Champions League e un maraton, nu o cursă de viteză

Şi nu mă refer la faptul că un meci durează 90 de minute, bla, bla, bla, balonul e rotund. Nu, Champions League e un maraton care se desfăşoară pe parcursul mai multor ani pentru ca o echipă să ajungă la un anumit nivel. Ca să faci o oarecare performanţă, iar la români asta se traduce prin calificarea în optimile CL, ţelul suprem, trebuie să înduri un şir întreg de umilinţe prin iarba celor mai importante terenuri de fotbal europene. Şi, obigatoriu, să revii în grupe cît de des posibil.

Chiar acum joacă Manchester City acasă cu Bayern (and it’s not going well for The Citizen), o echipă care nu mai e de cîţiva ani doar o altă echipă englezească. A prins grupele ligii în ultimii 3 ani, anul trecut chiar din postura de campioană a Angliei, şi cu toate astea n-a mirosit pînă acum primăvara europeană pe imnul campionilor. Ba mai mult, sezonul trecut n-a reuşit nici o victorie, plecînd acasă încă din decembrie. Şi era la al doilea sezon consecutiv în ligă.

Nici Borussia Dortmund nu s-a simţit prea bine la revenirea în ligă. Acum două sezoane n-a găsit drumul către primăvară, nici o primăvară. Înfrîngeri ruşinoase cu Olympiacos, Arsenal sau Marseille, locul 4 în grupă. Şi vorbim de o echipă care s-a distrat în acel sezon de campionat, învingînd de două ori rivala Bayern şi terminînd la o gaşcă de puncte avans.

Şi fiindcă tot am menţionat-o şi pe Arsenal, încă îmi aduc aminte de sezoanele mizerabile de Champions League pe care le făcea pe la sfîrşitul anilor ’90, la puţin timp după venirea lui Wenger. Primele două prezenţe în ligă s-au terminat cu eliminări din prima fază. Cu menţiunea că atunci cînd a retrogradat în Cupa UEFA, a atins finala.

Şi asta pentru că UEFA/Europa League este o competiţie cu mult inferioară, care nu motivează cele mai bune echipe ale Europei, atunci cînd nimeresc din greşeală în ea, pentru a oferi cele mai bune performanţe. De aia am avut săptămîna asta o cu totul altă Chelsea decît în primăvară. Pentru că atunci „they didn’t give a damn”, s-au calificat din inerţie, conştienţi că meciurile în plus din Europa League vor atîrna greu în ghete pînă la atingerea adevăratului obiectivului rămas în picioare: calificarea în Champions League. Aia cu Mourinho care a venit şi schimbat totul în 2 luni nu stă în picioare. Chelsea e în căutări şi are, deocamdată, o evoluţie ezitantă în Premier League. De aici şi eşecul cu Basel. Noroc că acum a avut parte de o victimă sigură în Champions League, echipă „debutantă” în suprema competiţie. Să recunoaştem, Steaua e o debutantă, după 4 sezoane pe care le-ai ratat în CL doar asta te poţi considera. Şi echipe precum Chelsea sau Schalke simt imediat mirosul de miel pregătit pentru tăiere. Iar Basel e mai puţin miel, Manchester United putînd confirma treaba asta.

„Acum ne gîndim doar să cîştigăm primele trei puncte. Nu mai contează cum”, Laurenţiu Reghencampf.    

Pînă la urmă despre asta e vorba, sînt doar primii kilometri într-o cursă de maraton, în care iei bătăi groaznice din care încerci să înveţi ceva. Dar trebuie să trăieşti cu obiectivul că la anul vei fi mai pregătit pentru bătăile pe care le vei lua. Doar că în România nu prea are nimeni răbdare, în special ăia care n-au alergat vreun kilometru în viaţa lor.

Pentru o impozitare serioasă a averilor

Pentru că tot există o problemă la buget, unde nu se mai găsesc nişte miliarde de lei care „erau” în momentul în care s-a votat bugetul, mă gîndesc că s-ar putea rezolva treaba asta foarte uşor. Şi nu vorbesc doar de 3 miliarde, ăsta fiind doar mărunţiş pe lîngă sumele care nu se colectează niciodată la buget.

Să zicem că eşti în politică şi, ca tot omul care e preocupat să răspîndească doar bine către cetăţeni din diverse funcţii publice, eşti bogat. Poate chiar putred de bogat. În regulă, ai muncit din greu să-ţi strîngi averile. În funcţie de cît de uşor pui capul pe pernă noaptea, cariera de politican poate fi stresantă. Nu e uşor şi apreciem treaba asta.

Fiindcă tot s-a vorbit în ultimul timp despre modificări de impozite, cote unice sau tva-uri, hai să facem ceva cu adevărat special. Să impozităm averile cu 70%. Dar nu orice averi, ci doar ale celor care activează în politică şi rudelor lor. Adică soţii, fii, părinţi, mătuşi Tamara şi alte rubedenii de gradul 1. Ştiu, Curtea Constituţională ar zice că n-ar fi corect, că de ce doar la unii da, iar la alţii ba. Aici putem să vorbim cu domnul Băsescu (care momentan nu e politician) s-o rezolve, înţeleg că are intrare la CCR. După ce se aprobă legea, pe care am putea-o numi „Legea Lobby-ului”, o ţinem în vigoare vreo 8 ani, 2 cicluri electorale. Va fi simplu, tu furi ca şi pînă acum, dar returnezi 70% înapoi fără vizite de la procuratură, DNA, DIICOT sau Piticot. De fapt, ca să-i ajuţi, poţi să-i pui şi pe ei în cc cînd trimiţi copiile OP-urilor către ANAF. Aşa nu mai pui oamenii pe drumuri doar ca să te-ntrebe dacă eşti cu taxele la zi.

Are logică treaba asta? Eu zic că da.

Netalentatul domn Ponta

Citeam mai pe la asfinţit ultima mitomănie marca Ponta, apoi am făcut legătura cu articolul băsistei Sorina Matei, recomandat de un prieten băsist pe Facebook şi pe care l-am fuşărit pentru că mi se pare cam inutil. De altfel remarcasem lipsa oricărei menţiuni a vizitei lui Ponta la Washington în ziarele importante de peste ocean. Adică nimic, nada, zît pisicule d-aici. Drept exemplificare, în New York Times, ultima ştire care implică numele „ponta” e de prin martie 2013 şi e cu „plagiarism” în meniu. Adică pe acolo ne învîrtim cînd vine vorba despre netalentatul domn Ponta şi reevaluările sale de 24 de ore. Cred că are mai multe „reevaluări” (care e un eufemism, a se citi pur şi simplu minciuni) decît zile la Palatul Victoria. Şi omul are vreo 19 luni în funcţie.

De ce netalentat? Măi, omul e un dezastru complet. În primul rînd, nu ştie să mintă. Adică, mă rog, una e să zici nişte chestii din opoziţie, pentru că de acolo chiar poţi zice adevărul, că nu-i greu. E chiar indicat să zici treburi pe bune, dă bine la popor. Cele mai adevărate chestii care s-au rostit în politica românească, din opoziţie s-au făcut. De oameni flămînzi de prea mult stat în afara petrecerii cu caviar şi şampănii Moet. După care ajung la putere şi trebuie să înceapă să mintă serios. Ponta e varză la capitolul ăsta, şi pare să nu ia nici lecţii de minţit frumos.

Mai la început menţionasem termenul „băsist”. N-am făcut-o la întîmplare. Chiar dacă nu-i simpatizez pe ăştia, treaba are un scop. Ei bine, nu văd cum, pe viitor, să se creeze un nou val de simpatizanţi politici care să fie numiţi „pontişti”. Eventual „pontănaci”, dar nici pe ăştia nu-i reperez în peisaj. Eu n-am auzit pînă acum de vreunul care să zică „bă, ce bun e Ponta! Este omul de care aveam nevoie”. Dacă Băsescu era Salvatorul, Măsia (adică Mesia pronunţat de către însuşi Băse pe modelul Cărtărăscu), „la ţepe în Piaţa Victoriei”, etc, etc. Nene, Băsescu ştie să mintă, să te învelească în staniol de nici nu-ţi mai dai seama unde pui ştampila în cabina de votare cu perdeluţă îmbîcsită de politică. Pentru ăştia copchilul ăla din filmuleţul celebru pare a se lovi singur. Pe bune, pînă şi în momentul de faţă, anul Doamnei Udrea 2013, există o grămadă de oameni care cred că Băsescu a fost şi va mai fi Măsia pentru România. Iete şi o rimă trasă de şuviţă. Pe lîngă Băse, Ponta e vai mama lui. Te uiţi în sondaje şi tinzi să-l compari cu apa sfinţită (o vorbă a la băs, adică omul e bun la dume de genul ăsta), e în vîrful piramidei. Dar cînd întrebi în jur, nimeni nu pare să-l simpatizeze nici cît a fost Pol Pot. Aduceţi-mi unul care zice că premierul este meseriaş, să fie şi sincer, şi-l mănînc uns cu unt 80% grăsime. Dacă prin prostie ar ajunge Ponta preşedinte, în 5 ani ar duce PSD la nivelul unui peneţeu’, un partid de garsonieră confort 2. Ceea ce n-ar suna rău. După 10 ani pierduţi cu Băse, parcă 5 ani pentru dispariţia PSD sună rezonabil.

Rușii ne-au salvat fundul de prea multe ori deja

Există în gîndirea populară a românului faza că rusul e rău. O chestie pe care nu prea o înțeleg. Mă rog, au fost și episoade mai puțin plăcute cu ruși de-a lungul istoriei, ca de altfel cu mai toate națiile cu care am venit în contact. Dar, trăgînd linie, am avut o grămadă de cîștigat. Încă de la primele experiențe, i-am luat pe ruși de băieți faini, frați ortodocși care țin la beutură. Cantemir băga chefuri non-stop cu Petru cel Mare și nu-l vedea ca pe un nemesis de la Răsărit. Să zicem că, în cazul ăsta, moldoveanul nostru nu era tocmai obiectiv, că-l căutau turcii să-l scurteze de un cap sau ceva de genu’.

Dar, per total, rușii au fost băjeți buni cu românii. Cam ăsta e crudul adevăr. În primul rînd, au avut curajul să stea pe aici vreo cîțiva ani după pacea de la Adrianopol. Și nu doar atît, ci au mai avut și ambiția să-i și învețe pe troglodiții de pe lîngă Dîmbovița să nu mai mănînce cu mîna, ci să folosească furculița și cuțitul. O chestie chiar drăguță, avînd în vedere decalajul de trei secole al valahilor față de Europa previctoriană. Ne-au făcut și o Constituție, drept urmare avem bulevard în București cu numele lui Kiseleff.

După chestia asta, evenimentele se succed cu repeziciune.

  • Unirea principatelor la 1859 vine după ce rușii se întind puțin prea mult peste plapumă. Mulți zic că franțujii au meritul principal pentru unire. Eu zic că fără ruși și acțiunile lor în declanșarea Războiului Crimeei nu s-ar mai fi întîmplat așa ușor.
  • Independența României se întîmplă tot cu ajutor rusesc. S-a întîmplat chiar azi, acu’ 138 de ani. Ce, fără conflictul ruso-turc din 1877-78 au mai fi avut românii coaie să-și declare independența? Eu zic că nu.
  • Într-o anumită măsură, chiar și formarea României Mari are o influență rusească. Anexarea Basarabiei s-a făcut cu ajutorul pasivității fratelui ortodox de la Răsărit.

Apoi vine partea cea mai interesantă. În contextul postbelic, cînd România era un stat în mare parte rural și prost dezvoltat, rușii au pus din nou umărul, după 120 de ani de la Regulamentele Organice, la alfabetizarea românilor și dezvoltarea industrială. Multe chestii mișto s-au întîmplat/construit în primii ani de după cel de-al doilea război mondial, perioadă în care România a micșorat decalajele istorice față de multe state europene, iar nivelul de trai a crescut neașteptat. Pînă la urmă, am reușit să stricăm treburile abia după ce am rupt legăturile cu rușii în era Ceaușescu.

Cea mai nouă chestie, pentru care ar trebui să fim recunoscători rușilor, e sprijinul indirect acordat în lupta împotriva defrișărilor necontrolate întîmplate în ultimii 25 de ani. Așa că nu îmi explic de unde atîta ură pentru fratele mare de la Răsărit. Ar trebui să avem doar recunoștință pentru tot ajutorul acordat. Americanii ce-au făcut pentru noi în istorie? Ne-au bombardat?

Fă copii pentru maică-ta

Danezii au o problemă destul de mare, zic ei, cu rata natalității. Și cum nu vor să stea cu mîinile în sîn, privind cum li se duce de rîpă sămînța de viking, fac campanii de promovare de dat la buci pentru kinderi.

Reclama e simpatică, doar că nu cred că lipsa sexului e problema principală la daneji. Aș băga aici niște chestii docte despre tendințele societăților care au ajuns la un grad înalt de bunăstare și alte chestii relevante precum afirmația „apa e udă”.

Eventual, campania asta ar putea fi valabilă pentru români, care nici ei nu prea mai fac copii, dar nici cu sexul nu se prea omoară. Ar suna interesant „du-o la Albena și fă-i un copil pentru maică-ta/maică-sa”. Hai că sună binișor.

La daneji ar merge mai bine o chestie mai la derută: „Faceți copii, altfel or să vină musulmanii și-or să vă fută tăte femeile”. Să vezi cum sar copiii dup-aia, ca floricelele de popcorn.

Premier League 2015/16 – primele gloanțe

  • Impresionantă forma lui Manchester City. După un sezon spălăcit, în care n-a putut ține pasul cu Chelsea, acum lichidează tot ce întîlnește. Victorii pe linie și golaveraj de 10-0, nu pare s-o lase mai moale cu execuțiile prea curînd. Poate meciurile din Champions Legue să-i mai domolească pe cetățeni, eventual să-i prindă oboseala pe la șale. Doar că dintre favoritele la titlu pare să aibă lotul cel mai mobilat să țină toate cele 4 competiții cît mai mult timp. Și încă nu s-a oprit din cumpărat, transferîndu-l și pe De Bruyne pe un vagon de bani. Poate și o prestație mai bună în UCL ar fi de așteptat.
  • Chelsea e în vrie. Și nu înfrîngerea de azi cu Crystal Palace a arătat-o cel mai bine, ci mai degrabă prestația din derby-ul cu ManCity în care n-a arătat nimic. Probabil forma slabă a lui Hazard să fie una dintre cauze. Anul 3 pe banca lui Chelsea ar putea să-i fie iar fatal lui Mourinho, la fel ca în primul său mandat la Londra.
  • Pedro face deocamdată treabă bună în Anglia, chiar dacă Chelsea nu cîștigă meciuri. Are un gol și o pasă de gol în cele două partide pe care le-a început ca titular. L-a dezmorțit pînă și pe Falcao, pe care l-a cam făcut praf Van Gaal la Manchester. Totuși, îmi mențin părerea că Pedro nu va face față pe termen lung la fotbalul din Anglia.
  • Claudio Ranieri, după ce și-a dat cu mucii în fasole cu naționala Greciei, s-a întors în insulă și face deocamdată puncte bune cu Leicester, fiind neînvins în primele 4 etape. Deocamdată prinde loc de Șampion Lig.
  • Îmi pare că Manchester United e principala contracandidată a lui City la titlu. Are apărare solidă, fără gol primit pînă acum, și un joc sigur din cît am reușit să văd. Depay e o investiție sigură, doar atacul e cam ruginit, cu Rooney ca singură soluție viabilă. Nu-l văd pe Fellaini ca atacant central de rezervă. Poate Hernandez să fie totuși de ajutor. Partida de mîine cu Swansea va fi un test destul de dificil, galezii sînt și ei neînvinși și joacă bine.
  • Arsenal. Din păcate, nici sezonul ăsta nu va fi ăla cîștigător. Pînă cînd Wenger nu bagă niște lire sănătoase pe un atacant de 20+ goluri pe sezon, nu văd să vină titlul pe Emirates. Desigur, Giroud e un atacant decent, dar nu ca primă opțiune. Soluția de azi cu Walcott în locul lui francezului a fost de un haz nebun. În momentul de față pînă și Van Persie ar părea o soluție beton pentru Arsenal. Desigur, mai e și apărarea dubioasă și subțire. Practic, dacă se rupe Koscielny, ar putea să cheme niște băieți din tribună care ar face treabă la fel de bună precum Gabriel și Bellerin în meciul cu Liverpool. Mulți zic că Arsenal are un lot valoros, dar dacă te uiți pe bancă, parcă vezi deja luminile de panică pornite ca pomul de Crăciun. Dacă se întîmplă ca de obicei și se rup vreo doi-trei titulari, iar vor avea tunarii o perioadă între decembrie și februarie în care pierd tot. Ah, și mai e ratarea asta:

Jos labele de pe fumatul în localuri!

Eu nu prea sînt fumător. Pot să stau cu lunile fără să fumez și să nu transpir la gîndul că îmi trebuie să bag un cui sub nas. Și acasă nu fumez, că s-ar împuți totul. Dar, hei, cînd scap și eu în vreun local, ceea ce nu se întîmplă prea des, pot să bag un pachet de țigări în 2-3 ore. Și fac asta în special pentru că îmi place să-i trolez pe nefumătorii de lîngă mine. Ăia cu privirea aia de „nu mai pot să țin ochii deschiși că am venit într-un local de fumători și mă deranjează fumul”. Și cînd aud pe vreunul din jur că „nu mai fumaț că nu pot să respir”, îmi mai aprind una și imediat încă una. Pur și simplu am o plăcere să-i fac pe ăștia să nu se simtă bine că au venit într-un loc unde, șoc, se fumează.

Și nu mă deranjează că o să-mi pută hainele a fum după o ieșire într-un local sau cafenea. La fel cum nu mă deranjează cum îmi put hainele după un meci de fotbal sau o oră la sală. Că am mașină de spălat și obișnuiesc să fac și duș după. Apoi am curajul să folosesc și deodorant. Ceea ce ar suna chiar banal, dacă n-am trăi în cea mai nespălată țară din UE.

Dar, ce să zic, e bine că se interzice fumatul în spațiile publice. O să facem economii și mai mari la apă și săpun.

Start Again

Probabil una dintre cele mai bune reclame realizate în ultimii ani și care are ca subiect viața sportivă. Pentru că nu e doar despre sport, e despre viață. De fapt e despre rutina vieții. La fel cum și rugby-ul exemplifică cel mai bine rutina sportului prin regulile și dinamica sa. „Start Again”, în fiecare zi o iei de la capăt la fel cum după fiecare atac, reușit sau nereușit, trebuie s-o iei de la capăt. Nu poți să păcălești jocul, nu poți să te ascunzi, nu poți să tragi de timp, nu poți să fugi din fața mingii. Trebuie s-o iei de la capăt și să pui mingea în spatele adversarului.

Poate cea mai bună echipă din istoria rugby-ului joacă astăzi avîndu-l pe Richie McCaw drept căpitan. E unul dintre ultimele lui jocuri în naționala Noii Zeelande. Uitați-vă la rănile de pe picioarele sale din reclamă, apoi la rănile pe care o să le aibă pe față la finalul meciului cu Africa de Sud. Mîine se va trezi și o va lua de la capăt. Pentru încă un meci, poate cel mai important din cariera sa.

Societatea civilă și consilierii politici

ONG-urile românești sînt pilaf

Sînt aproape zero ca valoare. Există în măsura în care trebuie să existe ceva în planul ăsta al societății. Ăștia de la ONG-urile care bat spre viața politică și-au arătat valoarea odată cu audierea Cristinei Guseth pentru portofoliul de la Justiție.  Cam asta e valoarea oengiștilor cînd e vorba să se arunce în viața politică. Mai jenant e că tanti asta, prietenă cu Monica Macovei, a fost pusă la pămînt de niște politicieni care-s cel puțin detestabili: mazăfacăr Nicolicea, pufuletele Șerban Nicolae sau miruitoarea Jipa.

