M-am născut anticomunist

Nu sună prea bine, ştiu, dar atunci, pe vremea aia, orice întîmplare de genul ăsta stîrnea interesul întregului cartier. Începînd cu blocurile slute din preajma fabricii Metrom, pînă la străzile înguste aruncate în preajma căii ferate, toţi oamenii aflaseră că cel mai iubit dintre români urma să-şi facă drum prin cartierul lor. Eu eram mic, aproape un nasture de om, dar ţin minte aproape în întregime acea zi. Totuşi, nu mai ţin minte ce zi a săptămînii era, posibil să fi fost vineri sau sîmbătă. Poate chiar duminică, avînd în vedere că mult-iubitul obişnuia să-şi primească porţia de iubire în zile speciale. Iar omul nou era scutit de muncă în ultima zi a săptămînii. Şi ne-am strîns toţi la marginea Căii Bucureştiului. Cred că nu mai văzusem atîta lume de la manifestaţia din 15 noiembrie. Toţi erau curioşi să-l vadă. Mai puţin eu, dar chiar n-aş vrea să mă laud. Şi ne-am aşezat toţi cam de pe la ora 11 pe marginea străzii. Se vorbea că ar trebui să ajungă în cîteva zeci de minute. Nimeni nu voia să piardă momentul trecerii convoiului oficial. Şi am aşteptat acolo, la umbra plopilor zgomotoşi. Au trecut vreo două ore, timp în care oamenii deveniseră cam nervoşi. Dar ce e asta? Bătaie de joc? Ce durează atît? După ora unu rumoarea devenise neliniştitoare pentru toţi. Din întîmplare, sau poate nu, chiar cînd nemulţumirea devenise deranjantă pentru structurile otrăvite ale puterii (da, aşa de bine sună), se împrăştie zvonul că maşina Preşedintelui se afla la intrarea în oraş. Mai avea cîteva secunde şi ajungea în dreptul nostru. Atunci, ca prin minune, toţi s-au liniştit şi s-au înghesuit să prindă loc cît mai la stradă. Şi au mai aşteptat zece minute. Şi nici o maşină n-a trecut. Şi tocmai cînd concentrarea începea să se dilueze din nou, apăru o maşină neagră, străină, pe strada pustie. Apoi încă una, şi încă una. Toate fluturau cîte două steguleţe tricolore, minuscule, pe capotă. Şoseaua se populă nesperat. Toţi ne-am lungit gîturile, în aşteptarea maşinii esenţiale. Şi ea chiar apăru. Era neagră şi fără acoperiş. Din ea se vedeau clar cei doi Ceauşeşti. Ne făceau cu mîna. Atunci, plin de dispreţ, mi-am băgat degetul arătător al mîinii drepte în nas. Un gest anticomunist autentic şi recunoscut apoi de întreaga familie.

Nu că aş  vrea să mă laud, dar fiind la modă acum să fim anticomunişti, trebuie să recunosc că în acel deget în nas mi-am canalizat întreaga mea luptă anticomunistă. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am fost anticomunist încă de pe vremea în care mă jucam prin şi pe lîngă placentă. Şi mi-am exprimat curajos, în gînd, credinţa mea antitotalitară încă de pe băncile grădiniţei.

Unu [punct] doi. Două cifre privind Constituţia

Şi totul ar trebui să repornească de la aceste două cifre, zic eu. De cîteva zile a început joaca de-a Constituţia. Observ că o dată la două cincinale este pusă pe masa de operaţie şi i se oferă, contracost, o nouă operaţie estetică. Ultima oară cînd au dorit s-o tranforme dintr-o bondoacă spălăcită de 1.50 într-o blondă de 1.75 spre 1.80 bine proporţionată, a ieşit o creatură care se aseamănă mai degrabă cu sora geamănă a Ebei. Şi apoi au început s-o mintă, exact ca pe soră-sa, că-i frumoasă şi deşteaptă. I-au pus coarne şi au trimis-o la Bruxelles. Acum nu mai e bună. Trebuie retuşată, din nou. Doar că nu ştiu cît o să mai ţină şi materialul ăsta de calitate îndoielnică. Şi chiar dacă va rezista la încă o operaţie, presimt că peste încă vreo două mandate prezidenţiale ne vom întoarce la aceeaşi discuţie pe care o purtăm acum: avem un preşedinte, ce naiba facem cu el? Îl punem să stea drepţi sau pe burtă? Deasupra sau dedesubt? Îi punem pene pe fund sau ni le pune el?

S-o spun pe a dreaptă, oricît l-am farda şi oricît l-am muta dintr-o parte în cealaltă, precum un titirez, preşedintele ăsta, născut dintr-o bolşevică şi un naţionalist agramato-academician, nu-şi prea găseşte locul în societatea noastră pipernicită. În 20 de ani am avut parte de un neocomunist iubitor de panseluţe plantate în Piaţa Universităţii. Oricît încearcă acum să-şi spele păcatele, imaginile acelea din iunie 90 vor fi asociate întotdeauna cu chipul său. Apoi l-a urmat un profesor geolog care s-a dorit plăcut de toată lumea şi a sfîrşit antipatizat de toţi. Nici măcar ură n-a inspirat. A plecat acasă doar cu cîteva pete de cerneală pe obraz. Şi după un nou mandat al neocomunistului, devenit la bătrîneţe introspectiv, a intrat în scenă un neosecurist cu reflexe dictatoriale. El îşi continuă cursa, ocolind articolele Constituţiei confundîndu-le cu nişte jaloane de cauciuc. Şi atunci cînd nu le mai poate evita, le spulberă între roţile Duster-ului roş. Acum vrea să le mute puţin, pentru a nu-l mai deranja în ultimele două ture ale cursei.

Instituţia prezidenţială este bolnavă. Aşa s-a născut şi eu nu cred că se va însănătoşi vreodată. Bazată de un adevăr strîmb, că doar nu crede cineva în independenţa politică a conducătorului, funcţia de preşedinte reprezintă materialul expirat din construcţia politică românească, mortarul care nu se întăreşte niciodată. Este organul de prisos care dăunează bunei funcţionări a întregului. Iar în urma modificărilor Constituţiei din 2003, extrem de neinspirate, am ajuns să trăim într-o perioadă electorală eternă prin separarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale. Abia se încheie un tur de scrutin că ne trezim cu altul pe cap. Nici un an care să nu fie electoral. Dacă nu-s alegeri parlamentare, atunci să fluturăm steguleţe prezidenţiale. Cînd se termină şi astea, vin ungerile pentru fotoliile europene. Prilej să trimitem odrasle nereuşite în vacanţă belgiană plătită. Nici măcar în cele două luni cînd n-ar trebui să mai auzim de urne sau buletine de vot n-avem odihnă. Atunci se trezeşte luminatul să tragă un referendum cu mici şi bere pe banii prostimii. De cîteva zile au reînceput discuţiile sterile despre iminentele modificări constituţionale. Pînă acum n-am auzit nici măcar o voce care să pună problema modificării celui de-al doilea punct al primului articol din Constituţia României:

1.2. Forma de guvernamânt a statului român este  republica…. monarhia constituţională

fiindcă tot sîntem într-un moment de retrospectivă şi dorim să identificăm hibele sistemului, de ce n-am pune în discuţie şi viitorul republicanismului în România! O formă de guvernămînt născută de bolşevism, mai mult decît beteagă în ultimii 20 de ani şi care suferă în această perioadă de grave tulburări de personalitate. De ce nu ne-am întoarce privirile către originile statului modern? O Casă Regală cred că s-ar găsi pe undeva! În toată încîlceala asta pe care o experimentăm mi se pare o propunere extrem de serioasă. Ar merita pusă pe ordinea de zi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *