Formate aici cu aproximativ 18 milioane de ani în urmă, zăcămintele de sare din Transilvania au început să fie exploatate încă din cele mai vechi timpuri, sarea devenind „mai preţioasă” decât aurul.
Depozitele, de la Turda mai exact, au fermecat secole la rând pe toţi cei care au cunoscut sarea de aici şi pare-se că dacii au fost cei care au deschis exploatările atrăgându-i apoi şi pe romani.
Secole mai târziu, ocnele de sare de la Turda încă seduceau regii unguri şi împăraţii Imperiului Habsburgic cu preţioasele sale zăcăminte. Era comoara dorită de toată lumea.
Astăzi, după ce a alimentat cu sare întreaga Europă, a servit atât ca adăpost oamenilor din cel de-al doilea război mondial, dar şi ca depozit de brânzeturi, a devenit o adevărată citadelă subterană ce copleşeşte şi fascinează orice privire, prin grandoarea sa gotică.
Te-ar putea interesa și: Sighișoara – Orașul-Cetate din Europa. Merită Vizitat?
Povestea salinei turistice şi balneare de la Turda, începe mai exact în 1992 când este închis depozitul de brânză şi sunt începute lucrările de modificare a salinei într-un loc dedicat exclusiv activităţilor turistice. Pas cu pas, sunt înlocuite circuitele electrice şi fiecare mină este amenajată spre a putea servi nevoilor turiştilor.
Este construită o nouă intrare (intrarea principală Durgău), Mina Rudolf este dotată cu lift panoramic, o roata de agrement, terenuri de sport şi amfiteatru, iar pe insula de sare din mijlocul lacului sărat din mina Terezia este construit un debarcader şi staţionare pentru tratament.
A fost declarată în anul 2000 rezervaţie naturală de interes naţional, iar astăzi Salina Turda cuprinde un adevărat muzeu de istorie a mineritului în sare.
Starea excelentă de conservare a lucrărilor miniere şi a utilajelor, alături de grija cu care s-au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni obiectiv turistic, fac ca realitatea istorică şi legenda să se împletească armonios.
Numărul tot mai mare de turişti, sosiţi din cele mai îndepărtate arii geografice pentru a vizita salina sunt o confirmare a valorii turistice, balneare şi istorice a ei.
Exploatarea sării din Turda datează din preistorie şi, deşi nu este atestat documentar se presupune că în aceste locuri primii care au început să exploateze rezerva de sare au fost dacii, fapt ce a contribuit fundamental la dezvoltarea localităţii Potaissa. Mai apoi au venit romanii care, pe lângă aur, au fost interesaţi şi de sarea de aici.
Astfel, în timpul ocupării Daciei de către Romani, între anii 106-274 d. Hr., această acţiune s-a intensificat şi perfecţionat, fiind organizată de către funcţionarii imperiali. A început apoi exportul spre centrul Europei, iar drept plată, în Transilvania era adus cositorul, metalul necesar obţinerii aliajului de bronz.
Fiind de o mare importanţă, transporturile de sare de la Potaissa erau supravegheate de militarii din Legiunea V Macedonica, care au ridicat pe un deal în apropiere cel mai mare centru militar din provincia romană Dacia.
În cursul perioadei prefeudale, acest mineral era un produs mai important chiar decât aurul, fapt care a atras asupra oraşului invazia turcilor şi a tătarilor, acesta însă, reconstruindu-se de fiecare dată.
Pe urmă, spre sfârşitul secolului al IX-lea, având în vedere nevoile mari de sare atât din Transilvania cât şi Ungaria şi alte teritorii ale Europei, se trece la o exploatare în adevăratul sens al cuvântului, până în secolul X, aceasta exportându-se deja în Pannonia şi Moravia.
Articol similar: Totul despre Transfăgărășan
În anul 1271, aflată sub proprietatea episcopiei romano-catolice din Alba-Iulia, ocna de sare de la Turda este atestată documentar, câţiva ani mai târziu menţionându-se exploatarea a două ocne. Considerate cele mai bogate din Transilvania, exploatarea s-a dezvoltat tot mai mult, cantităţile de sare crescând de la an la an, la fel ca şi calitatea acesteia.
De aici începe o adevărată ascensiune în ceea ce priveşte gradul de răspândire al sării de la Turda, începând cu perioada voievodatelor transilvănene şi ajungându-se pe la 1550, ca minele de sare de aici să fie cele mai bogate şi productive din Transilvania şi cele mai însemnate din întregul Orient, iar în 1786 extragerea sării şi comerţul ei au devenit monopol al statului.
Vaporaşul de la Turda cobora pe Arieş până la Seghedin pentru 42 de florini sau 10.000 de bucăţi de sare, iar pe uscat sarea era transportată cu căruţele. În ceea ce priveşte modul fizic de exploatare a sării la Turda, aceasta a început de la suprafaţă, mergându-se cu extracţia de sus în jos.
Lucrătorii exploatau sarea în camere de 17-34 m adâncime şi 6-7 m lăţime, la început, ajungându-se la sisteme de construire de formă conică, de clopot . Oamenii de aici erau specializaţi în diverse munci, de la tăietori de sare, la cei care transportau sarea la suprafaţă, la îngrijitori, fierari sau diferiţi meşteri şi cărbunari. Tehnica folosita la tăierea sării era în primul rând munca manuala, uneltele folosite fiind topoarele şi ciocanele
. Pentru a nu se surpa, pereţii erau întăriţi cu împletituri de nuiele, iar sarea se despica şi se tăia în brazde. Bolovanii erau scoşi, mai apoi cu ajutorul unei maşinării numite „Crivac” , ce era pus în mişcare de forţa cailor; tehnică ce mai târziu s-a perfecţionat.
Exploatarea a luat avânt în perioada Imperiului Habsburgic, iar după 1770 se înfiinţează şcoli de saline pentru a instrui viitorii lucrători. Unii copii erau folosiţi pentru iluminarea minelor, alţii alegeau sarea curată de resturile de pământ sau curăţau ocna de sarea sfărâmată, însă cei mai mulţi lucrau la dispozitivul de scos sarea din ocnă cu ajutorul cailor şi a scripeţilor.
O altă clasă de muncitori în salină erau ocnaşii condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi care nu ieşeau din ocnă, având celulele săpate în sare sau, deţinuţii de drept comun care aveau celulele afară, la intrarea în mină, construite din piatră.
În anul 1860, Turda se afla printre cele mai mari 5 centre de exploatare a sării din Transilvania: Ocna Mures, Ocna Dej, Praid şi Ocnele Sibiului. Aceste ocne exploatau anual 6,7 milioane m3 de sare. Zece ani mai târziu, lucrau aici un număr de 180 tăietori, iar după 4 ani aceştia au scăzut la 100 şi acestea datorită concurenţei din partea celorlalte ocne de sare transilvănene.
Astfel exploatarea sării la Turda începe să scadă şi în 1875 Ministerul de Finanţe o declară nerentabilă şi propune închiderea ei, dar activitatea continuă, închiderea definitivă având loc în timpul crizei economice mondiale, în anul 1932.
După închiderea salinei, aceasta intră într-o perioadă de uitare până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când este redeschisă şi utilizată de populaţia oraşului ca adăpost antiaerian în timpul luptelor date pentru eliberarea localităţii. După anul 1950 până în anul 1992, când salina a fost redeschisă pentru public căpătând statutul de obiectiv turistic, primii 500 m ai galeriei Franz Iosif au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi.