5 motive pentru care să faci Tour du Mont Blanc

Tour du Mont Blanc

Au trecut deja doi ani de când am făcut Tour du Mont Blanc, dar n-am uitat nicio clipă cât de frumos a fost și cât de mult a însemnat pentru noi. La fel ca Islanda, acest tur era undeva pe lista de dorințe, dar mereu ne spuneam că încă nu suntem pregătiți pentru el.

Până când ne-am dat seama că nu o să fim niciodată 100% pregătiți și că ar trebui să încercăm oricum. (De reținut pentru mai multe situații de genul 😛).

Ne-am găsit și o motivație puternică care ne-a ținut constant în grafic – prin intermediul turului strângeam fonduri pentru educația copiilor din centre de plasament de la Ajungem MARI. Ne bucurăm că am reușit să strângem un pic peste 2.000 de lei (deși ne-am fi dorit mai mult) și că până la urmă a fost o experiență fantastică!

Tour du Mont Blanc (prescurtat TMB) este un circuit montan care înconjoară masivul Mont Blanc și nu presupune ascensiunea pe vârful cu același nume. Are 170 km și 10.000 m diferență de nivel, traversează Italia, Elveția și Franța. Noi l-am făcut în 10 zile, evitând variantele mai lungi acolo unde a fost posibil și dormind cu cortul în camping-uri.

Cred că doar poza de mai sus e motiv suficient să vrei să faci TMB, dar iată încă 5:

1. Nu este un traseu dificil din punct de vedere tehnic și nu necesită extrem de multă experiență pe munte

Asta nu înseamnă că e ușor, ci doar că e accesibil și celor mai puțin (nu deloc!) experimentați și antrenați. Într-adevăr, nu e ca o urcare pe un vârf dificil, dar după o zi de mers, urmează una la fel. Și tot așa, vreo 10 zile la rând. Așa că implică nu doar ambiție, ci și perseverență și răbdare. Dar eu cred că aproape oricine își propune să facă TMB, reușește – cu garanția că îi va plăcea la nebunie fiecare clipă!

Te-ar putea interesa și: Despre concediul meu in Islanda

2. Este populat, dar nu aglomerat

Sigur, pentru cei care vor să simtă gustul sălbăticiei și al singurătății în munți nu e cel mai potrivit tur montan, dar dacă nu te deranjează să întâlnești din când în când alți oameni pe poteci, e perfect.

Sunt mii de persoane care fac TMB anual, iar acest lucru se vede în principal la cabane, unde trebuie să faci rezervare cu mult timp înainte pentru un loc și unde abia găsești o masă liberă în jurul prânzului. Cu toate astea, nu stai la rând pe potecă și poți să mergi și câteva ore bune fără să vezi picior de om.

Nouă ne-a plăcut să avem mereu acest sentiment confortabil că nu suntem singuri, că undeva aproape mai sunt și alți oameni. Cu siguranță nu este la fel de aglomerat precum în Amsterdam

3.Poți să dormi fie la cabane, fie în camping-uri

Faptul că poți să faci turul cu un rucsac de o greutate decentă, fără cort în spate, e un avantaj pentru multe persoane. De aceea e atât de mare gradul de ocupare la cabane :D. Dar te și costă ceva mai mult. Motivul inițial pentru care noi am ales camping-ul a fost bugetul restrâns. Apoi ne-am dat seama cât de bine și frumos a fost să avem intimitate și să ne trezim cu priveliști în fiecare dimineață, așa că a doua oară tot la cort am sta :P.

E bine de știut că nu sunt așa multe tururi montane în Europa în care ai ambele opțiuni pentru cazare, iar informații despre camping-urile de pe TMB nu se găsesc chiar ușor. Totuși, camping-uri pe ruta turului există, sunt accesibile, cu prețuri mici (mai puțin cele din Elveția) și facilități ok. Noi am stat în principal la cele de aici.

4. Treci prin 3 țări

În munți, fie că ești în Franța sau că în următoarele 5 minute ai trecut în Elveția, e cam aceeași mâncare de pește (doar că oamenii salută de regulă în limba țării în care se află, ceea ce mi se pare foarte drăguț). Dar cum turul e de fapt format dintr-o mulțime de urcări și coborâri, aproape în fiecare zi ajungi în stațiuni/sătuce de munte absolut adorabile, din fiecare dintre cele 3 țări :).

La un moment dat noi am făcut și o pauză de o zi pe care am petrecut-o în Chamonix, fiind la câteva minute distanță cu autobuzul de stațiunea în care am pus cortul.

5. Și, cel mai important motiv de fapt, care le bate la fund cu ușurință pe celelalte: MARMOTELE și IBECȘII! Da, pe TMB vezi o groază de marmote și capre!

Cred că aproape toată lumea care merge pe munte e entuziasmată de animale, așa că și la acest capitol TMB îți oferă satisfacții foarte mari. Eu am plâns de fericire prima dată când am văzut ibecși (un fel de capre sălbatice) și mi s-a părut fascinant că în ziua aceea am continuat să le vedem, ba chiar dădeam nas în nas cu ele pe potecă.

Pe marmote le-am surprins de ceva mai departe, că-s mai fricoase de felul lor, dar cu aceeași bucurie imensă.

Ah, cât de frumos a fost! După tur am rămas cu dorul ăsta (care cred că o să mă țină toată viața) de simplitatea și libertatea pe care am simțit-o în 10 zile de umblat prin munți. Singurele noastre griji erau să ne hrănim, să punem și să strângem cortul și să keep on going (ah, și să mai adunăm donații pe pagina de Galantom :P).

Cred că oricine se înscrie să facă un tur de tipul ăsta o să rămână fascinat și o să caute apoi experiențe similare. În cazul nostru așa a venit Islanda la rând, căutând să mai trăim un pic așa cum am făcut-o în zilele pe TMB.

Un fel de jurnal de Islanda (partea a II-a)

jurnal de Islanda partea 2

Cum am promis, am scris și partea a II-a cu nebuniile care ni s-au întâmplat în Islanda:

1. Am văzut O MULȚIME de cascade

Cel puțin una în fiecare zi! Dacă până să mergem în Islanda cascadele nu ni se păreau cine știe ce (cum nici înainte de Apuseni nu ne atrăgeau peșterile), acolo ne entuziasmau toate și ne plăcea la nebunie să ne cățărăm cât mai aproape de ele.

Despre jurnalul de islanda partea I am scris aici

Limba islandeză nu m-a ajutat să le țin minte pe toate, dar o parte dintre ele sunt: Gullfoss, Skogafoss, Svartifoss, Seljalandsfoss și sora ei ascunsă printre stânci pe nume Gljufrafoss, Systrafoss, Öxarárfoss, Kirkjufellsfoss, Faxi, Foss a Sidu, Brúarfoss și mai sunt muuulte altele, și din categoria super cunoscute și din cele mici și anonime. O hartă cu toate cascadele din Islanda ar fi asta, însă nu garantez că e completă.

2. Ne-a sărit un om beat pe cort în toiul nopții

Asta ne-a enervat și speriat extrem de tare atunci. S-a întâmplat chiar în prima săptămână, iar cortul era casa noastră pentru următoarele 20 de zile – ca să înțelegeți de ce plângeam amândoi la 3 dimineața cu un băț de cort rupt în mână.

Totodată am și învățat multe din pățania asta. În primul rând, că ar fi trebuit să avem un patch impermeabil la noi (pentru ruptura din folia de ploaie) și per total un kit de reparare mai complex (lucru la care ne-am gândit înainte să plecăm, dar pur și simplu nu i-am acordat suficientă importanță și nu ne-am mai ocupat de asta…not gonna happen again for sure!).

Apoi am învățat că trebuie să fim mai atenți la ce se întâmplă în jurul nostru. În toate situațiile în care am fost suspicioși până acum am fost așa dintr-o obișnuință prostească, fără să fie măcar cazul.

Aici ar fi trebuit să observăm că e un camping foarte mare și că petrecerile de care ne spunea tipul de la recepție pot să rezulte în oameni beți care sar pe corturi (fie ele și departe de zona lor de interes) și pur și simplu să ne punem cortul portocaliu reflectorizant mai aproape de alte corturi și alte mașini, ca să nu fim o țintă sigură.

După asta ne-am întors în Reykjavik ca să ne reparăm cortul și deși am avut puține speranțe, în atelierul unui magazin cu articole sportive s-a găsit cineva de treabă care să ne ajute.

3. Am rămas o zi întreagă fără apă

În Islanda se găsește apă potabilă peste tot, MAI PUȚIN în Snaefellsness, pe coasta oceanului, pe o porțiune de vreo 20 km, parte din traseul nostru de 3 zile.

Sigur, știam asta și ar fi trebuit să ne facem rezerve, dar am calculat extrem de prost așa că în penultima zi de traseu acolo am împărțit un litru de apă, iar în ultima am mers pe uscat până seara când am ajuns la camping. Well, am supraviețuit, iar acum știm mai bine.

4. Am țipat la aurora boreală!!!!! (nu cu răutate, doar cu oaaaaaaaau, mamăăăăă etc.)

Pentru prima dată și să sperăm că nu și pentru ultima. Despre experiența noastră sub cer fantastic cu lumini roz și verzi am scris aici.

5. Am mers 3 zile prin munți vulcanici

Laugavegur este cel mai cunoscut traseu montan din Islanda, dar cu toate astea nu ni s-a părut aglomerat. Am ajuns în Landmannalaugar după 4 ore de mers cu un autobuz special pentru terenul de acolo – cu roțile lui gigantice ne-a traversat nenumărate râuri și ne-a zguduit constant, dar ce se vedea pe geam era prea fascinant ca să ne pese că ne săreau fundurile de pe scaun la fiecare 5 minute.

Acolo am pus cortul într-un camping izolat, chiar între munți, și a doua zi am început traseul Laugavegur pe care l-am încheiat, 3 zile mai târziu, în Torsmork.

În prima zi ne-a plouat continuu, am pus cortul pe ploaie torențială și pe pământ negru și lipicios care s-a prins de toate hainele impermeabile, prin care până la urmă a trecut și ploaia…Mâinile ne erau deja înghețate așa că a durat de trei ori mai mult să prindem clemele cortului de bețe pentru că efectiv nu ne mai simțeam degetele. La doar câțiva metri de noi era zăpadă.

În cort ne-a luat ceva timp să ne organizăm. Aveam multe lucruri ude și murdare și tot ce ne doream era să ne uscăm și să mâncăm cât mai repede.

Am șters apa din cort cu șervețele și cu o lavetă de bucătărie (care l-a făcut pe Anton să râdă atunci când am pus-o în bagaj, haha, ghiciți când s-a convins că e o idee bună :P), am întins două sfori în X pe care am atârnat hainele mai ușoare, ne-am afundat în sacii noștri călduroși de dormit (cea mai bună investiție) și am devorat împreună o porție dublă de couscous. După un mic inventar am concluzionat că nu stăm așa rău.

În următoarele 2 zile am avut de traversat multe râuri, dar măcar nu a trebuit să o facem pe ploaie. Pe măsură ce ne apropiam de finalul traseului munții se colorau în verde crud și aveai senzația că tocmai ai părăsit deșertul, iar toată natura din față e prilej de bucurie și țopăială.

Well, mai multă bucurie interioară că pentru țopăială ne cam ardeau tălpile după atâția kilometri.

6. Am admirat ghețari și lagune glaciare

Ghețarii Vatnajökull, Snaefellsjökull și Mýrdalsjökull și lagunele Fjallsárlón și Jökulsárlón – unde am văzut foci bălăcindu-se la apus și spectacol de artificii la miezul nopții (e organizat anual de echipele islandeze de intervenție și salvare pentru a strânge fonduri).

De la Jökulsárlón am trecut strada (efectiv) și-am ținut diamante în mână pe Diamond Beach.

Te-ar putea interesa și: Excursia mea din Amsterdam

7. Ne-am tras ședință foto profi

Ultima zi în Islanda ne-am petrecut-o cu Michael, fotograful canadian care ne-a pozat prin Reykjavik și alte câteva locuri din peninsula Reykjanes – am povestit aici. Seara am stat în campingul nostru mult iubit din Reykjavik, în gălăgia dulce de limbi amestecate din sala de mese.

Ne mai ridicam din când în când să mergem alături la bucătărie, să ne facem un ceai sau o ciocolată caldă sau să fugim repede prin frig până la baie și înapoi.

Nu prea ne dădeam duși în cort la culcare pentru că, deși ne făceam planuri pentru următoarele 3 zile în Oslo, adevărul e că nu prea aveam chef să plecăm din Islanda și deja ne cuprindea dorul de tot ce trăiserăm până atunci.

Acestea fiind scrise, I MISS YOU, ICELAND!!!!!!!!!! :(((

Un fel de jurnal de Islanda (partea I)

jurnal de Islanda

Cât încă îmi mai amintesc, iată cam toate pățaniile și momentele frumoase prin care am trecut într-o lună în Islanda (partea I deocamdată, că totuși îmi amintesc destul de multe):

1.Am prins drag de Reykjavik (sau mai bine zis de camping-ul din Reykjavik)

Prima noapte în Islanda am dormit-o în campingul din Reykjavik, unde am revenit de vreo 2-3 ori, din diverse motive :)). A devenit un fel de tabără de bază pentru că de aici ne cumpăram mereu bilete de autobuz și mâncare, luam butelii pe care alții le lăsau nefolosite în camping la free shelf și aveam duș cu apă caldă inclus în prețul de campare. Cumva, când veneam aici ne simțeam ca acasă :D.

Deși nu am stat niciodată foarte mult și mereu ne ocupam de chestiuni administrative ca să plecăm mai departe, în toate aceste dăți am reușit să facem un tur ghidat și să luăm la pas mai toate străduțele capitalei. Reykjavik este un oraș mic și cochet pe care l-am văzut cu mare drag, alături de alte locuri din Islanda.

Nu cred că vine cineva până aici doar pentru un city break în Reykjavik, dar cu siguranță merită să îi dedici măcar câteva ore. Turul ghidat (dar și discuțiile cu alți localnici) ne-a ajutat să înțelegem un pic mai bine această țară și să aflăm unele aspecte interesante, pe care le-am scris și atunci pe facebook și le înșir și aici, dacă e cineva curios:

  • principalele surse de venit ale țării sunt, cam în egală măsură, pescuitul, turismul și producția de aluminiu (aparent îi costă foarte puțin, având electricitate ieftină)
  • e una dintre țările cu cea mai scăzută rată a criminalității (acum au cam 140 de prizonieri)
  • Islanda este țara cu cea mai multă energie verde: hidro și geotermală (cu care își incalzesc peste 80% din locuințe)
  • femeile au salarii egale cu bărbații și ocupă o jumătate din locurile din parlament; au fost tare aproape să fie în majoritate din punct de vedere al educației, engleza e obligatorie începând cu vârsta de 8 ani. În ciclul primar sunt elevii cu vârste cuprinse între 6 și 16 ani, apoi urmează liceul, de 3 ani, care însă nu mai este obligatoriu (totuși îl urmează aproape toți).

Au vreo 7 universități din care doar 2 (parcă) în care se predă în engleză. Școala e gratuită, inclusiv facultatea. În general nu au mulți studenți străini, cu excepția celor care vin în schimburi de experiență și a celor extrem de pasionați de inginerie geotermală, geologie etc., numai bune de studiat aici.

Sunt destui cei care pleacă din Islanda în țările scandinave pentru a avea mai multe oportunități (academic și profesional vorbind) iarna au doar 4 ore de lumină, în unele zone și mai puțin chiar. E greu, iar una dintre metodele cu care fac față întunericului e alegerea de culori puternice și vesele pentru casele lor, iar în perioada sărbătorilor de iarnă folosesc multe luminițe la decorarea orașelor 🙂

2. Am făcut Golden Circle

Știam că aici se înghesuie mulți turiști (pentru că este unul dintre cele mai populare tururi din Islanda), mai ales în lunile de vară, dar cu toate astea n-am zis pas și am fost și noi să vedem Parcul Național Þingvellir, cascada Gullfoss, Geysir și Strokkur. N-am vrut să rămânem cu această curiozitate și bine am făcut pentru că deși sunt aglomerate, sunt locuri foarte frumoase.

P.S. Apropo de Þingvellir, pentru fanii Game of Thrones: multe scene din serial au fost filmate in Islanda (din cele în care am fost noi: Thingvellir, Skaftafell, Vik, Kirkjufell).

Geysir hot springs area și Strokkur în depărtare. Strokkur erupe o dată la câteva minute, Geysir muuult mai rar, dar lui i s-a dat pentru prima dată denumirea de ‘geysir’ și apoi s-a folosit pentru toate izvoarele termale care erup periodic 😀

3. Ne-am scăldat în ape termale islandeze

Nu suficient de mult cât am fi vrut, dar am petrecut câteva ore în apă fierbinte: la Secret Lagoon, la o piscină locală dintr-un orășel mic (unde intrarea ne costa mai puțin decât dușul la camping), la Hveragerdi într-un râu între munți și într-o piscinucă pentru picioare din Reykjavik, cu două zile înainte să plecăm, unde am băut o bere și am admirat apusul.

4. Am mers pe jos aproximativ 500 de km

Câteodată mă întreb dacă ne-ar fi fost mai bine dacă ne-am fi permis să închiriem o mașină și să vedem mai multe într-un timp mai scurt. Sigur ar fi fost bine, dar nu cred că mai bine. Mersul pe jos s-a îmbinat perfect cu viața la cort și rucsacul în spate. Am mers prin munți vulcanici, pe drum pietruit și chiar și pe asfalt, pe lângă mașini. Uneori am mers până nu ne-am mai simțit tălpile, obosite oricum sub greutatea rucsacului cu de toate, iar alteori l-am lăsat la cort și ne-am plimbat prin împrejurimi țopăind din când în când de fericire că suntem așa ușori. De fiecare dată când am ajuns într-un loc nou l-am apreciat și mai mult tocmai pentru că ajunseserăm atât de greu la el.

5. Într-o lună am făcut mai mult autostop ca niciodată

O fi Islanda micuță, dar nici chiar așa micuță încât să nu trebuiască să ne deplasăm și cu mașina pe lângă cei 500 de km parcurși în total pe jos. Am scris aici despre cum e să faci autostopul în Islanda și cât de mult ne-a plăcut nouă.

6. Am văzut creaturi superbe!!

Asta e partea care îmi place cel mai mult! În Islanda am văzut multe păsări frumoase (printre care și puffins, la care ne-am holbat cam o oră), dar și foci și un pui de vulpe polară! Bineînțeles că am fost super încântată de fiecare dată și am sărit în sus de bucurie!

7. Într-o jumătate de zi ploioasă am stat doar în cort și am făcut clătite la primus

Lipsa grabei a fost avantajul de a fi stat o lună în Islanda (și fără suficienți bani încât să ajungem chiar în toate colțurile țării) și a fost minunat! Acum câțiva ani aș fi râs la ideea de a sta atâtea ore pe loc într-o călătorie când am fi putut să fructificăm timpul explorând și văzând cât mai multe. Îmi pare bine că mi-am schimbat părerea pentru că amintirile se fac și pe modul slow, în cort, într-o zi ploioasă, mâncând clătite făcute la primus – evident, cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată.

8. Ne-am plimbat pe plaje comparabile cu cele din filmele făcute după cărțile lui Jules Verne

Plajă cu nisip negru din Vik (unde am văzut și puffins), este plaja de cealaltă parte a muntelui de Reynisfjara (celebra plajă cu coloanele de bazalt)

Și ar mai fi Djúpalónssandur din Snaefellsnes, de unde am văzut și aurora boreală :).

9. Am explorat canionul Fjaðrárgljúfur în sandale, prin apă

Despre canionul acesta nu pot să spun decât că e chiar atât de frumos cum am văzut și prin poze și că e păcat să nu îți sufleci pantalonii și să nu te plimbi prin el cât îți permite adâncimea apei și, desigur, temperatura. Dar oricât de rece ar fi, într-o zi cu soare nu e așa rău :).

10. Ne-am îndrăgostit de orașele-port Akranes și Borgarnes și de liniștea din ele

În Akranes ne-am simțit ca regii când a plouat o zi întreagă și eram DOAR noi doi prin oraș. În dimineața următoare am luat micul dejun pe plajă sub razele călduțe ale soarelui și apoi am țopăit și am cules scoici ascunse-n nisip. În Borgarnes ne-am cocoțat pe un deal de unde am văzut cel mai frumos apus. Știu c-am mai zis ‘cel mai frumos apus’ de multe ori deja, dar nu mă pot abține.

Și încă îmi mai amintesc destule și pentru partea a II-a :D.

Ansamblul Monumental Calea Eroilor – Capodopera din Târgu-Jiu a Lui Constantin Brâncuș

Calea Eroilor

Acest ansamblu este o capodoperă realizată de Constantin Brâncuşi, în Târgu-Jiu. Operele lui Constantin Brâncuşi se remarcă prin puritatea formei, elegantă, combinarea simplităţii artei populare româneşti.

Particularităţile creaţiilor sale sunt greutatea, orizontalitatea, vericalitatea şi densitatea operelor. Arta modernă în sculptură, desen şi pictură au fost influenţate de operale lui Constantin Brâncuşi.

În anul 1935 la cererea soţiei primului ministru Gheorghe Tătărescu, Constantin Brâncuşi construieşte ansamblul aducând un omagiu eroilor gorjeni. Constantin Brâncuşi a realizat o coloana compusă din 12 module, apoi a construit o masă şi un grup de 12 scaune.

Ansamblul lui Constantin Brâncuşi este format din masă tăcerii, aleea scaunelor, poarta sărutului şi coloana infinitului din Târgu-Jiu, a fost ridicat între anii 1937-1938 în amintirea celor care au oprit cu vitejie năvala vrăjmaşă din 14 octombrie 1916.

Ansamblul Monumental Calea Eroilor

Acest ansamblu este o capodoperă realizată de Constantin Brâncuşi, în Târgu-Jiu. Operele lui Constantin Brâncuşi se remarcă prin puritatea formei, elegantă, combinarea simplităţii artei populare româneşti.

Particularităţile creaţiilor sale sunt greutatea, orizontalitatea, vericalitatea şi densitatea operelor. Arta modernă în sculptură, desen şi pictură au fost influenţate de operale lui Constantin Brâncuşi.

În anul 1935 la cererea soţiei primului ministru Gheorghe Tătărescu, Constantin Brâncuşi construieşte ansamblul aducând un omagiu eroilor gorjeni. Constantin Brâncuşi a realizat o coloana compusă din 12 module, apoi a construit o masă şi un grup de 12 scaune.

Ansamblul lui Constantin Brâncuşi este format din masă tăcerii, aleea scaunelor, poarta sărutului şi coloana infinitului din Târgu-Jiu, a fost ridicat între anii 1937-1938 în amintirea celor care au oprit cu vitejie năvala vrăjmaşă din 14 octombrie 1916.

2 zile jumate în Amsterdam și cam tot atât pe drum

2 zile jumate în Amsterdam

Acum vreo două luni, într-un moment în care entuziasmul a acoperit 90% din partea rațională a creierelor noastre, am decis să plecăm într-un weekend în Amsterdam – până aici totul bine și frumos. But there is more. Aveam să luăm avion până în Bruxelles și apoi bus până în Amsterdam pentru că, deși făceam un pic mai mult pe drum decât dacă am fi avut zbor direct, per total merita.

În acel moment, toate plecările de până atunci, toate dățile în care am cumpărat bilete de avion, de tren sau de bus, în care am făcut conexiuni care nu existau și am câștigat timp și bani (yes, sometimes we are smart) s-au dus pe apa sâmbetei (în detrimentul entuziasmului, ca să avem o scuză) și am cumpărat biletele de avion fără să verificăm cu precizie orele de bus și transportul intermediar.

Citește și despre: Ansamblul Monumental Calea Eroilor

O ecuație simplă precum ‘avion + bus’ la dus și ‘bus + avion’ la întors s-a transformat văzând cu ochii în ‘bus, tren, bus, tren, bus, tren, tren, bus’ (sincer, nici nu pot să le scriu cu exactitate pentru că le-am pierdut șirul). Doar partea cu avionul a rămas la fel, două zboruri și atât. Ar fi fost culmea să se înmulțească și astea 😜.

Așadar, am plecat de acasă spre aeroport sâmbătă în toiul nopții și am ajuns în Amsterdam sâmbătă după-amiază, iar la întoarcere am plecat luni seară din Amsterdam și am ajuns acasă marți la prânz. În total am avut cam 2 zile și jumătate de stat acolo pe care deja mi le amintesc în ceață din cauza oboselii, a frigului, a durerii din urechea dreaptă și a altor câteva motive mai mult sau mai puțin relevante.

Partea amuzantă e că pe cât de tare am susținut că nu mai facem așa ceva vreodată, pe atât de puțin regret decizia luată. Până la urmă a fost prima noastră excursie în gașcă și a fost super amuzant și distractiv. Ba chiar am senzația că la un moment dat am dezvoltat și o teorie cum că așa avem mai multe de povestit nepoților :))). Într-adevăr, n-am avut prea mult timp la dispoziție, dar am reușit să ne plimbăm destul prin zona de sud și centru și chiar și un pic în nord. Așa că iată puținele impresii din puținul timp petrecut în Amsterdam:

*În luna martie în Amsterdam este ceva ce seamană bine cu IARNA și nicidecum cu primăvara (bine, mai nou se întâmplă în multe locuri asta, dar în Amsterdam așa a fost dintotdeauna – îmi amintesc că acum vreo 10 ani am fost acolo VARA și oricât de plăcut era sub soare, când bătea vântul sau stăteam la umbră era frig). Data viitoare o să alegem o lună de vară, cu siguranță.

*Știam că sunt muuulți bicicliști aici și nu am avut niciun șoc când i-am văzut pedalând prin oraș, DAR, luni după-amiază când am trecut prin Vondelpark și erau cam o sută de bicliciști grăbiți pe metru pătrat, și noi încercam să traversăm o mică alee și să ne păstrăm toate membrele intacte, ei bine, atunci n-am fost surprinsă, ci marcată pe viață :)). Și acum dacă închid ochii îi văd pedalând nebunește în jurul meu. Probabil că era o oră de vârf pentru ei, mergeau spre casă sau ceva de genul ăsta.

*După ce în ultimii doi ani când am fost în Stockholm, Londra, Viena și chiar și Budapesta și am plătit în extrem de multe locuri cu cardul (în Stockholm peste tot), am rămas puțin dezamăgită că în Amsterdam nu e la fel. Și nu mă refer la coffeeshops, să trecem peste asta, dar în multe magazine acceptă doar card Maestro (?!) și în alte câteva doar cash, în timp ce în autobuz nu mai poți plăti deloc cu cash. Cam ciudat.

*Mi-a plăcut mult zona de nord și îmi pare rău că nu am petrecut mai mult timp să o explorăm. Contrastul dintre NDSM-Werf (fost șantier naval, actual spațiu pentru artiști ca să zic așa) și străzile liniștite cu clădiri portocalii care aduc a Londra e curios și îți dă senzația că ești într-un cu totul alt oraș decât cel de dincolo de apă.

*Tot prin nord ne-am urcat și în A’DAM Lookout pentru că citisem că e foarte frumoasă priveliștea de sus. Intrarea costă 12,5 euro, cam mult pentru o plimbare cu liftul, o poză și o vedere panoramică, dar a compensat prin faptul că pentru încă 5 euro te puteai da cu leagănul over the edge. Pentru asta nu-mi pare rău, a fost super :).

*O altă zonă care mi-a plăcut e Jordaan, unde inițial, acum câteva secole, locuiau imigranții și cei cu posibilități financiare reduse. Acum e o comoară de cartier și, din nou, și aici aș fi vrut să explorez mai mult. Next time :).

*A fost interesant și la muzeul Moco, unde am admirat fără grabă expozițiile Banksy: laugh now și Roy Lichtenstein: Lasting Influence. Dacă vă place arta modernă și contemporană îl recomand. Iar în curtea interioară au această minunăție:

*În final aș spune că printre cele mai mișto experiențe din excursia asta (și asta e pe un ton mai mult sau mai puțin serios) se numără faptul că, în turele alea multe cu autobuzul, am prins și noi loc în spate ca puștii șmecheri. Maaan, that was a nice feeling :)).

În conlcuzie, deși acum îmi zboară gândul la alte țări și orașe pe care nu le-am văzut încă, în viitor aș vrea să văd mai bine și Amsterdam, cu mai multă energie și mai mult timp pentru explorat locuri noi și locuri care erau deja pe listă, dar n-am apucat să le vedem 😀.

Și vara asta plecăm o lună de acasă ❤️

plecăm o lună de acasă

După ce vara trecută am petrecut o lună în Islanda – aventură care până în acest moment a rămas cel mai frumos lucru care ni s-a întâmplat – am decis că și anul acesta e musai să plecăm într-o călătorie mai lunguță, de aproximativ o lună.

Am început planurile încă din toamnă, pentru că nu ne putem abține când vine vorba despre planuri pentru noi plecări 💛. Inițial am cochetat cu India și Sri Lanka ca destinații, dar nu eram prea mulțumiți – în India ne-am fi suprapus cu perioada Musonului și ar fi trebuit să ne rezumăm doar la o mică parte din țară, iar Sri Lanka, deși accesibilă, nu era tocmai cea mai bună variantă din punct de vedere financiar pentru noi (+ Muson și aici…), mai ales că în Islanda am tras de buget ca de un elastic. Ne-am gândit și la Amsterdam, dar nu știu.. prețurile sunt cam mari.

Așadar, ne-am orientat către Caucaz (Georgia, Armenia și Azerbaijan), acest paradis vecin, colindat de prea puțini turiști, cu locuri superbe, cultură interesantă, mare și munți 😍, și desigur, prețuri mici, unde plănuiam să ajungem cu trenul, trecând și prin Turcia.

N-am apucat noi să ne interesăm prea bine de transport că în primăvară au și apărut zboruri directe către Georgia cu Wizz Air, așa că am luat imediat bilete de avion 😇 – 110 eur/ persoană, dus-întors cu bagaj de cală.

În mod evident, în curând va crește numărul de turiști în Caucaz și în Georgia în special, așa că mă bucur că mergem acum, mai ales că printre motivele pentru care eu am ales aceste țări se numără călătoritul într-un stil (mai) responsabil și evitarea overtourism-ului, în limita posibilităților. Ar fi fost excelent să putem pleca și în alt sezon, însă n-am avut cum.

Am schițat un plan frumos: în principal ne axăm pe Georgia, care mi se pare absolut fantastică din tot ce am citit până acum și abia aștept să o cunosc personal, dar vom petrece 4-5 zile și în Armenia și 2-3 zile în Azerbaijan.

Pentru acestea două din urmă ne-am făcut pașaport (până acum nu am avut nevoie), iar pentru Azerbaijan ne va trebui și viză pentru care vom aplica online. În Georgia poți intra doar în baza cărții de identitate, nu e necesar să ai pașaport.

Cu ocazia asta am aflat că pentru a-ți face pașaport te poți programa online pe site-ul https://epasapoarte.ro/ ceea ce ni s-a părut foarte util. Lucrurile se mișcă foarte repede dacă ai la tine toate actele necesare: dovada plății în format fizic (se poate plăti și online 👏), pașaportul anterior (chiar dacă e expirat; eu nu l-am găsit pe al meu și l-am declarat pe loc pierdut prin completarea unui scurt formular) și desigur, cartea de identitate.

Din punct de vedere logistic vom avea ceva mai multe bătăi de cap în comparație cu Islanda pentru că aici vom merge în 3 țări diferite, vom schimba mai multe mijloace de transport și vom parcurge distanțe mai mari. Spre exemplu, doar pentru a ajunge în Yerevan și Baku vom lua 2 trenuri de noapte din Tbilisi (și încă 2 la întoarcere, deci în total 4 nopți dormite în tren, la cușetă).

Din cauza conflictelor din această zonă nu se poate trece granița prin Armenia pentru a ajunge în Azerbaijan, ci doar prin Georgia. Apropo de asta, deși există dispute teritoriale și țările sunt în conflict, vizitarea lor nu implică un risc crescut, nu este război! Voi confirma și când ne întoarcem 😀.

Deși o lună de zile nu e nici pe departe de ajuns pentru Caucaz, sunt bucuroasă că am inclus în plan locuri variate: canioane, cascade, litoral, munți (la pachet cu ghețar 😍), orașe, obiective istorice. De data asta plecăm fără cort, avem în general cazări la hosteluri (foarte ieftine de altfel, pentru o lună toate cazările ne costă undeva la 100 eur fiecare), așa că vom avea rucsacuri considerabil mai ușoare – sper, încă nu am terminat de făcut bagajul.

Ca întotdeauna, sunt foarte entuziasmată de plecare, în ciuda unei răceli urâte care îmi mai taie din avânt 🙁 și a prognozei din Georgia – ba caniculă, ba furtuni – care mă sperie un pic. Dar abia aștept!

Locații ce merită vizitate – Unde să mergi concediul acesta?

Locații ce merită vizitate

Nu știi ce să mai vizitezi? Iată câteva locații pe care ți le recomandăm în cazul în care ai nevoie de idei pentru următorul concediu.

Gradina Zoologica Schonbrunn – Viena, Austria

Grădina zoologică Schönbrunn este cea mai veche grădină zoologică din lume .A fost fondata în 1752 și face parte din patrimoniul mondial UNESCO din 1996. De patru ori la rând (2008 , 2010 , 2012 și 2014 ), a fost nominalizata ca cea mai bună grădină zoologică din Europa .In 2008, au fost un numar record de 2,6 milioane de vizitatori . O atractie deosebita o reprezinta ursii panda aflati aici. Pe langa agrement, gradina zoologica este si centru de cercetare si educare.

Mausoleul Mustafa Kemal Ataturk- Ankara, Turcia

Mausoleul Mustafa Kemal Ataturk (Anitkabir) este mausoleul fondatorului și primului președinte al Republicii Turcia. Monumentul se afla in Ankara pe colina Anittepe. Ataturk- fondatorul Turciei moderne a murit in 1938. Pentru proiectarea monumentului a fost organizata o competitie la care au participat 47 de tari, insa proiectul castigator a fost cel al profesorilor Emin Onat si Orhan Arda. Constructia a inceput in 1944 si s-a finalizat in 1953.

Citește aici: Totul despre Transfăgărășan

La intrare ,de o parte si de alta, drumul este flancat de sculpturile a 24 de lei. Mausoleul gazduieste si un muzeu dedicat lui Ataturk ce cuprinde imbracaminte, mobilier, seturi de bărbierit , cadouri și alte bunuri ale lui Ataturk, fotografii cu el și familia sa, si impresionanta sa biblioteca.

Cascada Krimml Austria

Cascada Krimml arunca apa aproximativ 380 m în jos, în profunzime – un spectacol ​​impresionant care cu siguranta merita vizitat. Tocmai de aceea acest spectacol natural aduce peste 400.000 de vizitatori anual veniti din toata lumea pt a se minuna de a 5- a cascada ca marime din lume si cea mai mare din Austria. De asemenea, o atractie deosebita cu peisaj spectaculos si o vedere deosebita asupra cascadei o reprezinta drumul Grossglockner Hochalpenstrassen.

Racoș – Comuna cu Numeroase Obiective Turistice

Racoș

Pe raza comunei Racoș se află numeroase obiective turistice cum ar fi: – istorice – Castrul dacic, Cetatea lui Mihai, Cetatea Bethlen – naturale – coloanele de bazalt, cariera scorie vulcanică, fosilele de la Karhago, valea Oltului, Lacul Brazi.

În zona Racoș se mai pot vizita Castrul roman Pons Vetus de la Hoghiz, azi doar ruine, Cetatea Cohalului de la Rupea (sec. XII), a rezistat invaziei tătărești din 1241 restaurată.

La o distanță de aproximativ 60 km de municipiul Brașov, comuna Racoș este situată la o altitudine de 475 m, pe malul drept al Oltului. Depresiunea Racoșului se situează în zona de contact a munților Baraolt și Harghita cu munții Perșani.

În comuna Racoș se ajunge dinspre vest pe DJ 131C (12 km integral asfaltaţi) drum accesibil din DN 13 / E 60 (stare excelentă), Braşov – Sighişoara, la aproximativ 50 km de Braşov și 65 km de Sighişoara iar dinspre est din dreptul localității Augustin pe DJ 131C un drum județean care este la momentul de față încă neasfaltat.

