S-a întîmplat acum ceva ani, într-o zi de iarnă asemănătoare cu cea de acum. Faptul că a coincis cu ziua de naştere a Dictatorului s-a dovedit a fi de bun augur. Am trecut cu bine şi peste cordonul ombilical care m-a încurcat puţin la ieşirea de pe pîrtîe. Am urlat puţin, de s-au zguduit zidurile maternităţii. Aveam, totuşi, plămînii bine dezvoltaţi la cele patru kilograme şi cincisute de grame. După zece luni am început să păşesc precum topmodelele pe catwalk, iar la un an am început să turui precum şpicherii de la Europa Liberă care ţiuia în surdină în fiecare seară.
La fiecare aniversare, timp de aproape zece ani, sărbătoream 26 ianuarie pe ritmuri patriotice. Conducătorul iubit mă urmărea din spatele ecranului monocrom Diamant, în timp ce primea omagiul. Noi mîncam tort cu multă frişcă şi ne fotografiam cu aparatul Smena, iar pe post de blitz aveam o namilă de bec care lumina precum farul din Mangalia. Blitzurile se găseau greu şi erau cam scumpe. Suflam în lumînărele şi primeam lamulţianiul.
Apoi ne-am mai rafinat. La televizor, Dictatorul a fost înlocuit cu meciurile de tenis de la Australian Open, care rulau în direct şi în culori, lumînărelele s-au înmulţit, iar Coca Cola a luat locul Cico-ului. Lamulţianiul a rămas, cîntat de voci în schimbare, apoi din ce în ce mai bărbăteşti.
Puful de pe obraji s-a înăsprit, sucul din pahare s-a transformat în bere, vin şi zeamă de ploşniţe. Multe beţii s-au petrecut, urmate de şi mai multe mahmureli. Lamulţianiul a rămas, lălăit şi plin de alcool.
E doar un scurt istoric al bărbatului la 30 de ani.
Firimituri urbane
- Strada mea este plină de rahaţi. Fac slalom printre rahaţi de cîine. Şi cînd scap de ei, dau peste ăia de producţie umană. Poate se mănîncă prea mult şi din cauza asta nu se pot oamenii ţine pînă acasă. Pe mine m-au învăţat de mic să fac la oliţă, ca un cîine educat ce mă aflu.
- Pe la ora patru după-amiaza, umbre umane apar pe la colţurile chioşcurilor de ziare. Se aşteaptă ziarul gratis. După ce pleacă maşina de distribuţie, fiecare umbră ia cîte o mînă de ziare. În două minute întreg teancul de ziare se evaporă. Ai zice că sînt cititori fideli. Dar nu-s, că la fel fac şi sîmbăta sau duminica. Doar că atunci maşina nu vine. E drept, la sfîrşit de săptămînă se răresc şi rahaţii de pe strada mea. Oare de ce?
- Dacă faci o incursiune prin curţile interioare ale caselor din centrul istoric, te cam îngrozeşti. Fel şi fel de scursuri şi-au făcut culcuşul, case abia dacă se mai pot numi, în clădirile istorice ale Braşovului. Aici pute mai rău decît pe stradă şi clădirile stau să cadă. Şi ce faci atunci? Te fereşti de rahaţi sau de bucăţile de ţiglă care te pîndesc de pe acoperiş? Rahatule, iată-mă!
- Spaţiile comerciale îşi schimbă chiriaşii cu repeziciune. Zici că e un concurs. Buna ziua, nu era aici o patiserie? A fost, da’ demult. Acu’ vreo lună. Dacă tot aţi intrat, nu doriţi nişte papuci? Mai poftiţi pe la noi. Mai stăm aici încă două săptămîni, apoi se va deschide o cafenea.
- Dacă ţi-e dor să stai la coadă, du-te la BCR. O legendă urbană spune că mahării băncii au implementat acelaşi sistem folosit de către administraţia financiară. Intri la BCR, apoi mori… de nervi.
Nu ştiu de ce, dar am tot timpul impresia că am călcat în ceva. Să mă bucur, să nu mă bucur…