Citesc la Dorin o chestie extrem de hilar-prostească, bineînțeles scrisă de o feministă.
But then there was me, after a party, in a man’s dorm room. And there was “is this ok?” If we are being legal about this, I said ‘yes’—no coercion, no imminent threat of violence, no inebriation (well, not a lot, anyway). But what I want to talk about is what happened before I said yes, who taught me to say yes, why I thought it was better to say yes, and why I really meant ‘no.’
Și de aici se rostogolește gogoloiul de rahat pînă se transformă într-un munte de căcat ideologic feminist, în care sexul este transformat din ceea ce este, un act fizic consimțit între doi indivizi, în ceva cu totul spectaculos prin magnitudinea imbecilității: o formă de opresiune în plină „cultură a violului”. Bineînțeles, femeia este sclavul în ideologia asta. În cazul în care încă nu ați aflat, tocmai trăim într-o cultură a violului, în care prima dată a fost: „NU însemnă NU”. După care treburile au căpătat alte nuanțe:
- DA poate însemna NU
- DA poate însemna POATE
- DA poate însemna chiar DA
- NU poate însemna DA
- NU poate însemna POATE
- POATE poate însemna POATE
- ….
E destul de simplu. Profesore X, ai legătura.
În general, bărbatul este o ființă simplă. Se trezește, se spală, mănîncă și se duce la serviciu. Învățăm chestia asta încă din „Cartea Junglei 2”, desenul animat. Fiu-miu deja știe cum stă treaba și i se pare perfect normal. Dacă vrei să faci ceva, îl faci. Dacă nu, surpriză, nu-l faci. Contextualizarea asta complicată a actului sexual este o chestie pe care bărbații n-o înțeleg și nici n-o vor înțelege niciodată. Pentru că, după cum spuneam, bărbatul e o unealtă simplă, chiar și atunci cînd vine vorba despre sex: se scoală, se bagă, se scoate și apoi se culcă. Cam astea ar fi principiile de bază, care nu se vor schimba niciodată. Restul sînt driblinguri și fente, care pot fi adăugate în funcție de cît de priceput este bărbatul.
Iar cînd treburile nu ies cum vrem, apelăm la pornoșaguri. Mai simplu de atît nu se poate.
Gogoașa secolului
Spre deosebire de jumătate de planetă*, n-am văzut „Meciul Secolului”. Am dormit ca un bursuc pînă pe la 7 și ceva. E drept că am deschis televizorul cît să prind ultimele două reprize, în care Meni Iscusitul îl alerga prin ring pe băiatul celălalt cu Hublot la chingătoare. Și ăla fugea, Meni după el. Se termină ultima repriză în timp ce comentatorii proteviști zic ei ceva, mimînd entuziasmul și știința boxului. După care contabilizează reprizele cîștigate de cei doi boxeri și zic cum ultimele două reprize au fost cîștigate de băiatul celălalt cu nume de golden retriever, la fel ca primele două și runda a șasea. Sau ceva de genul. După care am închis televizorul, că n-avea rost să văd ce mai urmează. Și, într-un fel, e mișto să stai în România. Nu dai 100 de coco să vezi cele mai bune reclame din pauzele meciului, îi cheltuie aiurea ProTV-ul în locul tău.