Secretul armei secrete sau cam aşa ceva…

N-am fost un om al curentului. Niciodată. N-am ţinut cont de mode şi alte noutăţi. Ba pot să spun că am înotat aproape întotdeauna în amonte, chiar dacă mi-a fost greu. Dar am făcut-o mai tot timpul calm, fără vociferări stridente şi fără a-mi flutura izmenele în plină stradă.

Apoi mi-am făcut blog. Şi am descoperit o groază de oameni care sînt contra. De multe ori chiar nu contează subiectul. Pentru ei e important să fie împotrivă. Dacă e Crăciun, ei strîmbă din nas aruncînd săgeţi otrăvite cu dispreţ către toată poleiala comercială a sărbătorii. Dacă e Halloween, e nasol. Atunci pun în funcţiune ghilotina asupra petrecerii frivole. Dacă merg la mall, e musai să vocifereze plini de consternare despre cine ştie ce minunăţie întîlnită. Şi ajung la concluzia că mall-ul este pentru cocălărei. Nu contează că au călcat şi ei pe acolo. Hypermarketul e de porc. Chiar dacă îl vizitează săptămînal. Dacă în Haiti e iadul pe pămînt, iar unii români doresc să ajute şi ei cumva, atunci nemulţumiţii se pornesc din nou pe trăncăneală. Că de ce s-au apucat ăştia să ajute? Sînt nişte ipocriţi şi nişte proşti. N-avem noi destui năpăstuiţi în ţară? Ce le trebuie să ajute o ţară aflată la dracu-n corcoduş? Şi tot aşa, pînă apare un alt caz şi ei îşi mută ţinta. Tot ce e la modă ajunge sub ochiul lor critic. Şi piesa asta se joacă pe atît de multe scene virtuale încît hulirea a ceea ce este la modă a devenit o modă. Nemulţumiţii s-au înmulţit atît de mult, încît criticile lor s-au banalizat. Au devenit previzibile. Substanţa lor s-a evaporat, rămînînd doar vorbele goale. Vine Valentine`s Day. “Abia aştept” să citesc încă o dată despre cît de falsă şi de malefică este chestia asta importată de la americani. Despre cei care s-au oferit să ajute nefericiţii din Haiti am auzit destule. Sînt nişte tembeli şi nişte vînători de aplauze. Dracu` să-i ia de ipocriţi!

Pe lîngă astea, nemulţumirile mele par anacronice. Mai ales că nu mi le strig în fiecare oră pe uliţa blogolumii, aşa cum îi stă bine unui blogăr de succes. Nici măcar un nemulţumit la modă nu pot fi!

*Luana, nu vreau să mi-o iei în nume de rău, dar textul tău (chiar dacă la final mi-ai dat dreptate) mi-a furnizat o parte din material pentru textuleţul ăsta lejer. Împreună cu ăsta şi altele citite pe blogurile zeilor, semizeilor sau prinţeselor urbane de-a lungul vremii. Şi îmi sînteţi simpatici amîndoi.

Acum realizez că textul meu se încadrează în clişeul “critic al criticilor blogosferei”. Oare scăpăm de clişeele astea vreodată? Probabil că nu…

…Rece să fie doar berea

Şi m-am bucurat ieri degeaba. Cînd am văzut fulgii de nea ce cădeau de sus, mi-am zis că vine canicula hibernală. Dar nuuuu, iar a venit hiena siberiană peste noi. Luana mă întreabă cum stau cu radetul. Dacă poate ceva. Şi dacă poate, cît poate? Chiar acum stau în vîrful patului şi îmi ascult centrala cum turuie, încercînd să dreagă atmosfera pînă la 21 de grade, după cum i-am poruncit. Hop, acum s-a oprit.

Nu am treabă cu sistemul de încălzire centralizat. Îl consider hidos. Am crescut într-un apartament racordat la CET. Iar pe vremea cealaltă caloriferele din fontă erau doar reci. Mai tot timpul. Să zic că după 90 s-a mai dres cimbrul (că mama nu punea busuioc în ciorbă). Aveam ceva apă caldă, care se oprea brusc după ora 23.  Treaba asta a ţinut pînă aproape de mileniul nost`. Iar caloriferele se încălzeau abia după 15 noiembrie. Şi atunci doar dacă era bruma de vreo 2 centimetri pe iarba din faţa blocului. Radetul ăla era scîrbos. Apoi mi-am rupt cordonul ombilical şi am şters-o de acasă. M-am mutat cu chirie într-un apartament care avea centrală de bloc. Idee nu foarte rea, dacă stau să mă gîndesc. Doar că în fiecare an, vecinii care preferau să îşi monteze centrale proprii se înmulţeau. Aşa am rămas noi să plătim la întreţinere şi pentru ei. În ultima lună de huzur centralizat am plătit pe metrul cub de apă caldă cam 100 de lei. Ba mint. Era doar 99 de lei. O diferenţă, totuşi. Atunci am ameninţat-o pe proprietăreasă că nu ne mai spălăm vreo lună şi vom alerga pe scara blocului în cucul gol, dacă nu montează centrala aia de apartament. Surpinzător, a cedat extrem de repede. În maximum o lună aveam apă caldă şi căldură de la o cutie albă, montată pe peretele bucătăriei. De emoţie n-am dormit în prima noapte de belfereală. Am stat în bucătărie şi am admirat minunea.

Apoi ne-am mutat. De la două camere, la o garsonieră mică şi cochetă. Cu centrală şi ţevi metalice serioase. Şi aici facem cîtă căldură vrem noi. Mai intervin unele probleme. De exemplu, iarna trecută, pe gerul ăla din perioada Revelionului, mi-a înţepenit ţeava de apă rece din beci. Garsoniera e într-o casă din centrul vechi al Braşovului. Dar am rezolvat-o cu nişte flăcărui violet şi am izolat-o mai apoi. Cred că am fost meseriaş de n-a mai răcit zilele astea. Dar mi-e bine. Nu mai aştept să vină apa leşinată pe ţeava CET-ului şi să mă închin atunci cînd se întîmplă. Temperatura casei e întotdeauna pe la 20-21 de grade. Dacă-i mai cald de atît, parcă nu mă mai simt confortabil. Şi lucru fain e că vara, pe caniculă, temperatura garsonierei nu trece peste 22-23 de grade. Sînt un norocos.

L-aş întreba acum pe Boghi. Tu cum stai, bătrîne, cu Radetu`? Al tău cît poate?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *