Despre cum m-am săturat de gargara zilelor noastre

E dureros să trăieşti în România. Pentru mine, cel puţin, este dureros. Ştiţi, cînd mi-am făcut blogul ăsta, să tot fie vreo doi ani jumătate, aveam impresia că intru într-o lume fără sfori sau poteci trasate cu mare grijă de către o mînă invizibilă. Oricine putea să-şi facă blog în cinci minute, iar zece minute mai tîrziu să-şi publice ultimul gînd care-i frămîntase fruntea. Am fost atunci fermecat.

M-am aruncat fără reţineri în marea aceasta virtuală de păreri autentice. N-a trecut mult timp şi am descoperit că blogosfera nu este decît o copie a lumii din spatele ferestrelor. Chiar una mult mai feroce, brutală, falsă, decît cea pe care o trăim departe de tastele calculatoarelor.

Cu toate astea n-am renunţat să citesc bloguri sau platforme de bloguri, încercînd să caut păreri şi personalităţi cît mai autentice. Sau ceea ce am considerat eu că ar fi autentic. M-am împăcat oarecum cu această abordare. Bineînţeles că pe parcursul acestui drumeag am întîlnit şi putregaiuri.

Ca în orice societate bolnavă şi cu şanse mici de scăpare, există anumite personaje nocive care răzbesc şi ajung posesori de influenza, după cum atît de bine a numit-o Zamo aici. Eu i-aş compara pe cei care clamează influenza într-un mod atît de obsesiv cu şobolanii purtători ai bacilului Yersin, adepţii lor fiind în rolul puricilor care împrăştie ciuma prin toate colţurile pămîntului.

Dar nu doar blogosfera este singura infestată. Ea doar urmează modelul societăţii româneşti, ruptă în două şi apoi în mii de bucăţele irelevante şi care n-au vreun ţel.

Intelectuali care s-au plasat în faţa gardului sînt obsedaţi de ceea ce ar fi trebuit să facă acum 20-30 de ani şi n-au fost în stare să facă. Încearcă acum să recupereze în van decalajul, precum o echipă de fotbal care a pierdut meciul oficial cu 0-10 dar rămîne singură pe teren pentru a egala. Tribunele sînt goale, iar adversarii nici măcar vestiarele nu le mai ocupă. Pleşu şi Liiceanu organizează întîlniri simandicoase pentru a-şi limpezi trecutul tulbure, dar ignoră cu bună ştiinţă prezentul care ne otrăveşte. Sînt obişnuiţi s-o facă. La fel au tăcut şi în perioada comunismului. Acum nu vorbesc despre ceea ce e dureros, anormal, bolnav, aruncîndu-se în bătălii mărunte care nu au nici un scop.

Nu-i exclus ca peste vreo cîţiva ani să aplaude o eventuală condamnare a regimului pe care îl trăim bine în aceşti ani, spunînd că ei au ştiut că a fost rău dar nu puteau să vorbească la momentul potrivit pentru că… Şi aici poate urma orice. Românul e leneş în gîndire, uită repede şi ambalajul sclipitor îi ia ochii. Ţin minte cum, prin anii 90, o mătuşă spunea despre Patapievici că le zice bine şi e „mintos”, dar dacă o întrebai despre ce a vorbit nu putea să-ţi răspundă. Îi plăcea felul său alambicat de exprimare, considerîndu-l un deziderat intangibil, dar esenţa discursului o lăsa indiferentă.

Poate şi papionul era de vină. Recunosc, m-a deranjat toată această şaradă începută anul trecut la dialogul Muller-Liiceanu de la Ateneu, continuată acum prin cel pus în scenă de cuplul Michnik-Pleşu şi de polemica Patriciu-Pleşu. Am un sentiment de deşertăciune. Care e utilitatea? Care este scopul? Pentru ce dezgroapă cadavrul comunismului aceşti oameni, cînd corpul neînsufleţit al României actuale se află captiv la Cotroceni? Iar noi, proştii, de ce tot încercăm să ne găsim reperele în persoana unui tip de intelectual căruia îi lipseşte cu desăvîrşire dimensiunea socială? Care vorbeşte frumos şi găunos. Nu vreau să mă mai uit în gura lui.

Revenind la blogosferă, am început să mă cam satur de toate aceste bloguri generaliste care încearcă să reflecte ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Sînt false şi mai degrabă alterează imaginea României în ochii celor care activează în marea virtuală. Mulţi cu influenza au interese politice, fiind plătiţi pentru asta, iar alţi blogări importanţi nu bagă de seamă ceea ce se întîmplă în jurul lor. Nici de ei nu mai vreau să aud. Chiar zilele trecute am făcut curăţenie în reader, eliminînd mai mult de jumătate din blogurile pe care le urmăream. Vor mai urma şi altele. Mă doare-n cot de o versiune a unei versiuni a unui videoclip Taxi. Foarte extrem de original.

După aproape trei ani m-am săturat de citit bloguri. Consider că pierd prea mult timp cu ele. Rămîn pe lista mea doar cele care îmi oferă ceva în schimb: o recenzie de carte, o informaţie din lumea literaturii, din istorie sau ceva legat de temele acestea. Cît despre marii ‘telectuali ai zilelor noastre nici nu mai are rost să vorbesc. Şi-au pierdut orice fel de coerenţă prin alegerile făcute în ultimul deceniu. De ce să-i mai consider modele?

