Poezia singurătății mele era atât de perfect scrisă încât nu mai încăpea nimeni în ea. deseori nici eu nici apa nici sorii pe care-i beam. târziu în zorii pielii mele sticlea sângele altora. nu mai puteam fi eu fiindcă știam să fiu ei mai bine decât erau ei altcineva.
Orchestra asta a lor se acorda timp de trei anotimpuri și al patrulea se odihnea. născusem și un al cincelea ca să bulversăm moartea. eram îmbrăcați la patru ace de seringă, moartea și ea în costum de plumb se plimbă printre pupitre cu pupila cotrobăind în ceea ce mi s-a zis că mă face bogat – frumusețe labilă. într-un pliu al pielii mele simțeam sfârșitul învârtindu-se.
Pentru un oarecare motiv, orchestra nu mă asculta. ridicam bagheta, înjunghiam primul instrumentist și rescriam timpul sau partitura.
Linia melodică dintre mine și dislocarea în alt mine avea zece centimetri. muzica n-avea titlu, avea scor. când între moarte și mine era remiză, strigam un sol minor, dar solul își dăduse demisia sau l-a vândut cineva altcuiva sau împlinise 18 ani, ideea era că nu mai răspundea la apelativul ăsta.
Atunci făceam singuri curat după noi și când nu făceam, propuneam în cor să dormim în praf, să ne învelim cu praf, să vorbim praf, dar coriștii ziceau că au voci de protejat.
unii aveau astm cronic alții anacronic și dirijorul care uneori eram eu alteori era el eu îi certa își amintea că are și el astm tușea odată și dirija circulația sangvină, cel mai des a altora.