Consilierii lui Cioloș și ai politicienilor români

Ca aproape toți politicienii din ultimii 26 ani, Cioloș pare că s-a înconjurat de consilieri incompetento-autiști, asta dacă nu cumva sînt „bineintenționați” să-l belească înainte de a se obișnui și el cu biroul de la Palatul Victoria. Nu știu cum i-a ales, de către cine i-au fost recomandați, pentru că mi-e greu de crezut că omul a venit cu consilierii săi direct de la Bruxelles pentru a face un guvern în România. La un moment dat, în perioada dintre demisia lui Ponta și nominalizarea lui Iohannis, cineva i-a avansat niște indivizi care să-l consilieze în încropirea unui cabinet de specialiști care să nu pară prea legați de partidele politice. Și au făcut-o vizibil prost, mai ales în punctele esențiale. Chiar dacă tind să cred că nu au avut cele mai bune intenții, cred că valoarea consilierilor cu care se înconjoară vîrfurile politicii românești este extrem de slabă.

Discursurile lui Iohannis sînt extrem de plate și nu transmit nici o emoție. Chiar dacă președintele este un comunicator mai slab decît un buștean proaspăt tăiat din pădure, cred că dacă ar beneficia de niște discursuri scrise măcar bine, n-ar mai suferi atît la capitolul imagine. Dar, pînă la urmă, șeful cancelariei prezidențiale este sforăilă Mihalache. Deci n-ai ce să le ceri ăstora mai mult.

Mai este cazul Victor Ponta și consilierul Mirel Palada, care-i cel mai bun exemplu. Îl știam din online înainte de numirea sa la Palatul Victoria și credeam că ar putea să-l cizeleze puțin pe Ponta, poate să-i mai estompeze imaginea de bișnițar politic cu care ne-a obișnuit de cînd a preluat șefia PSD-ului. Ei, nu s-a întîmplat chestia asta. Însuși Mirel Palada s-a transformat într-un consilier politic și purtător de cuvînt bișnițar pe nume Pirel Malada. Cred că n-o să-și mai curețe imaginea de balastul acumulat în ultimii 2 ani de politicăreală, chiar dacă pe blogul personal și-a mai redus nivelul de isterie.

Traian Băsescu nu prea a avut consilieri de care să asculte, el făcea ce-l tăia capul. Și i-a mers o bună perioadă de timp, dar pînă la urmă tot asta l-a îngropat. Că n-a avut pe nimeni competent să-i ia paharul din mînă la timp și să-l trimită la culcare la momentul potrivit. S-a îngropat împreună cu partidul care, în 2008, devenise cel mai important pe scena politică românească. Acum se joacă în nisip cu partidulețul său de buzunar, lăsat amanet de penala Udrea (cu dosare penale voiam să zic).

Ce voiam să zic? Ah, da. Că politica românească e în mare suferință pe partea de consiliere și consultanță. Și ca un făcut, ăia care degajă un aer competent cînd sînt în afara cercului politic, imediat cum intră-n joc se transformă-n cocalari infecți care amenință cu bătaia pe toți ăia care nu le împărtășesc opiniile. Sau fac precum duduia Guseth, care și-a simțit orgoliul atît de gîdilat încît n-a mai luat în seamă că nu are competențele necesare să țină măcar o discuție pe subiect cu niște parlamentari gorilieni.  Ceea ce mă duce la concluzia că sîntem o țară de yesmeni fomiști.

Secretul armei secrete sau cam aşa ceva…

N-am fost un om al curentului. Niciodată. N-am ţinut cont de mode şi alte noutăţi. Ba pot să spun că am înotat aproape întotdeauna în amonte, chiar dacă mi-a fost greu. Dar am făcut-o mai tot timpul calm, fără vociferări stridente şi fără a-mi flutura izmenele în plină stradă.

Apoi mi-am făcut blog. Şi am descoperit o groază de oameni care sînt contra. De multe ori chiar nu contează subiectul. Pentru ei e important să fie împotrivă. Dacă e Crăciun, ei strîmbă din nas aruncînd săgeţi otrăvite cu dispreţ către toată poleiala comercială a sărbătorii. Dacă e Halloween, e nasol. Atunci pun în funcţiune ghilotina asupra petrecerii frivole. Dacă merg la mall, e musai să vocifereze plini de consternare despre cine ştie ce minunăţie întîlnită. Şi ajung la concluzia că mall-ul este pentru cocălărei. Nu contează că au călcat şi ei pe acolo. Hypermarketul e de porc. Chiar dacă îl vizitează săptămînal. Dacă în Haiti e iadul pe pămînt, iar unii români doresc să ajute şi ei cumva, atunci nemulţumiţii se pornesc din nou pe trăncăneală. Că de ce s-au apucat ăştia să ajute? Sînt nişte ipocriţi şi nişte proşti. N-avem noi destui năpăstuiţi în ţară? Ce le trebuie să ajute o ţară aflată la dracu-n corcoduş? Şi tot aşa, pînă apare un alt caz şi ei îşi mută ţinta. Tot ce e la modă ajunge sub ochiul lor critic. Şi piesa asta se joacă pe atît de multe scene virtuale încît hulirea a ceea ce este la modă a devenit o modă. Nemulţumiţii s-au înmulţit atît de mult, încît criticile lor s-au banalizat. Au devenit previzibile. Substanţa lor s-a evaporat, rămînînd doar vorbele goale. Vine Valentine`s Day. “Abia aştept” să citesc încă o dată despre cît de falsă şi de malefică este chestia asta importată de la americani. Despre cei care s-au oferit să ajute nefericiţii din Haiti am auzit destule. Sînt nişte tembeli şi nişte vînători de aplauze. Dracu` să-i ia de ipocriţi!

Pe lîngă astea, nemulţumirile mele par anacronice. Mai ales că nu mi le strig în fiecare oră pe uliţa blogolumii, aşa cum îi stă bine unui blogăr de succes. Nici măcar un nemulţumit la modă nu pot fi!

*Luana, nu vreau să mi-o iei în nume de rău, dar textul tău (chiar dacă la final mi-ai dat dreptate) mi-a furnizat o parte din material pentru textuleţul ăsta lejer. Împreună cu ăsta şi altele citite pe blogurile zeilor, semizeilor sau prinţeselor urbane de-a lungul vremii. Şi îmi sînteţi simpatici amîndoi.

Acum realizez că textul meu se încadrează în clişeul “critic al criticilor blogosferei”. Oare scăpăm de clişeele astea vreodată? Probabil că nu…

…Rece să fie doar berea

Şi m-am bucurat ieri degeaba. Cînd am văzut fulgii de nea ce cădeau de sus, mi-am zis că vine canicula hibernală. Dar nuuuu, iar a venit hiena siberiană peste noi. Luana mă întreabă cum stau cu radetul. Dacă poate ceva. Şi dacă poate, cît poate? Chiar acum stau în vîrful patului şi îmi ascult centrala cum turuie, încercînd să dreagă atmosfera pînă la 21 de grade, după cum i-am poruncit. Hop, acum s-a oprit.

Nu am treabă cu sistemul de încălzire centralizat. Îl consider hidos. Am crescut într-un apartament racordat la CET. Iar pe vremea cealaltă caloriferele din fontă erau doar reci. Mai tot timpul. Să zic că după 90 s-a mai dres cimbrul (că mama nu punea busuioc în ciorbă). Aveam ceva apă caldă, care se oprea brusc după ora 23.  Treaba asta a ţinut pînă aproape de mileniul nost`. Iar caloriferele se încălzeau abia după 15 noiembrie. Şi atunci doar dacă era bruma de vreo 2 centimetri pe iarba din faţa blocului. Radetul ăla era scîrbos. Apoi mi-am rupt cordonul ombilical şi am şters-o de acasă. M-am mutat cu chirie într-un apartament care avea centrală de bloc. Idee nu foarte rea, dacă stau să mă gîndesc. Doar că în fiecare an, vecinii care preferau să îşi monteze centrale proprii se înmulţeau. Aşa am rămas noi să plătim la întreţinere şi pentru ei. În ultima lună de huzur centralizat am plătit pe metrul cub de apă caldă cam 100 de lei. Ba mint. Era doar 99 de lei. O diferenţă, totuşi. Atunci am ameninţat-o pe proprietăreasă că nu ne mai spălăm vreo lună şi vom alerga pe scara blocului în cucul gol, dacă nu montează centrala aia de apartament. Surpinzător, a cedat extrem de repede. În maximum o lună aveam apă caldă şi căldură de la o cutie albă, montată pe peretele bucătăriei. De emoţie n-am dormit în prima noapte de belfereală. Am stat în bucătărie şi am admirat minunea.

Apoi ne-am mutat. De la două camere, la o garsonieră mică şi cochetă. Cu centrală şi ţevi metalice serioase. Şi aici facem cîtă căldură vrem noi. Mai intervin unele probleme. De exemplu, iarna trecută, pe gerul ăla din perioada Revelionului, mi-a înţepenit ţeava de apă rece din beci. Garsoniera e într-o casă din centrul vechi al Braşovului. Dar am rezolvat-o cu nişte flăcărui violet şi am izolat-o mai apoi. Cred că am fost meseriaş de n-a mai răcit zilele astea. Dar mi-e bine. Nu mai aştept să vină apa leşinată pe ţeava CET-ului şi să mă închin atunci cînd se întîmplă. Temperatura casei e întotdeauna pe la 20-21 de grade. Dacă-i mai cald de atît, parcă nu mă mai simt confortabil. Şi lucru fain e că vara, pe caniculă, temperatura garsonierei nu trece peste 22-23 de grade. Sînt un norocos.

L-aş întreba acum pe Boghi. Tu cum stai, bătrîne, cu Radetu`? Al tău cît poate?

Sfîrşitul neglorios al velierului Blogy O’Rhee

Motto: Da, ftw.ro e un site facut de useri. Atat timp cat vor. (Bobby Voicu)

A fost odată, şi nici n-a trecut mult de atunci, un velier botezat Blogy O’Rhee. Şi era mîndru velierul ăsta, chiar dacă nu avea cine ştie ce echipamente sofisticate. N-avea motoare, fiind propulsat peste valurile înspumate cu ajutorul vînturilor. Nici vopseaua cu care era acoperită nu era de cea mai mare ispravă. Ba dimpotrivă, prin unele colţuri mai întunecoase stătea să cadă. Nici interiorul nu era prea spaţios, camerele fiind aproape neîncăpătoare pentru echipajul destul de numeros. Dar asta nu conta. Oamenii nu se plîngeau de evidenta lipsă de spaţiu. Şi nici de meniul zilnic cam fad şi uneori servit în porţii mici. Iar romul… Ei bine, romul se mai îndoia şi cu apă. Dar ajungea să îţi încălzească puţin măruntaiele în nopţile reci şi însoţite de şuieratul aproape prietenos al vîntului îmbătat de sarea mării. Marinarii erau mîndri că făceau parte din echipajul vasului Blogy O’Rhee. De ce? Ce marinar n-ar fi fost mîndru să navigheze pe ultimul vas maritim propulsat doar de forţa vîntului! Şi de cele mai multe ori se orientau doar după stele pentru a urma calea corectă. Fără busole. Într-o lume în schimbare, în care tot mai multe vapoare începeau să fie dotate cu fel şi fel de tehnologii sofisticate pentru a deveni şi mai rapide, velierul nostru rămăsese ultimul de pe mare care navigha în modul tradiţional. Pură plăcere! Atît pentru echipaj, cît şi pentru căpitan. Dar să spunem cîteva cuvinte şi despre acesta. Nu era o persoană comodă pentru mulţi. Temut şi respectat în acelaşi timp, îşi îndeplinea atribuţiile cum se cuvine. Fără cuvinte în plus sau efuziuni sentimentale.

Şi astfel, Blogy O’Rhee tăia luciul apelor planetare avînd toate pînzele încordate. Pînă într-o zi, cînd boemul vapor fu chemat în portul mamă pentru cîteva reparaţii necesare şi binevenite. Dar ajuns în port, echipajul află că acestea aveau să fie mult mai serioase decît s-ar fi aşteptat. Armatorul dorea să modifice substanţial velierul. Marinarii primiră liber vreo două luni, răgaz în care avură timp să recupereze o parte din lunile pierdute pe mare. Şi-au sărutat şi mîngîiat iubitele sau nevestele de mai multe ori, pînă cînd dorul de mare începu să înfrunzească în sufletele lor precum o buruiană afurisită. La timp a venit vestea armatorului. Aveau să se reîmbarce în cîteva zile la bordul bătrînului Blogy O’Rhee.

Oamenii mării au sosit în port într-o zi de luni, descoperind un vas străin în locul vechiului lor velier. Le-a luat vreo cîteva secunde bune pînă să observe că dimensiunea vaporului era asemănătoare cu cea a lui Blogy O’Rhee. Doar că restul nu mai semăna. Velele dispăruseră, în locul lor găsindu-se acum un coş masiv care se pregătea să scoată fum gros şi negru. Iar vopseaua strălucea a prospeţime pe trupul vasului modificat. Descoperiră cu surprindere că Blogy O’Rhee nu mai exista. În locul inscripţiei vechi acum stăteau trei litere albe strălucitoare pe un fond albastru: F.T.W. Ultima şi cea mai mare surpriză a marinarilor avea să vină la sfîrşit. Armatorul le prezentă noul căpitan. Unul de-al lor, ce se remarcase de-a lungul călătoriilor anterioare prin curaj şi camaraderie. Despre fostul căpitan nici o vorbă. Şi cu inimile puţin tremurînde, unii dintre ei suspinînd după fostul velier boem, au plecat pe mare. Şi totul a mers bine preţ de cîteva călătorii. Căpitanul era unul de-al lor, după cum am mai spus. Îi înţelegea şi marinarii se liniştiră puţin. Pe vapor nu mai era chiar aşa linişte. Motoarele moderne turuiau cu spor, spre iritarea marinarilor obişnuiţi doar cu monologul vînturilor saline. Dar cu timpul începură să suporte tusea motorului şi mirosul de cărbune din uniforme.