Am un fiu de crescut şi nişte cărţi de scris. Astea vor fi priorităţile mele. Nu-mi place ţara în care trăiesc. O consider greţoasă şi primitivă. Dar e de datoria mea să cred că ea se va îmbunătăţi în timp, poate şi cu ajutorul meu sau scrierilor mele.

Un dialog

– Trebuie să facem ceva. Un semnal, ceva, ca să arătăm că sîntem călare pe situaţie.

– Şi la ce v-aţi gîndit?

– Sacrificăm peştişorii. Cîndva tot trebuia să se întîmple.

– Mda. Nu-mi place cînd se întîmplă asta. Totuşi, oamenii ăştia ne-au fost loiali.

– Hai să nu dramatizăm. Nu ne sînt loiali nouă, ci doar banilor pe care îi sug din treaba asta. D-aia şi merge treaba atît de bine. Pentru că pierderea fiecăruia ar fi prea mare.

– Şi n-o să vorbească despre tot? Stau şi mă gîndesc că este totuşi cam periculos. Dacă ne vor da în gît şi pe noi, împreună cu tot sistemul?

– Asta n-o să se întîmple niciodată. Nu-şi permit riscul ăsta. Una e să-şi piardă bancomatul care le-a fost tot timpul la dispoziţie, alta e să-şi piardă libertatea pentru nişte mulţi ani de acum încolo. Doar şi-au asumat riscul ăsta. Fiecare era conştient că va veni şi episodul ăsta. Era trecut în fişa postului cu cerneală simpatică. Ştiu că e o pierdere cam mare, şi eu aş suferi destul dacă mi s-ar întîmpla asta. Dar aş supravieţui, aş merge mai departe. Iar pentru loialitate n-o să-i uităm aşa uşor. Rotaţia cadrelor, dragul meu.

– Bună faza cu cerneala simpatică. Şi ambii rîd satisfăcuţi, umplînd camera cu veselie.

Dintr-un vis pe care l-am avut noaptea trecută.

Promovarea cărţii

O nouă colecţie, mai mult decît binevenită, a apărut în această lună în portofoliul editurii Polirom. E un pas important. Era de aşteptat ca şi editurile mari din România să lanseze colecţii „economice” pentru a contracara cumva valurile de volume aruncate pe piaţă de către trusturile Adevărul Holding şi Intact.

httpv://www.youtube.com/watch?v=Ixz68fdu_vg&feature=player_embedded

Mă bucură şi faptul că la capitolul promovare începem să evoluăm. Apar reclame tv, trailere şi recomandări venite din partea unor personalităţi din zona artistică. Între spotul pentru o nouă supă la plic şi berea neagră inconfundabilă, îşi face loc şi o recomandare de carte. Nimic mai firesc. Cum ai nevoie de mîncare, ai nevoie şi de lectură. Întîlnesc deseori, online sau offline, persoane cu o „cultură deosebită” care strîmbă din nas şi-şi dau ochii peste cap atunci cînd aud despre colecţiile lansate cu ziar. Cumva pentru ei aia nu e cultură. De parcă ar fi o ruşine să tipăreşti cărţi la un preţ mic şi să le vinzi în zeci sau sute de mii de exemplare. Şi în plus să mai ai şi tupeul să promovezi chestia asta. Îngrozitor!

E timpul pentru evoluţie, iar anul acesta se anunţă extrem interesant pentru piaţa de carte, cu lansări de ebook-uri şi promovări din ce în ce mai profesioniste.

Uite şi un autor român care a înţeles cum stă treaba cu promovatul şi vîndutul cărţilor.

Sfaturi alpha pentru o zi specială

Chestia nasoală cu Valentine’s Day în România e că nu-ţi lasă opţiuni de ieşire. E programată prost pentru clima de la noi. Dacă ar fi fost pusă sărbătorica asta undeva mai în primăvară, ţi-ai fi dus iubita la meci, pe stadion. O pungă de seminţe şi berea băută pe furiş înainte de trecerea cordonului de jandarmi şi totul s-ar fi rezolvat de la sine. Timp de 90 de minute ar fi fost perfect. L-aţi fi înjurat cu năduf pe jucătorul oaspeţilor care se preface accidentat cu tibia franjuri, pe ţăranii ăia din galeria adversă, pe arbitru, pe antrenor, pe mitică, pe patriarh şi şeful guvernului. Adică pe toată lumea. E interesant cum, atunci cînd joacă echipa ta favorită, parcă toate se aliniază împotriva ta. Este şi un risc în a-ţi duce prietena, iubita, soţia, la meci de ziua îndrăgostiţilor. Mai ales dacă este şi unul important. În cazul unui eşec este foarte posibil s-o scoţi pe ea vinovată, şi atunci ar fi bine să iei în calcul chiar o despărţire. Chiar nu poţi să trăieşti cu o persoană care aduce doar ghinion echipei favorite.

Dar cum ziua îndrăgostiţilor este programată în pauza competiţională, atunci eşti cumva asigurat în privinţa asta. Rămîne să găseşti altceva pentru a marca momentul. O chestie foarte dificilă, care se poate asemăna într-un anumit fel cu scoaterea ţării dintr-o criză economică. Teoretic e simplu, practic aproape imposibil să reuşeşti. În primul rînd trebuie să identifici cam care sînt preocupările care vă fac pe amîndoi fericiţi. Ştii sigur că fotbalul vă pasionează pe amîndoi la fel. Cum mersul la stadion nu intră în discuţie, atunci poţi organiza o vizionare romantică a unui meci înregistrat. Poţi apela la colecţia ta de meciuri pe dvd. O alegere excelentă ar fi România – Columbia de la World Cup ’94. Ştiu sigur că-l ai. Sau dacă l-aţi vizionat deja de prea multe ori împreună, poţi apela la videorecorderul din dotare pentru a înregistra un meci jucat în weekend prin Europa. Derby-ul din Manchester poate fi o variantă foarte bună. Dacă nu eşti hotărît, evită totuşi meciurile jucate de Barcelona în acest sezon. Pot produce plictis şi somnolenţă din cauza rezultatelor previzibile. De aceea îţi recomand un meci din Premier League.

După ce ai stabilit meciul pentru vizionat, e timpul să te ocupi de restul. Foarte importantă este băutura. Alege o bere potrivită cu tematica serii. În acest caz poţi apela la două peturi de bere la 2 litri, de preferat Burger sau Noroc. Dacă totuşi setea persistă, mai cumpără încă unul pe care să-l păstrezi la rece. Apoi adaugă pe masă chipsuri cu aromă de usturoi sau ceapă, o pungă de mini brezel şi două boluri de seminţe. Nu uita de castroanele goale în care să scuipaţi cojile. Nu vrei să calci în coji de seminţe aruncate pe covor.

Îmbracă-te puţin mai elegant decît de obicei. Schimbă tricoul pe care-l porţi în casă. Ştiu că e confortabil, chiar dacă pe alocuri are pete de mîncare şi cafea. Pînă la urmă, aceasta este o zi importantă. Asortează pantalonii de trening cu un tricou curat. Vei face senzaţie în faţa ei.

După ce ai pus toate la punct, bucuraţi-vă de o seară de neuitat. Dacă prin absurd, ceva merge prost (se îmbată prea rău, adoarme sau mai ştiu eu ce), iar seara se termină mai repede decît ai anticipat, nu dispera. Vei putea să te revanşezi după ora 1, cînd începe să emită Private Spice. Şi oricum, Valentine’s Day e o zi ca oricare alta.

Lamulţiani cu trei în loc de doi

S-a întîmplat acum ceva ani, într-o zi de iarnă asemănătoare cu cea de acum. Faptul că a coincis cu ziua de naştere a Dictatorului s-a dovedit a fi de bun augur. Am trecut cu bine şi peste cordonul ombilical care m-a încurcat puţin la ieşirea de pe pîrtîe. Am urlat puţin, de s-au zguduit zidurile maternităţii. Aveam, totuşi, plămînii bine dezvoltaţi la cele patru kilograme şi cincisute de grame. După zece luni am început să păşesc precum topmodelele pe catwalk, iar la un an am început să turui precum şpicherii de la Europa Liberă care ţiuia în surdină în fiecare seară.

La fiecare aniversare, timp de aproape zece ani, sărbătoream 26 ianuarie pe ritmuri patriotice. Conducătorul iubit mă urmărea din spatele ecranului monocrom Diamant, în timp ce primea omagiul. Noi mîncam tort cu multă frişcă şi ne fotografiam cu aparatul Smena, iar pe post de blitz aveam o namilă de bec care lumina precum farul din Mangalia. Blitzurile se găseau greu şi erau cam scumpe. Suflam în lumînărele şi primeam lamulţianiul.

Apoi ne-am mai rafinat. La televizor, Dictatorul a fost înlocuit cu meciurile de tenis de la Australian Open, care rulau în direct şi în culori, lumînărelele s-au înmulţit, iar Coca Cola a luat locul Cico-ului. Lamulţianiul a rămas, cîntat de voci în schimbare, apoi din ce în ce mai bărbăteşti.

Puful de pe obraji s-a înăsprit, sucul din pahare s-a transformat în bere, vin şi zeamă de ploşniţe. Multe beţii s-au petrecut, urmate de şi mai multe mahmureli. Lamulţianiul a rămas, lălăit şi plin de alcool.

E doar un scurt istoric al bărbatului la 30 de ani.

Firimituri urbane

  • Strada mea este plină de rahaţi. Fac slalom printre rahaţi de cîine. Şi cînd scap de ei, dau peste ăia de producţie umană. Poate se mănîncă prea mult şi din cauza asta nu se pot oamenii ţine pînă acasă. Pe mine m-au învăţat de mic să fac la oliţă, ca un cîine educat ce mă aflu.
  • Pe la ora patru după-amiaza, umbre umane apar pe la colţurile chioşcurilor de ziare. Se aşteaptă ziarul gratis. După ce pleacă maşina de distribuţie, fiecare umbră ia cîte o mînă de ziare. În două minute întreg teancul de ziare se evaporă. Ai zice că sînt cititori fideli. Dar nu-s, că la fel fac şi sîmbăta sau duminica. Doar că atunci maşina nu vine. E drept, la sfîrşit de săptămînă se răresc şi rahaţii de pe strada mea. Oare de ce?
  • Dacă faci o incursiune prin curţile interioare ale caselor din centrul istoric, te cam îngrozeşti. Fel şi fel de scursuri şi-au făcut culcuşul, case abia dacă se mai pot numi, în clădirile istorice ale Braşovului. Aici pute mai rău decît pe stradă şi clădirile stau să cadă. Şi ce faci atunci? Te fereşti de rahaţi sau de bucăţile de ţiglă care te pîndesc de pe acoperiş? Rahatule, iată-mă!
  • Spaţiile comerciale îşi schimbă chiriaşii cu repeziciune. Zici că e un concurs. Buna ziua, nu era aici o patiserie? A fost, da’ demult. Acu’ vreo lună. Dacă tot aţi intrat, nu doriţi nişte papuci? Mai poftiţi pe la noi. Mai stăm aici încă două săptămîni, apoi se va deschide o cafenea.
  • Dacă ţi-e dor să stai la coadă, du-te la BCR. O legendă urbană spune că mahării băncii au implementat acelaşi sistem folosit de către administraţia financiară. Intri la BCR, apoi mori… de nervi.

Nu ştiu de ce, dar am tot timpul impresia că am călcat în ceva. Să mă bucur, să nu mă bucur…

Nimic neobişnuit…

Pe la mijlocul anilor 90, echipa naţională a României conducea cu 2-0 pe Slovacia în Ghencea. Nimic neobişnuit, de aşteptat. Slovacii, care formau o echipă cu nimic mai prejos decît bosniacii de astăzi, presează şi egalează pe la mijlocul reprizei a doua. Neaşteptat, supriză. România, cu Hagi, Popescu, Petrescu şi ceilalţi în teren, pişcă doar puţin pedala fotbalului şi marchează pentru 3-2. Nimic neobişnuit, de aşteptat.

În 2011, Marica deschide scorul în meciul cu Bosnia. Neaşteptat, surpiză. Gol à la Zidane şi alte rahaturi. Apoi România se bagă cu fundul în poartă, fixînd secundarul tabelei de marcaj. Lipseşte pedala fotbalului, vîndută la fier vechi pe la începutul anilor 2000 după o privatizare nereuşită. La final echipa naţională pierde meciul cu 2-1,  cu toţi jucătorii uzînd iarba din careul propriu. Nimic neobişnuit, de aşteptat.

Am dat cu votu’

Roblogfest se apropie de final. Cum aveam contul făcut de vreo doi ani, sau trei, nu mai ştiu, am zis să dau şi eu cu ştampila aburită peste bolentinele de vot. Recunosc că de vreo cîteva bloguri de acolo, cam 80% dintre ele, n-aveam habar, dar mi-am dat tot interesul să intru în casa fiecărui blogăr şi să votez ca tot românu’ pixelul albastru. Şi iată ce a ieşit.

 1. Personal & Infotainment – Blog colectiv: 1001 Arte

Pentru că-i interesant şi am zis să aleg unul care să aibă legătură cu cititul, vizionatul şi alte prostii d-astea învechite. Recunosc că l-am descoperit de curînd, dar o să-l urmăresc atent de acum încolo.

2 . Personal & Infotainment – Blog sub 18 ani: A. Dragoş Photography

Pentru că-i de apreciat un tînăr care-şi urmăreşte pasiunile cu atîta perseverenţă. Şi am eu o slăbiciune pentru fotografie.

 3. Personal & Infotainment – Blog de muzică: N-am votat.

Pentru că nu frecventez. Decît să îl dau la întîmplare, mai bine nu votez.

 4. Personal & Infotainment – Blog culinar: Iar n-am votat.

Am mai spus cîndva, eu votez doar cu soacră-mea. Cum n-are blog, nu votez cu altcineva.

 5. Personal & Infotainment – Blog de filme: N-am votat.

Cum urmăresc doar blogul Film Reporter, care nu-i în competiţie, nu vreau să dau votul altcuiva.

 6. Personal & Infotainment – Blog de sport: Adrian Georgescu

Pentru că-i un meşter al cuvintelor, pe care-l citesc cu mare plăcere. Un jurnalist sportiv altfel decît ce-i pe piaţa românească. Aş fi votat blogul Sportibus, locul unde mai arunc şi eu cîte un text din cînd în cînd, dar n-a reuşit să ajungă în finală.

7. Personal & Infotainment – Blog de fashion: Stil Masculin

Chiar dacă nu mă pasionează bloguri de acest gen, eu mă uit la Fashion TV doar pentru gagicile în rochii transparente, am zis să nu fiu chiar atît de hîtru şi să dau măcar aici un vot. Am votat Stil Masculin pentru că e pentru bărbaţi.

8. Personal & Infotainment – Blog travel: nevotat.

Dacă s-ar lăsa pe mîna mea, social media ar muri într-o lună, aşa de mare cititor de bloguri sînt. Mai obişnuiesc să citesc Viajoa din cînd în cînd. Dar blogurile finaliste de la această categorie îmi sînt necunoscute. Poate o să mă decid pentru unul dintre ele pînă la final. Mai vedem.

9. Personal & Infotainment – Blog auto&moto: c-vedete – Citroen – Motor Heads

Pentru că-s conducător de Citroen. Sînt înnebunit după marca asta de maşină şi nu cred că o să mă răzgîndesc foarte repede.

10. Personal & Infotainment – Cel mai popular blog: Prin Braşov

Pentru că-s braşovean şi e păcat să nu-i votez. Iar pe Zoso nu-l găsesc printre finalişti, că io pe el l-aş fi votat. D-aia îl şi am trecut în blogroll. Braşovenii care nu votează prinbrasov.com pentru cel mai şmecher blog, o să fie imbătaţi cu săniuţă la următorul blogmeet din urbe.

 Acestea fiind zise, eu mă duc la cumpărături. Cică e promoţie la sare iodată în supermarket, doar 50 de bani kilogramu’. Mă duc să mă bat pentru vreo 50-100 de kile. Să fie acolo.