Acest drum de 15 km este un drum forestier, pe malul stâng al Oltului care este un drum aproape impracticabil cu mijloace auto. Racoșul este legat de Brașov și de calea ferată.

Localitatea Racoș este atestată documentar din anul 1377, în anul 1421 începându-se construirea cetății Bethlen, cetate ce poate fi vizitată și astăzi, are o populație de aproximativ 3500 locuitori din care mai mult de 50% fiind de etnie maghiară.

Cetatea Bethlen, situată chiar în centrul localității, a fost de-a lungul timpului în proprietatea mai multor persoane importante cum ar fi omul politic Peter Budai – apropiat al voievozilor din Țara Românească și Moldova, Samuel Bethlen – căpitan general al Scaunului de Mureș, care au intervenit asupra clădirii ce are astăzi aspectul unei fortificații neorenascentiste cu turnuri de apărare rotunde și cu turnul principal de formă rectangulară care păstrează și azi blazonul.

Deși astăzi nu mai există, ”Sala Cavalerilor” era renumită prin frumusețea sa. Administrația locală, în proprietatea căreia se află în prezent, caută parteneri pentru reabilitarea acestui monument și introducerea acestuia în circuitul turistic zonal.

Din spatele gării din Racoș, se poate merge pe un drum care trece pe lângă fosta carieră de bazalt până la ”coloanele de bazalt” înalte de 10-15 m. Aici se pot observa pe faleză multe forme de agregare a lavei vulcanice.

Urmărind drumul pe care am ajuns la faleza cu coloane și urcănd pe acesta până la o altă carieră săpată în marginea de est a conului vulcanic dar la o adâncime mai mare decât prima (30-50 m). Aceste săpături au atins pânza freatică și au generat formarea lacului cunoscut sub denumirea de ”Lacul Brazi” cu o adâncime de aproximativ 10 m. Apa lacului este foarte curată, cu o culoare de safir.

Mergând spre nord vest întâlnim o altă carieră, o carieră de scorie vulcanică sau zgură, ce s-a format prin răcirea rapidă a scurgerilor superficiale de lavă și care a fost încărcată cu bule de gaze, care au fost eliberate simultan dar și ulterior procesului de răcire. Zgura este folosită la fabricarea betoanelor ușoare cu proprietăți termo și fonoizolante.

Această carieră a fost săpată la o adâncime de 30m, în jurul unui sâmbure de rocă vulcanică, sub formă de spirală. Forma, structura, dimensiunile dar și coloritul straturilor de zgură, unele roșii altele negre, formează o imagine deosebit de pitorească și impresionantă.

Transfăgărășanul – Totul despre acest drum

Transfăgărășanul

Transfãgãrãşanul, sau drumul DN7C, cuprinde porţiuni din cadrul a douã judeţe, respectiv judeţul Argeş şi Sibiu, trecând prin 8 comune.

Pe teritoriul judeţului Argeş trece prin comunele Bascov, Merişani, Bãiculeşti, Valea Iaşului, Albeştii de Argeş, Corbeni, Arefu, iar pe teritoriul judeţului Sibiu trece prin comuna Cârtişoara.Capãtul de nord este reprezentat de comuna Cãrtişoara, în timp ce capãtul de sud îl reprezintã comuna Bascov.

Acesta este cea mai mare constructie de acest tip din România, fiind situatã la o altitudine de 2034 m deasupra nivelului mãrii. Are o lungime totalã de 151 km, din care tunelul se întinde pe 882 m, trecând pe sub vârfurile Negoiu si Moldoveanu.

Citește și despre: Sighișoara – Orașul-cetate din Europa

Construirea acestuia a început în anul 1970 şi s-a încheiat în anul 1974 , dorindu-se asigurarea unui drum strategic peste munţi, inaugurarea având loc pe data de 20 septembrie 1974.

Intervalul în care se circulã pe Transfãgãrãsan este cuprins între 1 iunie şi 1 septembrie/noiembrie, depinzând de anumite aspecte climatice.Aceastã rutã este una dintre cele mai înalte a României, şi parcurge distanţa dintre cele douã vârfuri din munţii Fãgãraş, Moldoveanu şi Negoiu.

Ceasuşescu îşi propusese construirea sa, deoarece dupã invazia sovieticã din Cehoslovacia, se temea cã acelaşi lucru s-ar putea întâmpla şi României – şi spera că Transfãgãrãşanul ar permite armatei traversarea rapidã a Carpaţilor pentru a riposta pentru un eventual atac din nord.

Se spune cã construirea acestuia a costat viaţa a 38 de soldaţi . Transfãgãrãşanul trece prin 7 localitãţi situate în judeţul Arges şi 1 localitate în judeţul Sibiu.

Salina Turda – Totul despre depozitele de la Turda

Salina Turda

Formate aici cu aproximativ 18 milioane de ani în urmă, zăcămintele de sare din Transilvania au început să fie exploatate încă din cele mai vechi timpuri, sarea devenind „mai preţioasă” decât aurul.

Depozitele, de la Turda mai exact, au fermecat secole la rând pe toţi cei care au cunoscut sarea de aici şi pare-se că dacii au fost cei care au deschis exploatările atrăgându-i apoi şi pe romani.

Secole mai târziu, ocnele de sare de la Turda încă seduceau regii unguri şi împăraţii Imperiului Habsburgic cu preţioasele sale zăcăminte. Era comoara dorită de toată lumea.

Astăzi, după ce a alimentat cu sare întreaga Europă, a servit atât ca adăpost oamenilor din cel de-al doilea război mondial, dar şi ca depozit de brânzeturi, a devenit o adevărată citadelă subterană ce copleşeşte şi fascinează orice privire, prin grandoarea sa gotică.

Te-ar putea interesa și: Sighișoara – Orașul-Cetate din Europa. Merită Vizitat?

Povestea salinei turistice şi balneare de la Turda, începe mai exact în 1992 când este închis depozitul de brânză şi sunt începute lucrările de modificare a salinei într-un loc dedicat exclusiv activităţilor turistice. Pas cu pas, sunt înlocuite circuitele electrice şi fiecare mină este amenajată spre a putea servi nevoilor turiştilor.