Apoi au început să apară micile incidente pe vas. Cîteva nemulţumiri ale unui marinar vechi au prins glas într-o seară caniculară de august. Şi după discuţii aprinse, urmate de incidente regretabile, marinarul fu aruncat peste bord. Fără colac de salvare. Iar toate aceste evenimentele au primit girul căpitanului de vas, vizibil deranjat de către cîrcotaşul mult prea vorbăreţ. Unii au ridicat din sprîncene în urma acestui scandal. Alţii au închis ochii, murmurînd un „aşa-i trebuie” doar pentru sine. Şi au pornit-o mai departe în zgomotul motoarelor. Incidentul ar fi putut să treacă neobservat dacă tînărul căpitan, îmbătat de puterea căpătată, nu s-ar fi încăpăţînat să schimbe anumite reguli nescrise ale vieţii pe mare. Cam la o lună după incidentul menţionat, afişă un anunţ care nemulţumi o parte a echipajului. Mulţi au ridicat vocea în acele zile, deranjaţi de ambiţiile prosteşti ale căpitanului. În zadar! Acesta părea că nu mai ascultă de nimeni de pe vas. Începuse să laude activitatea piraţilor care activau în zone maritime apropiate şi se porni să îşi înjure echipajul. De aici pînă la răscoală n-a mai fost decît un pas. Mulţi membri ai echipajului au părăsit vasul în bărcile de salvare. Înarmaţi pînă în dinţi, n-au mai putut fi opriţi. Alţii au coborît la prima oprire în port. Oricare ar fi fost el. Doar să scape din atmosfera toxică de pe F.T.W. Subsemnatul se află în această categorie. În cîteva luni aproape întreg echipajul a fost înlocuit. Oameni noi, tineri, au fost angajaţi în locul veteranilor dezertori sau demisionari. Dar nimic nu mai putea fi la fel. Lipsit de experienţă şi îndemînare, F.T.W. începu să se degradeze. Pentru că orice lucru nou, atunci cînd este condus şi utilizat prost, se deteriorează extrem de rapid, nu trecură multe luni pînă cînd vasul arătos se transformă într-o epavă.

Ultima dată, epava a fost văzută navigînd în apele tulburi ale Mării Dezamăgirilor.

Ca update, nişte muzică.

M-am născut anticomunist

Nu sună prea bine, ştiu, dar atunci, pe vremea aia, orice întîmplare de genul ăsta stîrnea interesul întregului cartier. Începînd cu blocurile slute din preajma fabricii Metrom, pînă la străzile înguste aruncate în preajma căii ferate, toţi oamenii aflaseră că cel mai iubit dintre români urma să-şi facă drum prin cartierul lor. Eu eram mic, aproape un nasture de om, dar ţin minte aproape în întregime acea zi. Totuşi, nu mai ţin minte ce zi a săptămînii era, posibil să fi fost vineri sau sîmbătă. Poate chiar duminică, avînd în vedere că mult-iubitul obişnuia să-şi primească porţia de iubire în zile speciale. Iar omul nou era scutit de muncă în ultima zi a săptămînii. Şi ne-am strîns toţi la marginea Căii Bucureştiului. Cred că nu mai văzusem atîta lume de la manifestaţia din 15 noiembrie. Toţi erau curioşi să-l vadă. Mai puţin eu, dar chiar n-aş vrea să mă laud. Şi ne-am aşezat toţi cam de pe la ora 11 pe marginea străzii. Se vorbea că ar trebui să ajungă în cîteva zeci de minute. Nimeni nu voia să piardă momentul trecerii convoiului oficial. Şi am aşteptat acolo, la umbra plopilor zgomotoşi. Au trecut vreo două ore, timp în care oamenii deveniseră cam nervoşi. Dar ce e asta? Bătaie de joc? Ce durează atît? După ora unu rumoarea devenise neliniştitoare pentru toţi. Din întîmplare, sau poate nu, chiar cînd nemulţumirea devenise deranjantă pentru structurile otrăvite ale puterii (da, aşa de bine sună), se împrăştie zvonul că maşina Preşedintelui se afla la intrarea în oraş. Mai avea cîteva secunde şi ajungea în dreptul nostru. Atunci, ca prin minune, toţi s-au liniştit şi s-au înghesuit să prindă loc cît mai la stradă. Şi au mai aşteptat zece minute. Şi nici o maşină n-a trecut. Şi tocmai cînd concentrarea începea să se dilueze din nou, apăru o maşină neagră, străină, pe strada pustie. Apoi încă una, şi încă una. Toate fluturau cîte două steguleţe tricolore, minuscule, pe capotă. Şoseaua se populă nesperat. Toţi ne-am lungit gîturile, în aşteptarea maşinii esenţiale. Şi ea chiar apăru. Era neagră şi fără acoperiş. Din ea se vedeau clar cei doi Ceauşeşti. Ne făceau cu mîna. Atunci, plin de dispreţ, mi-am băgat degetul arătător al mîinii drepte în nas. Un gest anticomunist autentic şi recunoscut apoi de întreaga familie.

Nu că aş  vrea să mă laud, dar fiind la modă acum să fim anticomunişti, trebuie să recunosc că în acel deget în nas mi-am canalizat întreaga mea luptă anticomunistă. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am fost anticomunist încă de pe vremea în care mă jucam prin şi pe lîngă placentă. Şi mi-am exprimat curajos, în gînd, credinţa mea antitotalitară încă de pe băncile grădiniţei.

Unu [punct] doi. Două cifre privind Constituţia

Şi totul ar trebui să repornească de la aceste două cifre, zic eu. De cîteva zile a început joaca de-a Constituţia. Observ că o dată la două cincinale este pusă pe masa de operaţie şi i se oferă, contracost, o nouă operaţie estetică. Ultima oară cînd au dorit s-o tranforme dintr-o bondoacă spălăcită de 1.50 într-o blondă de 1.75 spre 1.80 bine proporţionată, a ieşit o creatură care se aseamănă mai degrabă cu sora geamănă a Ebei. Şi apoi au început s-o mintă, exact ca pe soră-sa, că-i frumoasă şi deşteaptă. I-au pus coarne şi au trimis-o la Bruxelles. Acum nu mai e bună. Trebuie retuşată, din nou. Doar că nu ştiu cît o să mai ţină şi materialul ăsta de calitate îndoielnică. Şi chiar dacă va rezista la încă o operaţie, presimt că peste încă vreo două mandate prezidenţiale ne vom întoarce la aceeaşi discuţie pe care o purtăm acum: avem un preşedinte, ce naiba facem cu el? Îl punem să stea drepţi sau pe burtă? Deasupra sau dedesubt? Îi punem pene pe fund sau ni le pune el?

