Ne-am oprit într-o cotitură a potecii, de unde râul se vedea bine. Era un moment dinăla, greu de descris, cu vânt, copaci şi apă. Apoi mai eram şi noi, în primul rând la singurul concert care mă face să tremur. O vreme am tăcut amândoi, absorbiţi de trăiri.
– Ce-a fost cel mai greu ?
I-a luat ceva timp până mi-a răspuns, cu o voce schimbată.
– Nu m-a întrebat nimeni cine sunt. În ce cred, ce idealuri am, de ce mi-e frică. Asta aproape m-a îmbolnăvit. Nu m-a cunoscut nimeni, de fapt. În orice caz, am încercat să ajung eu la ei, şfeluind dinspre interior.
Citește și: Știa fericirea să doară
Am închis ochii, căutându-i în minte pe toţi cei care mi-au schimbat viaţa, cunoscându-mă. Cei care m-au clădit prin iubirea lor şi care au fost lumină pentru tot ce-a încolţit în mine. I-am simţit încă aproape, chiar dacă nu mai sunt aici.
– Mi-e dor de strămoşi.
Sunt singură. Urci?
Am sărit elegant din masină facând totul să pară facil, într-un fel de rostogolire dilatată în timp. Farmacia Regală rămasese neschimbată, numai preţurile erau diferite. Shaorma – 60 LEI. Am încercat să transform în euro, să mă conving că e scump. Pe sub panoul alb cu scris roşu, autocolant, o vad alergând spre mine, debordând bucuria unei revederi care parcă se amânase singură în mai multe rânduri. Mă îmbraţisează şi îmi şopteşte:
– Mi-ai lipsit. Sendvişuri însă nu am, detest să le fac.
– Nu-i nimic, ne descurcăm şi fără.