare. Ce contează că „demascarea” asta nu mai are nici o valoare, decît cea a spălării obrazului pătat. Al cui? Cumva al Dinescului? De citit cartea. Costi Rogozanu explică situaţia cel mai bine, iar asta deranjează o grămadă de persoane (de citit şi comentariile la articol), chiar şi pe ‘telectualii cu porecle de căţei (mai strică şi bunul nume al stirpei canine) ce ling funduri prezidenţiale nelustrabile.
Un al treilea text citit zilele astea şi care îmi întăreşte teza (ce urît sună, dar e în ton cu textele prezentate) de final e recenzia, dacă poate fi numită aşa, lui Marius Chivu la ultimul volum semnat Doina Ruşti, „Cămaşa în carouri”. Textul a apărut în Adevărul Literar şi Artistic de săptămîna aceasta. Eu chiar îl apreciez pe Marius Chivu, fiind un cititor vechi de Dilema Veche. Şi recomand citirea acestui text, avînd chiar o legătură destul de strînsă cu „subiectul Marino” menţionat mai sus. Dar n-am înţeles alegerea sa de a prezenta o carte care l-a dezamăgit într-un asemenea fel. Paginile Adevărului Literar şi Artistic sînt doar 16 pe săptămînă. Aş fi preferat, cititor fiind, să nu fi stricat una pentru o recomadare negativă.
Ne place să înfierăm. Dacă sîntem stelişti, condamnăm rapidismul. Şi atunci e musai să dăm cu vreun fund de scaun în capul unui eretic vişiniu. Şi invers. Dacă sîntem bigoţi, atunci nu pregetăm nici un efort în a condamna orice acţiune care contrazice convigerile noastre prăfuite. Şi invers. Cazul Marino este unul care se deosebeşte de celelalte date ca exemplu. Aici intră în discuţie interesul de a denigra o persoană trecută în nefiinţă. Cred că orice minte sănătoasă se întreabă de ce informaţiile astea n-au apărut cît timp Adrian Marino trăia, ele apărînd doar acum. După cum am spus mai sus, indiciile se află în volumul „Viaţa unui om singur”. Goţiu scria inspirat despre cui îi e frică de Adrian Marino chiar înainte de publicarea volumului. Să fie oare vorba de acea castă intelectuală, cocoloşită în ultimii ani de căldura prezidenţială?
Înfierarea a fost una dintre preocupările favorite ale societăţii socialiste „multilateral dezvoltate”. Şi remarc, din exemplele de mai sus, că ea a rămas una dintre preocupările majore ale vremurilor noastre. Instinctivă, precum în situaţia lui Florin Puşcaş sau a lui Marius Chivu (chiar şi a subsemnatului), sau studiată, ca în cazul articolului maroniu (fără nici o valoare jurnalistică şi realizată în cel mai pur stil stalinist) din Evenimentul Zilei sau comentariului străveziu al ‘telectualului cu poreclă canină, înfierarea despre care vorbesc a rămas în conştiinţa noastră colectivă. O folosim de fiecare dată cînd cineva ocupă poziţii contrare. Nici urmă de dialog. Doar certitudine goală şi atît. Si ce-i ăla dialog?
Să moară toţi rapidiştii, dar-ar decesu-n ei!