Este construită o nouă intrare (intrarea principală Durgău), Mina Rudolf este dotată cu lift panoramic, o roata de agrement, terenuri de sport şi amfiteatru, iar pe insula de sare din mijlocul lacului sărat din mina Terezia este construit un debarcader şi staţionare pentru tratament.

A fost declarată în anul 2000 rezervaţie naturală de interes naţional, iar astăzi Salina Turda cuprinde un adevărat muzeu de istorie a mineritului în sare.

Starea excelentă de conservare a lucrărilor miniere şi a utilajelor, alături de grija cu care s-au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni obiectiv turistic, fac ca realitatea istorică şi legenda să se împletească armonios.

Numărul tot mai mare de turişti, sosiţi din cele mai îndepărtate arii geografice pentru a vizita salina sunt o confirmare a valorii turistice, balneare şi istorice a ei.

Exploatarea sării din Turda datează din preistorie şi, deşi nu este atestat documentar se presupune că în aceste locuri primii care au început să exploateze rezerva de sare au fost dacii, fapt ce a contribuit fundamental la dezvoltarea localităţii Potaissa. Mai apoi au venit romanii care, pe lângă aur, au fost interesaţi şi de sarea de aici.

Astfel, în timpul ocupării Daciei de către Romani, între anii 106-274 d. Hr., această acţiune s-a intensificat şi perfecţionat, fiind organizată de către funcţionarii imperiali. A început apoi exportul spre centrul Europei, iar drept plată, în Transilvania era adus cositorul, metalul necesar obţinerii aliajului de bronz.

Fiind de o mare importanţă, transporturile de sare de la Potaissa erau supravegheate de militarii din Legiunea V Macedonica, care au ridicat pe un deal în apropiere cel mai mare centru militar din provincia romană Dacia.

În cursul perioadei prefeudale, acest mineral era un produs mai important chiar decât aurul, fapt care a atras asupra oraşului invazia turcilor şi a tătarilor, acesta însă, reconstruindu-se de fiecare dată.

Pe urmă, spre sfârşitul secolului al IX-lea, având în vedere nevoile mari de sare atât din Transilvania cât şi Ungaria şi alte teritorii ale Europei, se trece la o exploatare în adevăratul sens al cuvântului, până în secolul X, aceasta exportându-se deja în Pannonia şi Moravia.

Articol similar: Totul despre Transfăgărășan

În anul 1271, aflată sub proprietatea episcopiei romano-catolice din Alba-Iulia, ocna de sare de la Turda este atestată documentar, câţiva ani mai târziu menţionându-se exploatarea a două ocne. Considerate cele mai bogate din Transilvania, exploatarea s-a dezvoltat tot mai mult, cantităţile de sare crescând de la an la an, la fel ca şi calitatea acesteia.

De aici începe o adevărată ascensiune în ceea ce priveşte gradul de răspândire al sării de la Turda, începând cu perioada voievodatelor transilvănene şi ajungându-se pe la 1550, ca minele de sare de aici să fie cele mai bogate şi productive din Transilvania şi cele mai însemnate din întregul Orient, iar în 1786 extragerea sării şi comerţul ei au devenit monopol al statului.

Vaporaşul de la Turda cobora pe Arieş până la Seghedin pentru 42 de florini sau 10.000 de bucăţi de sare, iar pe uscat sarea era transportată cu căruţele. În ceea ce priveşte modul fizic de exploatare a sării la Turda, aceasta a început de la suprafaţă, mergându-se cu extracţia de sus în jos.

Lucrătorii exploatau sarea în camere de 17-34 m adâncime şi 6-7 m lăţime, la început, ajungându-se la sisteme de construire de formă conică, de clopot . Oamenii de aici erau specializaţi în diverse munci, de la tăietori de sare, la cei care transportau sarea la suprafaţă, la îngrijitori, fierari sau diferiţi meşteri şi cărbunari. Tehnica folosita la tăierea sării era în primul rând munca manuala, uneltele folosite fiind topoarele şi ciocanele

. Pentru a nu se surpa, pereţii erau întăriţi cu împletituri de nuiele, iar sarea se despica şi se tăia în brazde. Bolovanii erau scoşi, mai apoi cu ajutorul unei maşinării numite „Crivac” , ce era pus în mişcare de forţa cailor; tehnică ce mai târziu s-a perfecţionat.

Exploatarea a luat avânt în perioada Imperiului Habsburgic, iar după 1770 se înfiinţează şcoli de saline pentru a instrui viitorii lucrători. Unii copii erau folosiţi pentru iluminarea minelor, alţii alegeau sarea curată de resturile de pământ sau curăţau ocna de sarea sfărâmată, însă cei mai mulţi lucrau la dispozitivul de scos sarea din ocnă cu ajutorul cailor şi a scripeţilor.

O altă clasă de muncitori în salină erau ocnaşii condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi care nu ieşeau din ocnă, având celulele săpate în sare sau, deţinuţii de drept comun care aveau celulele afară, la intrarea în mină, construite din piatră.

În anul 1860, Turda se afla printre cele mai mari 5 centre de exploatare a sării din Transilvania: Ocna Mures, Ocna Dej, Praid şi Ocnele Sibiului. Aceste ocne exploatau anual 6,7 milioane m3 de sare. Zece ani mai târziu, lucrau aici un număr de 180 tăietori, iar după 4 ani aceştia au scăzut la 100 şi acestea datorită concurenţei din partea celorlalte ocne de sare transilvănene.

Astfel exploatarea sării la Turda începe să scadă şi în 1875 Ministerul de Finanţe o declară nerentabilă şi propune închiderea ei, dar activitatea continuă, închiderea definitivă având loc în timpul crizei economice mondiale, în anul 1932.

După închiderea salinei, aceasta intră într-o perioadă de uitare până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când este redeschisă şi utilizată de populaţia oraşului ca adăpost antiaerian în timpul luptelor date pentru eliberarea localităţii. După anul 1950 până în anul 1992, când salina a fost redeschisă pentru public căpătând statutul de obiectiv turistic, primii 500 m ai galeriei Franz Iosif au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi.