De sus, de la tribună, curg râuri de înflăcărare. Udă leoarcă, mulţimea e cuprinsă de frisoane de entuziasm. Cu toţii-ncep să-noate, într-un singur ritm.
De sus, de la tribună, priviri înflăcarate ţintesc pe cei mai vrednici dintre oameni. Împietrită, mulţimea plânge, sperând că lacrimile vor mai înmuia ceva.
Din mijlocul mulţimii, 12 tribune se înalţă. Pe rând, fiecare urcă, rosteşte sau priveşte. Apoi coboară şi se-ndreaptă spre o nouă scară. De sus, din zbor, mulţimea priveşte spre tribune.
La foc între blocuri – ZAT de Montpellier
Weekendul ăsta am fost la ZAT de Montpellier şi am stat la foc în mijlocul oraşului, căutând poveşti ascunse încriptate în vase cu jăratec.
Ştiam de ZAT de la directorul de master, Luc Gwiazdzinski, care ne-a vorbit despre acest festival de artă urbană de multe ori de-a lungul anului. Apoi, în martie, am avut ocazia să-l cunosc pe directorul ZAT, Pascal Lebrun-Cordier, prin care am descoperit în mod direct povestea şi motivaţia din spatele conceptului.
Cred că asta m-a determinat să vreau să ajung acolo, să văd cu ochii mei ce înseamnă arta în spatiul public francez. Cu un buget de 500.000 de euro pentru fiecare ediţie, ZAT-ul (Zone Artistique Temporaire) e un festival bianual ce-şi propune să exploreze utopii în spaţiul public.
Anual, organizatorii urmăresc 150-200 de spectacole pentru a descoperi artişti pe care să-i invite la ediţiile următoare. Deloc repetitiv, ZAT-ul este de fiecare o experientă singulară, ce trăieşte glorios o zi sau două dar rămâne veşnic înscrisă în istoria sensibilă a oraşului. L
a ZAT se pleacă într-o derivă conştientă, se jonglează cu suprize şi se incită dorinţe ascunse, totul pentru a descoperi oraşul printr-o privire nou-născută. La ZAT, am pornit într-un voiaj de la infraordinar spre extraordinar.
Prin poetică şi imaginar, la ZAT am descoperit o dezordine controlată.
De fiecare dată într-un alt cartier şi cu o temă specifică, la ZAT-ul din 19-20 aprilie am explorat timpul dintre apus şi răsărit în Malbosc, un cartier nou din Montpellier.
Totul s-a întâmplat în parcul cu acelaşi nume, o giganterie de 30 de ha pline de preerie, garigă, măslini şi gradini familiale de legume. Un ZAT nocturn, natural, sub stele şi aproape de foc. Aşa se autocaracterizează actuala ediţie. Şi aşa şi a fost pentur că totul ardea peste tot, în moduri diferite.
Asta m-a impresionat cel mai mult pentru că în oraşe focul e declarat duşman public. Mi-am amintit de focurile copilariei la Sinaia, când ai mei puneau Pasărea Colibri şi spuneau poveşti iar eu adormeam la foc, ghemuit. Iar faţa ce arde şi spatele îngheţat le-am regăsit şi în sudul Franţei. Două contrastante constante.
Artişti, imagini şi vise întinse pe rogojină
N-am apucat să văd totul, în primul rând pentru că am ajuns mai tarziu şi apoi pentru că am stat mai mult pe lângă focuri, din loc în loc. Am văzut însă câteva reprezentaţii artistice, dintre care două m-au impresionat în mod deosebit.
Prima a fost construcţia din lemn şi sfoară a lui Jordi Gali, dansator şi filizof spaniol. Folosind doar pârghii şi scripeţi, acesta a reuşit să ridice de unul singur un pendul imens, sprijinit pe o structură formată din 3 piloni.
Mi-a plăcut înnobilarea fiecărei mişcări în cadrul actului de creaţie, expresie a unei revalorizări a muncii ca şi activitate sacră. Stând acolo şi privind s-a născut în mine dorinţa de a lucra cu mâinile şi corpul, de a construi, de a vedea cum munca mea prinde contur. Mi-am amintit şi de perioada cercetăşiei, când făceam asta din plin şi cu mare bucurie.
Jordi Gali @ ZAT#8, Montpellier.
Cel de-al doilea moment frumos a fost reprezentaţia lui Abbi Patrix, care ne-a purtat cu el în povestea Creaţiei şi a dialogului dintre Imaginaţie şi Raţiune, două forţe ce se trezesc pe rând în Creator. Ce manieră frumoasă de a exprima opoziţia dintre stanga creatoare şi dreapta conştientă !
Poate un al treilea element marcant a fost antiteza atmosferelor într-un spaţiu relativ restrans. Profitând de o dispunere a parcului pe verticală, fiecare terasă a fost gândită în mod diferit. Am trecut astfel, coborând un sir de trepte, de la o mare petrecere în aer liber la un spaţiu de linişte şi calm, propice pentru poveşti şi visare.
Aici, stând pe rogojini şi încălzindu-se la focuri ce ardeau în mangaluri, o mână de tineri boemi îi ascultau în surdină pe povestitorii ce urcau pe rând pe mică scenă. Aici am rămas şi noi o mare parte a nopţii, atraşi de atmosfera specială.
Spre dimineaţă am adormit într-un sezlong lângă foc, ascultând concertul lui Piers Faccini, care va rămâne poate cel mai frumos moment al weekendului. Am avut aşteptări mari de la ZAT, ce mi-au fost parţial răsplătite.
Dacă ar fi să enumăr lipsurile, aş spune că mi-au lipsit culoarea şi legătura cu oraşul construit, elemente ce au caracterizat ediţiile anterioare. În orice caz, am trăit o experienţă faină la ZAT-ul cu numărul 8, prima ediţie în totalitate nocurnă.