Pentru că nişte răspunsuri au fost date, cu mare succes la timpul lor, de către o doamnă în cîteva zeci de mii de exemplare, eu am doar nişte întrebări. N-aş fi insistat, chiar dacă îmi zumzăiau prin şi anume cap, dacă nu mă stîrneau anumite persoane cu tema asta despre „anticomunismul fără echivoc”.

Ce înseamnă a fi anticomunist?

Oricine poate ajunge anticomunist? Adică, dacă astăzi sînt comunist, mîine pot deveni anticomunist?

Există vreo şcoală specială, sau aşa ceva, de anticomunism? Se poate face şi la distanţă sau fără frecvenţă? Sau a fost editat vreun ghid „Cum să devii anticomunist în 5 paşi simpli”?

Dacă sînt anticomunist înseamnă că sînt definitiv bun? Dacă provoc un accident grav şi apoi declar poliţiei că sînt anticomunist, scap fără urmări? Eşti rău dacă nu te declari anticomunist?

Antihitleriştii pot deveni buni anticomunişti? Eu mă declar antihitlerist. Dar anticarliştii? Am un prieten care nu-l place pe Carol al 2-lea.

„A fi anticomunist” este cumva un cod secret folosit de anumiţi oameni doar pentru a se identifica între ei?

Securiştii pot deveni anticomunişti? Dar căţeii? Aş fi interesat.

Ideologii comunismului, preocupaţi prin anii 70 să-l pupe în cur pe Ceauşescu, pot deveni anticomunişti?

Cei care au înfundat puşcăriile şi au construit canalul Dunăre-Marea Neagră pot fi încadraţi la anticomunişti sau au fost doar nişte fraieri? Nu puteau să mai aştepte pînă cădea regimul comunist ca să se declare anticomunişti?

Săptămîna viitoare urmează nişte întrebări pentru antilegionarii de bine.

Moartea fotoliului

De dimineaţă m-am împiedicat de un fotoliu. Scorojit, mîncat vreme, negru de prea multe mîini ce l-au îmbrăţişat timp de decenii, stătea părăsit pe trotuarul de jumătate de metru. Strada din centrul oraşului era încă pustie, iar fotoliul încă nu deranja. Abia mi-am făcut loc pe lîngă el, atingînd zidul la fel de zdrenţuros al clădirii din care, probabil, fusese evacuat. Nu te mai vrem, fotoliule. Marş afară.

Şi stătea acolo, abătut, aşteptîndu-şi moartea. Moartea fotoliului e tristă şi nu este mediatizată. Nu vezi ştiri despre fotolii care şi-au găsit sfîrşitul în mîinile degerate ale unor oameni ai străzii. Nimeni nu stă să asculte cum îi sînt frînte braţele, iar apoi puse pe foc şi încep să pîrîie. Bucată cu bucată, fotoliile devin fum. Un fum alb, ce împrăştie o aromă de ceva vechi, de demult. Doar pielea fotoliului miroase altfel. Cîrpa, care pe vremuri încălzea nenumărate şezuturi, arde în contratimp cu osul. De parcă ar spune, eu te-am făcut ceea ce ai fost, dă-mi voie să ard în ritmul meu, cu fumul meu, cu aroma mea care va deranja nasurile amărîţilor ăstora din jur. Dar lemnul nu rosteşte ceva, nu protestează, doar icneşte scurt, trosc-trosc, pînă dispare încet într-un pumn de cenuşă. A încălzit cîteva degete de cerşetori, le-a prelungit viaţa lor fără rost cu ceva. Măcar dacă ar conta asta. Că nici vieţile cerşetorilor nu sînt mediatizate, doar decesele lor provocate de ger.

Sau cele provocate de către fotoliile sinucigaşe care se aruncă de la înălţime şi zdrobesc cîte un cerşetor. Asta ar prinde un loc bun în prime-time.

Pe la mijlocul anilor 90, echipa naţională a României conducea cu 2-0 pe Slovacia în Ghencea. Nimic neobişnuit, de aşteptat. Slovacii, care formau o echipă cu nimic mai prejos decît bosniacii de astăzi, presează şi egalează pe la mijlocul reprizei a doua. Neaşteptat, supriză. România, cu Hagi, Popescu, Petrescu şi ceilalţi în teren, pişcă doar puţin pedala fotbalului şi marchează pentru 3-2. Nimic neobişnuit, de aşteptat.

În 2011, Marica deschide scorul în meciul cu Bosnia. Neaşteptat, surpiză. Gol à la Zidane şi alte rahaturi. Apoi România se bagă cu fundul în poartă, fixînd secundarul tabelei de marcaj. Lipseşte pedala fotbalului, vîndută la fier vechi pe la începutul anilor 2000 după o privatizare nereuşită. La final echipa naţională pierde meciul cu 2-1,  cu toţi jucătorii uzînd iarba din careul propriu. Nimic neobişnuit, de aşteptat.

Am dat cu votu’

Roblogfest se apropie de final. Cum aveam contul făcut de vreo doi ani, sau trei, nu mai ştiu, am zis să dau şi eu cu ştampila aburită peste bolentinele de vot. Recunosc că de vreo cîteva bloguri de acolo, cam 80% dintre ele, n-aveam habar, dar mi-am dat tot interesul să intru în casa fiecărui blogăr şi să votez ca tot românu’ pixelul albastru. Şi iată ce a ieşit.

 1. Personal & Infotainment – Blog colectiv: 1001 Arte

Pentru că-i interesant şi am zis să aleg unul care să aibă legătură cu cititul, vizionatul şi alte prostii d-astea învechite. Recunosc că l-am descoperit de curînd, dar o să-l urmăresc atent de acum încolo.

2 . Personal & Infotainment – Blog sub 18 ani: A. Dragoş Photography

Pentru că-i de apreciat un tînăr care-şi urmăreşte pasiunile cu atîta perseverenţă. Şi am eu o slăbiciune pentru fotografie.

 3. Personal & Infotainment – Blog de muzică: N-am votat.

Pentru că nu frecventez. Decît să îl dau la întîmplare, mai bine nu votez.

 4. Personal & Infotainment – Blog culinar: Iar n-am votat.

Am mai spus cîndva, eu votez doar cu soacră-mea. Cum n-are blog, nu votez cu altcineva.

 5. Personal & Infotainment – Blog de filme: N-am votat.

Cum urmăresc doar blogul Film Reporter, care nu-i în competiţie, nu vreau să dau votul altcuiva.

 6. Personal & Infotainment – Blog de sport: Adrian Georgescu

Pentru că-i un meşter al cuvintelor, pe care-l citesc cu mare plăcere. Un jurnalist sportiv altfel decît ce-i pe piaţa românească. Aş fi votat blogul Sportibus, locul unde mai arunc şi eu cîte un text din cînd în cînd, dar n-a reuşit să ajungă în finală.

7. Personal & Infotainment – Blog de fashion: Stil Masculin

Chiar dacă nu mă pasionează bloguri de acest gen, eu mă uit la Fashion TV doar pentru gagicile în rochii transparente, am zis să nu fiu chiar atît de hîtru şi să dau măcar aici un vot. Am votat Stil Masculin pentru că e pentru bărbaţi.

8. Personal & Infotainment – Blog travel: nevotat.

Dacă s-ar lăsa pe mîna mea, social media ar muri într-o lună, aşa de mare cititor de bloguri sînt. Mai obişnuiesc să citesc Viajoa din cînd în cînd. Dar blogurile finaliste de la această categorie îmi sînt necunoscute. Poate o să mă decid pentru unul dintre ele pînă la final. Mai vedem.

9. Personal & Infotainment – Blog auto&moto: c-vedete – Citroen – Motor Heads

Pentru că-s conducător de Citroen. Sînt înnebunit după marca asta de maşină şi nu cred că o să mă răzgîndesc foarte repede.

10. Personal & Infotainment – Cel mai popular blog: Prin Braşov

Pentru că-s braşovean şi e păcat să nu-i votez. Iar pe Zoso nu-l găsesc printre finalişti, că io pe el l-aş fi votat. D-aia îl şi am trecut în blogroll. Braşovenii care nu votează prinbrasov.com pentru cel mai şmecher blog, o să fie imbătaţi cu săniuţă la următorul blogmeet din urbe.

 Acestea fiind zise, eu mă duc la cumpărături. Cică e promoţie la sare iodată în supermarket, doar 50 de bani kilogramu’. Mă duc să mă bat pentru vreo 50-100 de kile. Să fie acolo.

Cică leapşă. Cătălin, pe care nu l-am mai văzut la faţă de cînd s-o dedicat total teatrului (bravo lui), mi-a dat şi mie o leapşă despre blog. Şi m-am gîndit să răspund. Aşa că:

 1. CâNd ai început să scrii online?

 Primul post l-am scris, în joacă, pe 29 septembrie 2008. După cum mărturiseam atunci, nu m-aş fi aşteptat să dureze atît de mult aventura asta, cunoscîndu-mă nestatornic şi capricios.

 2. Ce te motivează să scrii pe blog?

 A scrie pe blog a fost iniţial un exerciţiu. Şi constat că motivaţia asta încă s-a păstrat într-o mare măsură.

 3. Cum reacţionezi la comentarii negative?

 Muşc din masă, fac spume la gură, rup cămeşa de pe mine. În realitate m-am confruntat rar cu asemenea situaţii. Cred că doar Zoso a picat pe aici de cîteva ori să arunce petarde, dar s-a cărat precum ultraşu’ controlat cu pasiune la fotoreceptori.

 4. Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?

 Cum spuneam la punctul doi, ideea iniţială a fost un fel de practică. Nu mai scrisesem de foarte multă vreme şi voiam să revin la obiceiurile sănătoase din urmă cu ceva ani.

 5. Ce fel de linkuri ţii în blogroll?

 Prieteni şi cei care îmi lovesc punctele sensibile prin ceea ce scriu.

  6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

 Am devenit mai analitic, mai aşezat, în abordarea unor situaţii. De fiecare dată cînd mi se întîmplă ceva, mă gîndesc dacă ar ieşi un articol bun pentru blog. Multe pică la montaj pentru că nu consider că orice prostie i-ar interesa pe cei doi inşi care citesc aberaţiile de aici.

 7. Ce aşteptări ai în viitor de la blogul tău?

 Absolut nici una.

 8. Cât despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

 Numa’ bine. Vă salut.

 Lepşăloaica pleacă la Karla şi Black Leviathan, doi români care prizează zilnic alte înălţimi decît cele autohtone.

The Boys Are All Right

Chiar dacă la ora la care republic acest articol, Arsenal moare frumos pe Camp Nou, nu retractez nimic din ceea ce am scris mai jos. Un articol de pe sportaverna.alphablog.ro, la care am renunţat din această săptămînă. Articolele sportive, puţine la număr, vor fi publicate/republicate pe acest blog de aici înainte.

 Când se apropia ultimul sfert de oră, Barcelona se juca precum o reptilă sătulă cu prada sa. Cu mişcări lente, graţioase, mingea călătorea nestingherită într-un tărâm părăsit de către tricourile roşii. Priveam acest balet cu gura încleştată şi aproape că aş fi strigat „joc pasiv, joc pasiv, domnule arbitru!”. Dar băieţii mărunţei făceau ce ştiau ei mai bine. Se mişcau precum o reptilă, precum un crocodil, lent şi sigur, lăsând impresia că se află în perioada binemeritatei digestii. Nici nu te aştepţi cînd se pregăteşte de un nou atac mortal. Un sânge prea rece pentru un sport fierbinte. Strigătul de frustrare al lui Cesc, atunci când a ratat de puţin o intercepţie pe linia de mijloc a terenului, spunea multe despre disperarea tunarilor. Mingea fugea de ei, nu se lăsa îmblânzită.

Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu vreau să spun că Barcelona lui Pep este urâtă. Probabil este cea mai bună echipă de fotbal din istorie. Când mă uit la meciurile sale din Primera Division mă plictisesc. Văd pase din prima, văd driblinguri paralizante, văd goluri superbe, văd ceva care atinge perfecţiunea. Şi totuşi mă plictisesc. După o repriză am impresia că privesc un acvariu mare, cu peşti exotici şi decoruri extravagante. Totul este minunat. Dar cît timp poţi să priveşti un acvariu fără să te plictiseşti? De aceea am explodat de bucurie când eternii puşti ai lui Wenger au răpus crocodilul sătul dresat de Guardiola.

