De ceva vreme vroiam să dau singur o tură noaptea pe munte, să văd ce presupune. Mult timp ideea a stat în stand-by, aştepând un context un pic nebunesc.
Aşa funcţionez eu, nu-mi găsesc motivaţia decât după ce încep o acţiune. Abia atunci când sunt cu totul în mijlocul unei experienţe îmi dau seama cât e de extraordinară.
Uneori, chiar mă enervez că n-am facut-o mai repede sau mai des, însă de la mine din cameră, din faţa calculatorului, îmi e greu să-mi imaginez cât de mişto ar fi să … şi chiar dacă o fac, nu reuşesc apoi să mă mobilizez să ajung acolo. Încă nu am înteles de unde vine moleşeala asta sufletească.
Tot ce pot să fac e să mă bucur cât mai intens atunci când chiar trăiesc o experienţă nouă şi să o fac într-un mod atât de puternic încât amintirea ei să-mi servească drept armă cu care să dărâm zidul imobilităţii interioare.
De ce noaptea prin pădure?
În primul rând pentru că îmi aminteşte de testele de curaj de la cercetăşi, de când eram mic. Sincer să fiu, am prins doar unul, care n-a fost foarte solicitant.
Află și: Despre poezia singurătății mele
Poate de aia am încercat acum să repet experienţa, refăcând-o într-un context total diferit şi dintr-o perspectivă mult mai matură, motivaţia fiind a doar mea. O fac pentru că acum a venit momentul în care mă simt pregatit să mă pun într-o astfel de situaţie, ce-mi depăşeste limitele de confort.
În al doilea rând, pentru că o astfel de tură e o confruntare cu tine însuţi, iar eu aveam nevoie mare (şi încă am) să-mi depăşesc nişte limite personale.
Atunci când pleci noaptea prin padure intri într-un proces în care ajungi faţă în faţă cu propriile frici, reflectate în întunericul ce te înconjoară, în siluetele care se mişcă pe lângă tine, în sunetele cu care nu eşti obişnuit şi cel mai important, în imposibilitatea de a pune o etichetă percepţiilor şi de a le pune într-un sertar din minte pe care îl cunoşti bine şi de unde nu poate ieşi niciun pericol.
În al treilea rând, dincolo de toate semnificaţiile, experienţele interioare şi învăţăturile procesului, am făcut asta pentru că mi s-a părut pur şi simplu mişto să-mi creez o amintire mai specială pe care să o împărtăşesc cu voi (acum) şi cu mine (peste ani).
Stiu că sunt mulţi care fac asta poate în mod obişnuit şi nu o iau ca pe ceva special. Pe ei, îi rog să-mi accepte entuziasmul provenit din faptul că sunt cu adevărat un novice în materie de curaj, care descoperă primii sâmburi ai unei forţe interioare.
Concret
Mi-am lăsat bicicleta în La Tronche, la baza muntelui şi urcând pe la Bastille am făcut o mare buclă urmărint traseul GR9 (Grand Traversée de Chartreuse), terminând bineînteles în acelaşi loc. Pe drum am trecut pe la Memorial des Troupes de Montagne de la Mont Jalla şi pe la biserica din Corenc, un loc foarte special.
Pentru restul detaliilor am făcut un clip, care e de fapt piesa de rezistenţă a articolulul. Personal, m-a uimit cât de fumat eram la început şi cum m-am transformat puţin câte puţin până la sfârşit, când am ajuns să fiu mult mai conştient şi împământat. Un bun exerciţiu a fost şi să mă filmez. Vă provoc să încercaţi asta ca un exerciţiu, eu unul am fost uimit.
Pentru că totul se petrece mai mult sau mai puţin pe întuneric vă recomand să urmăriţi clipul seara, pentru a distinge cât mai multe detalii. De asemenea, sunetul este foarte important pentru imersiunea în atmosfera pe care am trăit-o, de aceea poate e mai bine cu căşti.
Ok, cool, bun, ciau şi pe data viitoare !
PS: Să fac şi eu ca meşterii de pe net : ce parere aveţi ? Lăsaţi-mi un comentariu.