S-o spun pe a dreaptă, oricît l-am farda şi oricît l-am muta dintr-o parte în cealaltă, precum un titirez, preşedintele ăsta, născut dintr-o bolşevică şi un naţionalist agramato-academician, nu-şi prea găseşte locul în societatea noastră pipernicită. În 20 de ani am avut parte de un neocomunist iubitor de panseluţe plantate în Piaţa Universităţii. Oricît încearcă acum să-şi spele păcatele, imaginile acelea din iunie 90 vor fi asociate întotdeauna cu chipul său. Apoi l-a urmat un profesor geolog care s-a dorit plăcut de toată lumea şi a sfîrşit antipatizat de toţi. Nici măcar ură n-a inspirat. A plecat acasă doar cu cîteva pete de cerneală pe obraz. Şi după un nou mandat al neocomunistului, devenit la bătrîneţe introspectiv, a intrat în scenă un neosecurist cu reflexe dictatoriale. El îşi continuă cursa, ocolind articolele Constituţiei confundîndu-le cu nişte jaloane de cauciuc. Şi atunci cînd nu le mai poate evita, le spulberă între roţile Duster-ului roş. Acum vrea să le mute puţin, pentru a nu-l mai deranja în ultimele două ture ale cursei.

Instituţia prezidenţială este bolnavă. Aşa s-a născut şi eu nu cred că se va însănătoşi vreodată. Bazată de un adevăr strîmb, că doar nu crede cineva în independenţa politică a conducătorului, funcţia de preşedinte reprezintă materialul expirat din construcţia politică românească, mortarul care nu se întăreşte niciodată. Este organul de prisos care dăunează bunei funcţionări a întregului. Iar în urma modificărilor Constituţiei din 2003, extrem de neinspirate, am ajuns să trăim într-o perioadă electorală eternă prin separarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale. Abia se încheie un tur de scrutin că ne trezim cu altul pe cap. Nici un an care să nu fie electoral. Dacă nu-s alegeri parlamentare, atunci să fluturăm steguleţe prezidenţiale. Cînd se termină şi astea, vin ungerile pentru fotoliile europene. Prilej să trimitem odrasle nereuşite în vacanţă belgiană plătită. Nici măcar în cele două luni cînd n-ar trebui să mai auzim de urne sau buletine de vot n-avem odihnă. Atunci se trezeşte luminatul să tragă un referendum cu mici şi bere pe banii prostimii. De cîteva zile au reînceput discuţiile sterile despre iminentele modificări constituţionale. Pînă acum n-am auzit nici măcar o voce care să pună problema modificării celui de-al doilea punct al primului articol din Constituţia României:

1.2. Forma de guvernamânt a statului român este  republica…. monarhia constituţională

fiindcă tot sîntem într-un moment de retrospectivă şi dorim să identificăm hibele sistemului, de ce n-am pune în discuţie şi viitorul republicanismului în România! O formă de guvernămînt născută de bolşevism, mai mult decît beteagă în ultimii 20 de ani şi care suferă în această perioadă de grave tulburări de personalitate. De ce nu ne-am întoarce privirile către originile statului modern? O Casă Regală cred că s-ar găsi pe undeva! În toată încîlceala asta pe care o experimentăm mi se pare o propunere extrem de serioasă. Ar merita pusă pe ordinea de zi.

Apusul zeilor iberici

Rezultatele semifinalelor Ligii Campionilor sînt unele logice. Le-am prevăzut încă din momentul tragerii la sorţi. Totul a fost pregătit pentru o finală nemţească la Londra, chiar dacă funcţionăraşii de la UEFA se gîndiseră la un final iberic, la fel ca şi anul trecut. Barcelona era veriga cea mai slabă din careul semifinalist. S-a chinuit cu Milan, iar cu PSG a trecut cu greu mai departe. Pînă şi în privinţa Realului existau dubii întemeiate după sincopa de la Istanbul, cînd cîţiva jucători reşapaţi, dar de certă valoare, i-au prins în piuneze pe „galacticii” lui Mourinho.

Borussia Dortmund a sacrificat campionatul pentru aventura asta europeană. I-ar fi fost prea greu să ducă bătălii adevărate pe ambele scene. Vezi ce a făcut anul trecut în Liga Campionilor. Nu e o întîmplare că n-a pierdut vreun meci pînă în faza asta. Bayern Munchen e din altă categorie economică, care-şi permite să ţină două echipe de aceeaşi valoare pentru fiecare competiţie la care participă. De aici suflul ăsta extraordinar pentru un final de sezon fotbalistic. Dortmund e o echipă de autor, nu o superproducţie hollywoodiană precum cea bavareză.

Asistăm la apusul zeilor iberici. FC Barcelona şi Real Madrid părăsesc încet vîrfurile fotbalului european. Iar odată cu venirea lui Guardiola la Bayern Munchen e posibil ca fotbalul german să stîrnească şi mai mult interes decît pînă acum. Mai ales că Dortmund va pleca acasă cu al doilea trofeu Champions League din istorie, iar Guardiola chiar şi-ar avea sens în viitoarea construcţie a lui Bayern.

Campionatul spaniol urmează destinul celui italian din ultimii 5-6 ani. O competiţie fără prea mare farmec de ceva timp. Fără Il Classico ar fi o întrecere de nivelul Eredivisie. Nemţii şi englezii vor rămîne deasupra, cu PSG ce va cravaşa din greu petrodolarii pentru un act final european în următoarele sezoane.

Legenda Eroului

“Cred ca fiecare om are un numar finit de batai  ale inimii. Nu o sa pierd fara valoare nici una dintre ele!” – Neil Amstrong.

Calatoria Eroului este conceptul cel mai puternic de transformare si evolutie pe care il cunosc si il aplic in viata mea si in sedintele de coaching pentru clientii mei.

Sistemul Calatoria Eroului ofera o viziune completa asa cum ar trebui sa fie personalitatea unui om.

Cred ca asta m-a atras la acest concept, pentru ca imi ofera o harta clara si sigura pentru drumul meu, pentru dezvoltarea si evolutia mea personala. In acelasi timp ma ajuta sa inteleg in ce etapa a evolutiei este un alt om si ce etapa urmeaza in dezvoltarea sa. 

Pur si simplu nu mai merg la intamplare ci stiu exact ce urmeaza si care sunt obstacolele ca sa ajung acolo, din timp. 

.

Inceputuri: Psihologie,  mitologie si religie

Dar de unde incepepovestea Calatoriei Eroului, tabara si sistemul la care lucrez de mai bine de un an?!

In ultimele decenii tot mai multi psihologi au inceput sa fie interesati de mitologie si spiritualitate, au inceput sa studieze lucrurile care pana acum erau considerate la granita stiintei oficiale sau chiar erau luate in ras. 

Pe masura ce incepi sa faci aceste studii, observi ca tot dai cu ochii de informatii care vorbesc despre subconstientulnostru. 

Ce este uimitor pentru mine e faptul ca subconstientul nostru contine un model, un tipar dupa care am fost creati.

