Eu – știam – eram incapabil să mă îndosariez. Nici n-aș fi obținut nimic. Era de neocolit să mă mint. Femeia care mă acuzase că am pistrui vorbea despre mine astfel și numai astfel:
– Depind de un om care e bolnăvior, așa ca mine. E un om bun, dar bolnăvior.
Și eram de o cruzime într-atât diluată în introvertire încât ea insista că sunt blând, iar nepăsarea mea trecea drept boală – punea totul, de fapt, în seama bolii mele. Și se prea poate să fi fost atât de bolnav pe cât pretindea ea, însă mai mult ca sigur nu era ăsta fondul cimentării mele în mine.
Trebuia să o conduc de mână ca pe un om mult mai bolnav decât mine, ca pe un orb, până foarte aproape de ziua în care va renunța la disperarea asta de a mă readuce la condiția de om – pe care oricum nu-mi amintesc s-o fi avut vreodată. Și, acolo, aproape de prăpastia de lumină a conștientizării, să-i las mâna din mâna mea de neom, să-i zic:
– Eu trebuie să mă întorc, c-am uitat să încui ușa,
Singura minciună fiind uitatul, căci de-nchis, n-o închisesem; știam că mă voi întoarce acasă, însă fără ea.
Te-ar putea interesa și: Poezia singurătății mele
Totuși lucrurile nu au mers conform planului, căci făcea ea ce făcea de începeam să-mi simt mâna de care mă ținea ca fiind a unui om – nu eu, dar a unui om. Din punctul ăsta de vedere, învisese ea, transformase ceva în mine. Poate sângele meu, ochii, gleznele – sau doar mâna aia.
Dar de la un punct încolo era treaba mea să mi-o accept ca mâna a mea. Și așa ceva nici că-mi trecea prin cap, chit că mâna mi-o cerea, de unde și: nu mă lăsa mâna s-o las, dar tot restul corpului mă lăsa.
Atunci a fost greu. Mi-am zis:
– Cum dracu’ rămân eu cu o mână de om asamblată pe ceea ce port drept corp? O mână care să doară tot timpul de omenirea ei și de lipsa omenirii altcuiva în ea?
Și mai înaintam un pas spre prăpastia aia, mai înaintam un pas în ceea ce considera ea o plimbare în Cișmigiu. Râdea mereu, îmi tot amintea de cer și copaci și alte mizerii de legănat gândul oamenilor.
Acum; imprevizibilul care m-a surpat temporar a constat în neașteptata forță de care dispunea noua mea mână de om, care se extinsese până foarte aproape de cot.
Se încleșta înfricoșător de puternic de mâna ei, cu o voință proprie, și doar mâna mai ținea pasul cu ea. Și tot mai mulți copaci și tot mai curate ceruri, mereu, mereu, și râsul ei, gropile din pielea ei, de-mi era o fericire până la greață. Mă dureau stomacul, capul, genele, alte și alte lucruri pe care le purtam drept corp.
Îmi oboseau toate, pe când mâna – mâna se întrema inimaginabil de puternic în mâna ei. Ajunsesem la vreo lună de mers distanță de prăpastie și, chit că era necesar ca ea să aibă căderea aia inversă în lumină, deci să se prăbușească în luciditatea prin care-mi va fi văzut în sfârșit cruzimea, nu-mi doream deloc să fiu de față ori prin apropiere.
Nu, nu, să nu-i aud rupturile sau extazul, oricare s-ar fi găsit mai aproape de ea. Însă eu îmi făceam partea – nu avea scuza de a se teme de o prăbușire într-un hău de beznă: odată ce înțelegea că e în cădere, era la deplina ei latitudine să se aghețe sau să-și continue căderea, căci asta era o prăpastie aparte, erau becuri peste tot în ea, așa încât era vizibil până și capătul ei.
Se apropia vara și încă mergeam, mergeam, măcar de-aș fi mers tocindu-mă ca soldatul lui Nichita, dar eu doar oboseam și mâna nouă de om mi se întărea.
Dar într-o zi, într-o zi mi-am înțeles salvarea din salvarea asta pe care o instituia femeia asta în mine și mi-am zis:
– Alice asta a mea ar fugi după un iepure alb.
Da, da, mi-am zis:
– Orice Alice fuge după orice iepure alb, căci Alice-le au chemarea gropii, a vizuinii, nu degeaba poartă câte una în fiecare obraz. Are chemarea prăpastiei în așa măsură încât, după cum ea mi-a transformat mâna cu care-o țin într-una de om, se poate ca eu să fi transformat mâna cu care mă ține ea într-una de cadavru de soiul meu.
Într-adevăr, se poate ca ea să-și târască mâna asta cum îmi târăsc eu restul corpului – târârea unei naturi pe care nu ți-o dorești. Și atunci tot ce am de făcut e să zic: uite un iepure alb. Și când, fugind să-l caute, își va desprinde mâna de a mea – căci a mea refuza să se desprindă de a ei -, voi fugi acasă. Deci am strigat:
– Uite un iepure alb.
Iar ea m-a privit cu surprindere și a zis cu o înduioșare scârbos de sinceră:
– Nu fi bolnăvior azi – sunt doar paștile unor cai sau ai unor oameni.
… Era, într-adevăr, final de aprilie…
Astfel, fusese prima Alice a lumii care și-a refuzat iepurele. Și-o fi zis: ”Chiar și așa, eu nu-mi părăsesc țara, nu, nici chiar pentru Țara Minunilor. Țara aia nici n-are… n-are capitală…”
Eram la vreo două săptămâni distanță de prăpastie. Știam acum că e așa cum speculasem: îmi îmbolnăvise ea mâna cu viață, însă în aceeași măsură i-o îmbolnăvisem eu pe-a ei de moarte. Și atunci am înțeles iar cum mă putea salva de o salvare pe care nu-mi doream și i-am zis:
– N-ai vrea să-mi cânti la pian?
Dar ea m-a privit a doua oară surprinsă și-a zis:
– Te țin de mână acum și altfel riști să te dezechilibrezi; mai bine să-ți fluier ceva și claviatura o lăsăm pentru o zi cu claviaturi.
Și am mers tot înainte, eu stingându-mă, ea fluierând.
Probabil își făcuse ideea că ne vom plimba până la mare. Eu cu partea mea bolnavă – mâna mea de om – cum aș putea să înot…
Cu tot drumul ăsta am ajuns până la Cluj, foarte, foarte aproape de prăpastie. Aproape că mă resemnasem: cu salvarea mea sau cu căderea ei, era tot acolo pentru mine. Însă în zilele alea, în Cluj bătea puternic vântul și, într-o clipă ruptă a unei zile sau alta, pentru o clipă ruptă a unei zile sau alta, mi-a lăsat mâna de om din mâna ei nouă de mort ca să-și aranjeze părul după ureche, căci i-l răvășise vântul cu totul.
Atât, o secundă, cât nici n-apucasem să mă dezmeticesc și să o tai la fugă înapoi acasă, în casa care era descuiată de câteva luni și care mă îngrijora insuportabil – dar cu toate astea: în secunda aia în care mă lăsase de mână, întreg corpul mi s-a înecat dinăuntru de un val de vigoare. Asta era îndeajuns încât să fug măcar câțiva metri, pe parcursul cărora oricum mi-aș fi revenit tot mai mult, îndepărtându-mă de ea, de salvare, de cer, copaci și de tot măruntul ăsta omenesc.
Așadar, în deplină demență, deci în deplină luciditate, m-am întors pe călcâie și am fugit. Cu toată disperarea și cu toată moartea din mine am fugit. Să fi fugit 500 și ceva de kilometri până acasă și vreo sută de ture în jurul blocului de fericit ce eram. Însă, când să mă reașez după atâta timp pe canapeaua mea și în moartea mea confortabilă, să mă bucur de toate astea, am văzut.
Ca un elastic, ca o gumă de mestecat: mâna nu mi se desprinsese dintr-a ei. Nu, nu se desprinse nici cu un milimetru, ci se lungise până aici. Mi se lungise mâna kilometri și kilometri, fără ca degetele mele să se fi despletit dintr-ale ei. Mi se întinsese o mână de om peste toată țara, printre toți copacii; și rămăsese într-a ei în asemenea hal încât, privind drept în față, nici n-ar fi putut să observe că restul corpului nu-mi mai e lângă ea.
Extenuat până la viață, cu întreaga disperare și întreaga moarte din mine, consumâd toate soluțiile, mi-am tăiat mâna.
… Să o vezi și acum plimbându-se cu mâna mea în mâna ei înspre prăpastie, căzând cu mâna mea în mâna ei în prăpastie, înțelegând unde o duceam; rămânând de-atunci cu o mână de om într-a ei, pentru tot restul vremii.
… Să mă mai vezi și acum plimbându-mă fără o mână, cu o singură mâna pe volan, rămânând amputat pentru tot restul vremii de partea aia sănătoasă pe care nu reușisem să mi-o salvez, așadar să o îmbolnăvesc la loc, întrebând:
– Cum dracu’ se face că tot ea a rămas cu ceva în plus?