Nu încetez niciodată să mă minunez de inconştienţa acestui Arsenal. O săptămînă pierde cu atâta candoare un avantaj de patru goluri în doar 45 de minute, pentru ca apoi să-şi depăşească situaţia răpunând o echipă legendară în ultimul sfert de oră. E greu de crezut că Barca va ceda calificarea în retur, dar îmi va rămâne în memorie pentru mult timp această piruetă de copil londonez râzgâiat.

Arsenalul lui Wenger şi-a construit pe parcursul ultimului deceniu imaginea unei echipe de copii. Şi pe bună dreptate. Are aerul acela ingenuu de băiat obraznic cu valenţe de premiant. Azi sparge un geam, iar mâine îşi face cuminte temele şi vine cu nota 10 acasă. Chiar dacă a învins Barcelona la mijlocul săptămînii, pe parcursul meciului a fost extrem de aproape de un dezastru. Scenariu exasperant de multe ori. Dacă într-un meci cu o cantitate de explozibil obişnuită totul se joacă în puţini centimetri, între Arsenal şi FC Barcelona soarta a fost decisă de milimetri. Acei milimetri cîştigaţi de Koscielny în faţa lui Messi, Dani Alves sau Iniesta, acei milimetri cîştigaţi de Wilshere la mijlocul terenului atunci cînd nimeni nu se mai aştepta, sau aceia dintre şortul lui Valdes şi bara porţii care au permis golul lui van Persie. Se prea poate ca în ultimul caz să fi fost chiar centimetri, desenaţi cu lejeritatea unui pictor impresionist. Dar ce portar nu ar fi căutat pasa în locul şutului? Victor, nimeni nu te va ierta dacă laşi mingea să ajungă în faţa porţii. Şi Victor a ales.

Dar băieţii sunt în regulă. Nu-s perfecţi, o dau în bară atunci când nimeni nu se mai aşteaptă la aşa ceva, sunt neîndemânatici şi, în acelaşi timp, sclipitori. Poate vor fi masacraţi în retur, reeditând povestea din sezonul trecut de pe Camp Nou, dar să fiu al naibii dacă mai contează.

The Boys Are All Right!

Fiind azi Ziua Mondială a Libertăţii Presei am stat să mă întreb cum ar viaţa fără presă. Şi am constatat că ar fi nasol fără presă. Umbrită de toate feţele tuciurii care au pus piciorul pe gîtul dulăului bătrîn, de multe îmi doresc ca el să nu mai fie. Vorbesc aici despre presa din România. Prea multe compromisuri, prea multe manipulări, prea multe vrăjeli de doi lei, prea mult din toate astea. Doar ceea ce e esenţial nu e decît în cantităţi microscopice.

Dar dacă mi-aş face o listă cu ce aş păstra din presa scrisă actuală, strict pentru ceea ce îmi oferă mie, ar arăta în felul următor:

• Dilema Veche

• Esquire

• Decît o Revistă

• Men’s Health (o dată la două-trei luni, că oricum se cam repetă)

• Flacăra

Iar dintre cotidiene, Adevărul şi Jurnalul Naţional ar fi de ajuns. La reviste de femei nu mă bag. Cît despre televiziuni, acolo e şi mai mult balast. Cine se uită la Naţional TV, Kanal D şi alte alea? N24 mai există? Şi observ că se deschid televiziuni într-o veselie. Pentru cine?

Ce nu mai există şi ar trebui să fie?

Un ziar de sport onest, plus o revistă săptămînală sau lunară de profil. Fanatik, dacă mai există fiţuica, nu o includ în categorie. Există şi jurnalişti sportivi care să o facă vie. Trebuie doar căutaţi niţel.

La mulţi ani, cîine!

Să vindem alcool ciroticilor!

Treaba asta cu blogurile este una faină. Tu, prin ceea ce scrii, poţi să devii un brand, un simbol. Alegerile pe care le faci în scris îţi creează o anumită imagine în comunitate. Dacă masacrezi limba română, o să fii imediat marginalizat. Dar nu-i bai, pentru că-s mulţi care suferă de aceeaşi boală. Poţi să te integrezi cu uşurinţă în una dintre multele comunităţi virtuale de agramaţi, iar o dată pe an să organizaţi pe străzile Bucureştiului AgramatFest. Dar nu la ei mă voi referi aici. Dacă eşti onest şi nu încerci să-ţi prosteşti audienţa, mică sau mare, nu ai cum să dai greş. Dar înţeleg că în ultimul timp foamea a devenit o preocupare extrem de importantă în rîndul blogărilor. Totul începe să se reducă la cum să faci bani din blog. Nu mai contează ceea ce poţi să scrii, mulţi ajungînd la concluzia că ideile lor originale, pe care le-ar putea propaga prin intermediul paginilor personale, nu valorează nici cît o ceapă degerată. Mai există cîţiva oameni magnifici, care nu vor să facă discount la calitate, dar decid să renunţe la visul lor. Consideră că nu pot să renunţe la valorile în care cred pentru cîţiva firfirei aruncaţi în bătaie de joc pentru un pumn de link-uri şi cîteva texte jenante.