Parca suna cunoscut asta cand te gandesti la “oamenii au fost creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”. Doar ca lucrurile sunt mai profunde decat atat. 

Acest “chip” misterios este de fapt ascuns in subconstient si nu e unul singur… ci sunt 12 asemenea chipuri mistice.

Nu stiu sa iti zic daca povestea celor 12 discipoli ai lui Isus este reala, dar personalitatile lor se potrivesc ca o manusa pe structurile profunde ale subconstientului.

E ca si cand cineva ar fi lasat un mesaj in aceasta istorie, ca si cand cei 12 apostoli reprezinta omul complet, lasat in lume cu o misiune dupa ridicarea la cer a lui Isus. Poate ca e doar o metafora, poate o istorie adevarata, eu vad sensul psihologic in toata povestea asta si ma ajuta sa madescopar si mai mult. 

Sunt 12 tipuri de personalitate care zac ascunse, incatusate in profunzimile subconstientului nostru si asteapta sa fie descatusate, scoase la lumina, sa ne ofereputerea si implinirea pe care o meritam ca replici in miniatura a lui Dumnezeu, replici in miniatura a macrocosmosului. 

De fapt ai 12 forte care iti construiesc si contureaza personalitatea dar pana in prezent te-ai folosit doar de una sau maxim doua asemenea forte interioare. 

Te-ai gandit cum ar arata viata ta daca ai putea sa faci tot ceea ce acum te blocheaza, tot ceea ce acum doar visezi si te imaginezi facand? 

In aceasta tabara ofer pentru prima data complet tot acest concept. Pana acum am folosit conceptul de Calatoria Eroului si cele 12 trasaturi de personalitate doar pentru mine, pentru clientii mei cu care am lucrat direct, pentru cursantii de la cursurile de NLP din Bucuresti, Timisoara si Iasi.

.

Iti descriu pe scurt ce spune acest concept

In fiecare om este ascuns un erou. Dar puterea eroului este infranata, blocata de educatia rigida si de programarile sociale.

Cu alte cuvinte, eroul a uitat cine este si se crede un om obisnuit, slab, fricos,fara talent, fara putere… si-a pierdut increderea in el insusi. 

Calatoria pe care eroul o incepe este supusa unor reguli, are niste etape clare, cunoscute de cei care au studiat acest sistem. 

.

Etapele calatoriei

Aceasta calatorie transforma omul slab intr-un erou, transforma omul obisnuit intr-un supraom. 

Calatoria are loc in propriul nostru psihic, acolo unde se afla fricile noastre dar si puterile noastre. 

Sistemul Calatoria Eroului te invata cum sa faci fata acestor demoni interiori ai fricilor, cum sa te folosesti de puterile tale interioare, cum sa scoti la suprafata ceea ce ai mai bun in tine! 

Legenda eroului de la nastere la implinirea destinului

Calatoria Eroului este o poveste a evolutiei.

Fiecare om isi traieste viata, dar nu toti isi traiesc calatoria eroului, legenda personala.

Iti descriu pe scurt ce se intampla in Calatoria eroului.

In acest sistem, viata ta este o poveste. Dar doar tu ai puterea sa o transformi intr-o legenda despre un erou adevarat, despre tine! 

Fiecare om se naste potential erou. Dar unii refuza sa isi ia destinul in maini si raman in mediocritate toata viata.

Despre acesti oameni se spune ca au refuzat sa asculte chemarea la aventura si s-au retras din propria legenda. 

Viata lor o sa fie dominata de teama si frustrare, de neliniste si drame personale, o sa traiasca nestiuti de nimeni, o sa moara fara sa simta ca au trait cu adevarat.  O sa aiba nevoie sa creada ca viata lor e implinita, valoroasa iar pentru asta de cele mai multe ori traiesc vietile altora, prin telenovele si discutii superficiale. 

La inceput, fiecare erou care a acceptat provocarea porneste de la confortul casei si familiei, de la siguranta pe care ti-o ofera familia, parintii, prietenii cu care ai crescut.

Eroul stie, are senzatia ca viata lui e mai mult decat ce primeste in prezent. Simte ca s-a nascut pentru a fi extraordinar si nu mediocru! Dar inca nu stie cum sa faca asta! Sunt convins ca stii la ce ma refer.

Nu exista om care sa nu simta acest lucru. Sunt momente in viata cand fiecare simte ca e destinat sa faca ceva maret in propria viata. 

Dar doar cei care isi urmeaza calatoria vor reusi sa devina eroi!

Calatoria Eroului este viata care apoi te poarta spre tari indepartate, spre locuri si oameni straini, spre pericole si provocari misterioase. Si toata aceasta calatorie are loc in interiorul psihicului tau. 

.

Scopul calatoriei

“Esti aici pentru ca sti ceva. Ceea ce sti, nu poti explica, dar o simti. Ai simtit intreaga viata ca ceva e gresit cu lumea aceasta. Nu sti ce este, dar e acolo, ca un ghimpe in mintea ta, innebunindu-te.” – Morpheus (filmul Matrix)

.

Scopul acestor provocari este sa te ajute sa descoperi in tine puteri pe care altfel nu ai sti ca le ai, forte care altfel ar zacea ascunse in subconstientul tau.

Uneori eroul este tentat sa refuze calatoria, sa se prefaca ca nu aude chemarea calatoriei. Atunci viata sa intra intr-un con de umbra, tot ceea ce era frumos inainte incepe sa se ofileasca, se simte plafonat, la un pas de melancolie si tristete. Tot ceea ce inainte iti oferea bucurie, acum pare lipsit de emotie si pasiune.

Dar majoritatea oamenilor accepta calatoria vietii si devin eroi. Ei sunt cei care se vor lupta cu necunoscutul, care vor naviga pe mari in care se ascund monstrii cu sapte capete.

Eroul care isi continua calatoria se descopera pe el insusi cu toate puterile care stateau ascunse in el, isi descopera iubirea, pasiunea de a trai, totul prinde sens in viata, isi transforma complet personalitatea.

Lupta eroului 

Eroul a invins in lupta cu demonulsinguratatii si al tristetii, cu demonul furiei si fricii.

Exista o etapa in care eroul nostru devine stapanul fricii, al suferintei, al gandurilor si emotiilor sale, atunci el este numit Magician.

Cu fiecare etapa pe care eroul o parcurge el primeste alta denumire (arhetip), semetamorfozeaza, se transforma, se imbogateste cu noi calitati, primeste alte “arme” in calatoria sa. 

Fiecare din aceste trasaturi de personalitate ii sunt de folos eroului in viata si fara ele o sa fie incapabil sa atinga toate obiectivele.

Fara o dezvoltare completa a personalitatii o sa fie nevoit sa traiasca doar visand la viata pe care o doreste, frustrat si spunand “asa e viata, nu pot face nimic mai mult” in timp ce priveste la altii care reusesc sa faca mai mult!