Blogul: de ce?

Cică leapşă. Cătălin, pe care nu l-am mai văzut la faţă de cînd s-o dedicat total teatrului (bravo lui), mi-a dat şi mie o leapşă despre blog. Şi m-am gîndit să răspund. Aşa că:

 1. CâNd ai început să scrii online?

 Primul post l-am scris, în joacă, pe 29 septembrie 2008. După cum mărturiseam atunci, nu m-aş fi aşteptat să dureze atît de mult aventura asta, cunoscîndu-mă nestatornic şi capricios.

 2. Ce te motivează să scrii pe blog?

 A scrie pe blog a fost iniţial un exerciţiu. Şi constat că motivaţia asta încă s-a păstrat într-o mare măsură.

 3. Cum reacţionezi la comentarii negative?

 Muşc din masă, fac spume la gură, rup cămeşa de pe mine. În realitate m-am confruntat rar cu asemenea situaţii. Cred că doar Zoso a picat pe aici de cîteva ori să arunce petarde, dar s-a cărat precum ultraşu’ controlat cu pasiune la fotoreceptori.

 4. Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?

 Cum spuneam la punctul doi, ideea iniţială a fost un fel de practică. Nu mai scrisesem de foarte multă vreme şi voiam să revin la obiceiurile sănătoase din urmă cu ceva ani.

 5. Ce fel de linkuri ţii în blogroll?

 Prieteni şi cei care îmi lovesc punctele sensibile prin ceea ce scriu.

  6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

 Am devenit mai analitic, mai aşezat, în abordarea unor situaţii. De fiecare dată cînd mi se întîmplă ceva, mă gîndesc dacă ar ieşi un articol bun pentru blog. Multe pică la montaj pentru că nu consider că orice prostie i-ar interesa pe cei doi inşi care citesc aberaţiile de aici.

 7. Ce aşteptări ai în viitor de la blogul tău?

 Absolut nici una.

 8. Cât despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

 Numa’ bine. Vă salut.

 Lepşăloaica pleacă la Karla şi Black Leviathan, doi români care prizează zilnic alte înălţimi decît cele autohtone.

The Boys Are All Right

Chiar dacă la ora la care republic acest articol, Arsenal moare frumos pe Camp Nou, nu retractez nimic din ceea ce am scris mai jos. Un articol de pe sportaverna.alphablog.ro, la care am renunţat din această săptămînă. Articolele sportive, puţine la număr, vor fi publicate/republicate pe acest blog de aici înainte.

 Când se apropia ultimul sfert de oră, Barcelona se juca precum o reptilă sătulă cu prada sa. Cu mişcări lente, graţioase, mingea călătorea nestingherită într-un tărâm părăsit de către tricourile roşii. Priveam acest balet cu gura încleştată şi aproape că aş fi strigat „joc pasiv, joc pasiv, domnule arbitru!”. Dar băieţii mărunţei făceau ce ştiau ei mai bine. Se mişcau precum o reptilă, precum un crocodil, lent şi sigur, lăsând impresia că se află în perioada binemeritatei digestii. Nici nu te aştepţi cînd se pregăteşte de un nou atac mortal. Un sânge prea rece pentru un sport fierbinte. Strigătul de frustrare al lui Cesc, atunci când a ratat de puţin o intercepţie pe linia de mijloc a terenului, spunea multe despre disperarea tunarilor. Mingea fugea de ei, nu se lăsa îmblânzită.

Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu vreau să spun că Barcelona lui Pep este urâtă. Probabil este cea mai bună echipă de fotbal din istorie. Când mă uit la meciurile sale din Primera Division mă plictisesc. Văd pase din prima, văd driblinguri paralizante, văd goluri superbe, văd ceva care atinge perfecţiunea. Şi totuşi mă plictisesc. După o repriză am impresia că privesc un acvariu mare, cu peşti exotici şi decoruri extravagante. Totul este minunat. Dar cît timp poţi să priveşti un acvariu fără să te plictiseşti? De aceea am explodat de bucurie când eternii puşti ai lui Wenger au răpus crocodilul sătul dresat de Guardiola.

Nu încetez niciodată să mă minunez de inconştienţa acestui Arsenal. O săptămînă pierde cu atâta candoare un avantaj de patru goluri în doar 45 de minute, pentru ca apoi să-şi depăşească situaţia răpunând o echipă legendară în ultimul sfert de oră. E greu de crezut că Barca va ceda calificarea în retur, dar îmi va rămâne în memorie pentru mult timp această piruetă de copil londonez râzgâiat.

Arsenalul lui Wenger şi-a construit pe parcursul ultimului deceniu imaginea unei echipe de copii. Şi pe bună dreptate. Are aerul acela ingenuu de băiat obraznic cu valenţe de premiant. Azi sparge un geam, iar mâine îşi face cuminte temele şi vine cu nota 10 acasă. Chiar dacă a învins Barcelona la mijlocul săptămînii, pe parcursul meciului a fost extrem de aproape de un dezastru. Scenariu exasperant de multe ori. Dacă într-un meci cu o cantitate de explozibil obişnuită totul se joacă în puţini centimetri, între Arsenal şi FC Barcelona soarta a fost decisă de milimetri. Acei milimetri cîştigaţi de Koscielny în faţa lui Messi, Dani Alves sau Iniesta, acei milimetri cîştigaţi de Wilshere la mijlocul terenului atunci cînd nimeni nu se mai aştepta, sau aceia dintre şortul lui Valdes şi bara porţii care au permis golul lui van Persie. Se prea poate ca în ultimul caz să fi fost chiar centimetri, desenaţi cu lejeritatea unui pictor impresionist. Dar ce portar nu ar fi căutat pasa în locul şutului? Victor, nimeni nu te va ierta dacă laşi mingea să ajungă în faţa porţii. Şi Victor a ales.

Dar băieţii sunt în regulă. Nu-s perfecţi, o dau în bară atunci când nimeni nu se mai aşteaptă la aşa ceva, sunt neîndemânatici şi, în acelaşi timp, sclipitori. Poate vor fi masacraţi în retur, reeditând povestea din sezonul trecut de pe Camp Nou, dar să fiu al naibii dacă mai contează.

The Boys Are All Right!

Dictatorul drăguţ

Walter avea un ten deschis la culoare şi o constituţie solidă şi, deşi mai înalt decît Patty, nu era nici pe departe la fel de înalt ca Richard, care avea 1.95 m, era lat în umeri şi pe atât de oacheş, pe cât era Walter de blond. Richard semăna foarte bine (asemănare observată şi discutată, de-a lungul anilor, de mulţi alţii în afară de Patty) cu dictatorul libian Muammar al-Gaddafi. Avea acelaşi păr negru, aceiaşi obraji bronzaţi cu ciupituri de vărsat, acelaşi zâmbet* ca o mască pe chipul de om-puternic-care-trece-satisfăcut-în-revistă-trupele-şi-lansatoarele-de-rachete, şi părea să fie cu cincisprezece ani mai în vârstă decât prietenul său.

*  Patty a văzut o poză de-a lui Gaddafi abia la câţiva ani după terminarea facultăţii, şi chiar şi atunci, deşi izbită imediat de asemănarea lui cu Richard Katz, n-ar fi putut să explice de ce i se părea că Libia are cel mai drăguţ şef de stat din lume (n.a.).

Simboluri de vînzare

Cine nu a văzut vreodată Cazinoul din Constanţa? Este una dintre clădirile memorabile ale României. Apare pe o grămadă de vederi turistice. De ceva ani este lăsat în paragină, din diverse motive. Financiare, cum altfel. Astăzi aflu că:

Edilul Radu Mazăre vrea să vândă Cazionul Constanţei, simbolul oraşului, după ce israelienii au renunţat la contractul de concesiune încheiat pe 49 de ani.

Mazăre a anunţat că vinde Cazinoul pentru că municipalitatea nu-şi permite să-l întreţină. „Este simbolul Constanţei, dar îl vindem. Oricum nu-l ia nimeni de aici. Să dea Dumnezeu să vină cineva şi să vrea să îl cumpere, să investească în el şi să-l facă funcţional”, a conchis primarul.

„Israelieni” cu care se încheiase un contract cam prin iunie 2007 aşa, unde concesionarul se obliga să investească 9 milioane de euro în primii 5 ani. Mai că se împlineşte sorocul şi casinoul stă mîndru sub soare, renovat, tuns şi frezat. Şi ăsta e doar unul dintre contractele isteţe întocmite de autorităţile noastre competente.

Nu-s constănţean, dar limba asta de litoral, cu simbolurile sale, îmi este foarte dragă. Şi nu-mi vine să cred ce a ajuns Constanţa. În vara lui 2009 arăta jalnic, şi aflu că nu s-a schimbat în bine. Nu-mi explic cum un individ precum Radu Mazăre, care-şi amanetează simbolurile, continuă să conducă Primăria Constanţa.

Champions League e un maraton, nu o cursă de viteză

Şi nu mă refer la faptul că un meci durează 90 de minute, bla, bla, bla, balonul e rotund. Nu, Champions League e un maraton care se desfăşoară pe parcursul mai multor ani pentru ca o echipă să ajungă la un anumit nivel. Ca să faci o oarecare performanţă, iar la români asta se traduce prin calificarea în optimile CL, ţelul suprem, trebuie să înduri un şir întreg de umilinţe prin iarba celor mai importante terenuri de fotbal europene. Şi, obigatoriu, să revii în grupe cît de des posibil.

Chiar acum joacă Manchester City acasă cu Bayern (and it’s not going well for The Citizen), o echipă care nu mai e de cîţiva ani doar o altă echipă englezească. A prins grupele ligii în ultimii 3 ani, anul trecut chiar din postura de campioană a Angliei, şi cu toate astea n-a mirosit pînă acum primăvara europeană pe imnul campionilor. Ba mai mult, sezonul trecut n-a reuşit nici o victorie, plecînd acasă încă din decembrie. Şi era la al doilea sezon consecutiv în ligă.

Nici Borussia Dortmund nu s-a simţit prea bine la revenirea în ligă. Acum două sezoane n-a găsit drumul către primăvară, nici o primăvară. Înfrîngeri ruşinoase cu Olympiacos, Arsenal sau Marseille, locul 4 în grupă. Şi vorbim de o echipă care s-a distrat în acel sezon de campionat, învingînd de două ori rivala Bayern şi terminînd la o gaşcă de puncte avans.

Şi fiindcă tot am menţionat-o şi pe Arsenal, încă îmi aduc aminte de sezoanele mizerabile de Champions League pe care le făcea pe la sfîrşitul anilor ’90, la puţin timp după venirea lui Wenger. Primele două prezenţe în ligă s-au terminat cu eliminări din prima fază. Cu menţiunea că atunci cînd a retrogradat în Cupa UEFA, a atins finala.

Şi asta pentru că UEFA/Europa League este o competiţie cu mult inferioară, care nu motivează cele mai bune echipe ale Europei, atunci cînd nimeresc din greşeală în ea, pentru a oferi cele mai bune performanţe. De aia am avut săptămîna asta o cu totul altă Chelsea decît în primăvară. Pentru că atunci „they didn’t give a damn”, s-au calificat din inerţie, conştienţi că meciurile în plus din Europa League vor atîrna greu în ghete pînă la atingerea adevăratului obiectivului rămas în picioare: calificarea în Champions League. Aia cu Mourinho care a venit şi schimbat totul în 2 luni nu stă în picioare. Chelsea e în căutări şi are, deocamdată, o evoluţie ezitantă în Premier League. De aici şi eşecul cu Basel. Noroc că acum a avut parte de o victimă sigură în Champions League, echipă „debutantă” în suprema competiţie. Să recunoaştem, Steaua e o debutantă, după 4 sezoane pe care le-ai ratat în CL doar asta te poţi considera. Şi echipe precum Chelsea sau Schalke simt imediat mirosul de miel pregătit pentru tăiere. Iar Basel e mai puţin miel, Manchester United putînd confirma treaba asta.

„Acum ne gîndim doar să cîştigăm primele trei puncte. Nu mai contează cum”, Laurenţiu Reghencampf.    

Pînă la urmă despre asta e vorba, sînt doar primii kilometri într-o cursă de maraton, în care iei bătăi groaznice din care încerci să înveţi ceva. Dar trebuie să trăieşti cu obiectivul că la anul vei fi mai pregătit pentru bătăile pe care le vei lua. Doar că în România nu prea are nimeni răbdare, în special ăia care n-au alergat vreun kilometru în viaţa lor.

Pentru o impozitare serioasă a averilor

Pentru că tot există o problemă la buget, unde nu se mai găsesc nişte miliarde de lei care „erau” în momentul în care s-a votat bugetul, mă gîndesc că s-ar putea rezolva treaba asta foarte uşor. Şi nu vorbesc doar de 3 miliarde, ăsta fiind doar mărunţiş pe lîngă sumele care nu se colectează niciodată la buget.

Să zicem că eşti în politică şi, ca tot omul care e preocupat să răspîndească doar bine către cetăţeni din diverse funcţii publice, eşti bogat. Poate chiar putred de bogat. În regulă, ai muncit din greu să-ţi strîngi averile. În funcţie de cît de uşor pui capul pe pernă noaptea, cariera de politican poate fi stresantă. Nu e uşor şi apreciem treaba asta.

Fiindcă tot s-a vorbit în ultimul timp despre modificări de impozite, cote unice sau tva-uri, hai să facem ceva cu adevărat special. Să impozităm averile cu 70%. Dar nu orice averi, ci doar ale celor care activează în politică şi rudelor lor. Adică soţii, fii, părinţi, mătuşi Tamara şi alte rubedenii de gradul 1. Ştiu, Curtea Constituţională ar zice că n-ar fi corect, că de ce doar la unii da, iar la alţii ba. Aici putem să vorbim cu domnul Băsescu (care momentan nu e politician) s-o rezolve, înţeleg că are intrare la CCR. După ce se aprobă legea, pe care am putea-o numi „Legea Lobby-ului”, o ţinem în vigoare vreo 8 ani, 2 cicluri electorale. Va fi simplu, tu furi ca şi pînă acum, dar returnezi 70% înapoi fără vizite de la procuratură, DNA, DIICOT sau Piticot. De fapt, ca să-i ajuţi, poţi să-i pui şi pe ei în cc cînd trimiţi copiile OP-urilor către ANAF. Aşa nu mai pui oamenii pe drumuri doar ca să te-ntrebe dacă eşti cu taxele la zi.

Are logică treaba asta? Eu zic că da.

Netalentatul domn Ponta

Citeam mai pe la asfinţit ultima mitomănie marca Ponta, apoi am făcut legătura cu articolul băsistei Sorina Matei, recomandat de un prieten băsist pe Facebook şi pe care l-am fuşărit pentru că mi se pare cam inutil. De altfel remarcasem lipsa oricărei menţiuni a vizitei lui Ponta la Washington în ziarele importante de peste ocean. Adică nimic, nada, zît pisicule d-aici. Drept exemplificare, în New York Times, ultima ştire care implică numele „ponta” e de prin martie 2013 şi e cu „plagiarism” în meniu. Adică pe acolo ne învîrtim cînd vine vorba despre netalentatul domn Ponta şi reevaluările sale de 24 de ore. Cred că are mai multe „reevaluări” (care e un eufemism, a se citi pur şi simplu minciuni) decît zile la Palatul Victoria. Şi omul are vreo 19 luni în funcţie.

De ce netalentat? Măi, omul e un dezastru complet. În primul rînd, nu ştie să mintă. Adică, mă rog, una e să zici nişte chestii din opoziţie, pentru că de acolo chiar poţi zice adevărul, că nu-i greu. E chiar indicat să zici treburi pe bune, dă bine la popor. Cele mai adevărate chestii care s-au rostit în politica românească, din opoziţie s-au făcut. De oameni flămînzi de prea mult stat în afara petrecerii cu caviar şi şampănii Moet. După care ajung la putere şi trebuie să înceapă să mintă serios. Ponta e varză la capitolul ăsta, şi pare să nu ia nici lecţii de minţit frumos.

Mai la început menţionasem termenul „băsist”. N-am făcut-o la întîmplare. Chiar dacă nu-i simpatizez pe ăştia, treaba are un scop. Ei bine, nu văd cum, pe viitor, să se creeze un nou val de simpatizanţi politici care să fie numiţi „pontişti”. Eventual „pontănaci”, dar nici pe ăştia nu-i reperez în peisaj. Eu n-am auzit pînă acum de vreunul care să zică „bă, ce bun e Ponta! Este omul de care aveam nevoie”. Dacă Băsescu era Salvatorul, Măsia (adică Mesia pronunţat de către însuşi Băse pe modelul Cărtărăscu), „la ţepe în Piaţa Victoriei”, etc, etc. Nene, Băsescu ştie să mintă, să te învelească în staniol de nici nu-ţi mai dai seama unde pui ştampila în cabina de votare cu perdeluţă îmbîcsită de politică. Pentru ăştia copchilul ăla din filmuleţul celebru pare a se lovi singur. Pe bune, pînă şi în momentul de faţă, anul Doamnei Udrea 2013, există o grămadă de oameni care cred că Băsescu a fost şi va mai fi Măsia pentru România. Iete şi o rimă trasă de şuviţă. Pe lîngă Băse, Ponta e vai mama lui. Te uiţi în sondaje şi tinzi să-l compari cu apa sfinţită (o vorbă a la băs, adică omul e bun la dume de genul ăsta), e în vîrful piramidei. Dar cînd întrebi în jur, nimeni nu pare să-l simpatizeze nici cît a fost Pol Pot. Aduceţi-mi unul care zice că premierul este meseriaş, să fie şi sincer, şi-l mănînc uns cu unt 80% grăsime. Dacă prin prostie ar ajunge Ponta preşedinte, în 5 ani ar duce PSD la nivelul unui peneţeu’, un partid de garsonieră confort 2. Ceea ce n-ar suna rău. După 10 ani pierduţi cu Băse, parcă 5 ani pentru dispariţia PSD sună rezonabil.

Rușii ne-au salvat fundul de prea multe ori deja

Există în gîndirea populară a românului faza că rusul e rău. O chestie pe care nu prea o înțeleg. Mă rog, au fost și episoade mai puțin plăcute cu ruși de-a lungul istoriei, ca de altfel cu mai toate națiile cu care am venit în contact. Dar, trăgînd linie, am avut o grămadă de cîștigat. Încă de la primele experiențe, i-am luat pe ruși de băieți faini, frați ortodocși care țin la beutură. Cantemir băga chefuri non-stop cu Petru cel Mare și nu-l vedea ca pe un nemesis de la Răsărit. Să zicem că, în cazul ăsta, moldoveanul nostru nu era tocmai obiectiv, că-l căutau turcii să-l scurteze de un cap sau ceva de genu’.

Dar, per total, rușii au fost băjeți buni cu românii. Cam ăsta e crudul adevăr. În primul rînd, au avut curajul să stea pe aici vreo cîțiva ani după pacea de la Adrianopol. Și nu doar atît, ci au mai avut și ambiția să-i și învețe pe troglodiții de pe lîngă Dîmbovița să nu mai mănînce cu mîna, ci să folosească furculița și cuțitul. O chestie chiar drăguță, avînd în vedere decalajul de trei secole al valahilor față de Europa previctoriană. Ne-au făcut și o Constituție, drept urmare avem bulevard în București cu numele lui Kiseleff.

După chestia asta, evenimentele se succed cu repeziciune.

  • Unirea principatelor la 1859 vine după ce rușii se întind puțin prea mult peste plapumă. Mulți zic că franțujii au meritul principal pentru unire. Eu zic că fără ruși și acțiunile lor în declanșarea Războiului Crimeei nu s-ar mai fi întîmplat așa ușor.
  • Independența României se întîmplă tot cu ajutor rusesc. S-a întîmplat chiar azi, acu’ 138 de ani. Ce, fără conflictul ruso-turc din 1877-78 au mai fi avut românii coaie să-și declare independența? Eu zic că nu.
  • Într-o anumită măsură, chiar și formarea României Mari are o influență rusească. Anexarea Basarabiei s-a făcut cu ajutorul pasivității fratelui ortodox de la Răsărit.

Apoi vine partea cea mai interesantă. În contextul postbelic, cînd România era un stat în mare parte rural și prost dezvoltat, rușii au pus din nou umărul, după 120 de ani de la Regulamentele Organice, la alfabetizarea românilor și dezvoltarea industrială. Multe chestii mișto s-au întîmplat/construit în primii ani de după cel de-al doilea război mondial, perioadă în care România a micșorat decalajele istorice față de multe state europene, iar nivelul de trai a crescut neașteptat. Pînă la urmă, am reușit să stricăm treburile abia după ce am rupt legăturile cu rușii în era Ceaușescu.

Cea mai nouă chestie, pentru care ar trebui să fim recunoscători rușilor, e sprijinul indirect acordat în lupta împotriva defrișărilor necontrolate întîmplate în ultimii 25 de ani. Așa că nu îmi explic de unde atîta ură pentru fratele mare de la Răsărit. Ar trebui să avem doar recunoștință pentru tot ajutorul acordat. Americanii ce-au făcut pentru noi în istorie? Ne-au bombardat?