Unde vreau să ajung? Doar voiam să vă zic că s-a lansat Blogal Initiative, o platformă unde puteţi să vă vindeţi pe vreo doi arginţi găuriţi, asta dacă aveţi noroc. Deh, concurenţa e mare. Aveţi la dispoziţie prima campanie, în care trebuie să găsiţi cît mai multe modalităţi pentru a prosti cît mai mulţi oameni să-şi facă refinanţare de credit la BCR. Iar dacă aveţi cititori cu caş la gură (ceea ce e foarte probabil, dacă ai aflat de curînd cum e să faci sex lunar), care abia au fost paraşutaţi în cîmpul muncii, puteţi să le băgaţi pe gît orice alt credit, card de credit, descoperire de card, orice. Vorba aia, dacă n-ai datorii la bancă, eşti fazan. Gîndiţi-vă că în afară de vreo şase ameţiţi care se vor cîştiga cu nişte premii, restul se va alege doar cu niţică experienţă în promovarea unei campanii. Ştiţi cum e, „viaţa e greu” şi nici băncile nu mai fac cine ştie ce profit pe pustiul ăsta.

Eu salut încă o dată apariţia Blogal Initiative, like selling candy to children, şi aştept cu interes campania cu aur şi cianură. Bat pariu că RMGC n-o să zică pas la chestia asta.

Walter avea un ten deschis la culoare şi o constituţie solidă şi, deşi mai înalt decît Patty, nu era nici pe departe la fel de înalt ca Richard, care avea 1.95 m, era lat în umeri şi pe atât de oacheş, pe cât era Walter de blond. Richard semăna foarte bine (asemănare observată şi discutată, de-a lungul anilor, de mulţi alţii în afară de Patty) cu dictatorul libian Muammar al-Gaddafi. Avea acelaşi păr negru, aceiaşi obraji bronzaţi cu ciupituri de vărsat, acelaşi zâmbet* ca o mască pe chipul de om-puternic-care-trece-satisfăcut-în-revistă-trupele-şi-lansatoarele-de-rachete, şi părea să fie cu cincisprezece ani mai în vârstă decât prietenul său.

*  Patty a văzut o poză de-a lui Gaddafi abia la câţiva ani după terminarea facultăţii, şi chiar şi atunci, deşi izbită imediat de asemănarea lui cu Richard Katz, n-ar fi putut să explice de ce i se părea că Libia are cel mai drăguţ şef de stat din lume (n.a.).

Simboluri de vînzare

Cine nu a văzut vreodată Cazinoul din Constanţa? Este una dintre clădirile memorabile ale României. Apare pe o grămadă de vederi turistice. De ceva ani este lăsat în paragină, din diverse motive. Financiare, cum altfel. Astăzi aflu că:

Edilul Radu Mazăre vrea să vândă Cazionul Constanţei, simbolul oraşului, după ce israelienii au renunţat la contractul de concesiune încheiat pe 49 de ani.

Mazăre a anunţat că vinde Cazinoul pentru că municipalitatea nu-şi permite să-l întreţină. „Este simbolul Constanţei, dar îl vindem. Oricum nu-l ia nimeni de aici. Să dea Dumnezeu să vină cineva şi să vrea să îl cumpere, să investească în el şi să-l facă funcţional”, a conchis primarul.

„Israelieni” cu care se încheiase un contract cam prin iunie 2007 aşa, unde concesionarul se obliga să investească 9 milioane de euro în primii 5 ani. Mai că se împlineşte sorocul şi casinoul stă mîndru sub soare, renovat, tuns şi frezat. Şi ăsta e doar unul dintre contractele isteţe întocmite de autorităţile noastre competente.

Nu-s constănţean, dar limba asta de litoral, cu simbolurile sale, îmi este foarte dragă. Şi nu-mi vine să cred ce a ajuns Constanţa. În vara lui 2009 arăta jalnic, şi aflu că nu s-a schimbat în bine. Nu-mi explic cum un individ precum Radu Mazăre, care-şi amanetează simbolurile, continuă să conducă Primăria Constanţa.

Eu totuşi am o problemă. Dacă tipa aia de la Jean Monnet a trebuit să chiulească vreo 45 de ore ca s-o violeze profu’ de sex, atunci nu cred că era vreo bunăciune. Şi nici despre el nu spune lucruri prea bune. De fapt, bietul nenoricit căzu ca pleaşca la mijloc, trădat de mădularul proporiu şi victimă a victimei adolescente. Şi mă întreb cîţi dintre cei care se umflă acum de indignare nu au lăudat măcar o dată Lolita a lui Nabokov. Shit happens, pentru că pînă la urmă sîntem nişte animale. Femela tînără caută un mascul la maturitate care să-i ofere protecţie. Protecţie faţă de cine? Păi eu m-am întrebat pasager, auzind despre treaba asta, ce roluri au părinţii fetii în piesa respectivă? Da’ nu mă ascultaţi pe mine, că sînt şi eu posesor de mădular violator şi de fapt DA înseamnă NU. Sau cum era… În toată treaba asta s-au găsit şi vinovaţii, ăia care conduc liceul. Acum e aproape sigur că directorii noi le vor reda elevelor liceului fecioria.

Despre un alt mădular, care implică şi o măicuţă stareţă evlavioasă plus doi gemeni nou-născuţi, ar fi un al doilea subiect demn de o luni cu adevărat parodică. Cum adică maică stareţă care naşte? Nu e o minune? Nu, era doar portarul mănăstirii. Dar să nu vorbim despre toată ipocrizia sistemului bisericesc, în care nişte inşi se retrag cu credinţa lor în cap, jură că n-o să facă nimic din ceea ce le stă în ADN, să se iubească, să se împreuneze, să dea viaţă, şi-şi oferă viaţa unei instituţii financiare non-bancare. Care instituţie mai închide şi ea ochii, dar nici chiar aşa. Să nu vorbim despre asta.

În timpul ăsta mădularele bat toaca.

Învaţă cum să nu scrii pe blog

De fapt obsesia naţională este „învaţă să scrii pe blog” şi „ce să scrii pe blog” ca să atragi cît mai mult atenţia. Şi apoi facem workshopuri în care toţi învaţăm să scriem la fel. Chestia asta cu ce să scrii ca să faci cît mai multă audienţă a început să devină obositoare. Presa anilor 2000+, intrată în era 2.0, exact în asta s-a transformat. Exclusiv, citeşte cum… şi aici poţi adăuga orice. Şi dacă îi iei pe toţi la rînd ajungi să citeşti aceeaşi treabă, dar toate sînt exclusive, şoc, senzaţional (DD să trăiască) şi toate cele. Îmi place să cred că blogul s-a născut din dorinţa de a oferi şi partea nevăzută a societăţii. Vocea care nu se auzea niciodată în presa tradiţională pînă aproape de sfîrşitul deceniului trecut. Autentică, zgomotoasă, de luat în seamă.

Publicitatea şi interesele obscure de grup care au îngenuncheat mass-media tradiţionale, inclusiv în spaţiul virtual, intră acum cu şi mai mult avînt în ceea ce se numeşte social-media. Cine vrea recunoaştere trebuie să înveţe „cum să scrie pe blog”, „ce să scrie pe blog”, „cum să-şi structureze conţinutul”, cum să nu mai fie el, ci să se transforme tot într-un fel de gazetă leşinată dornică să vîndă reclamă şi să obţină influenţă. Vorbim de target, poziţionare şi alţi termeni corporatişti, de parcă am ars-o întotdeauna în meeting-uri, workshop-uri, summit-uri sau alte bălării de genul ăsta.

Cînd se lansează ceva, toată lumea e desperado şi declară că e cea mai tare chestie de pe planetă sau din univers.

Cînd se dă o licoare gratis, toţi jură cu mîna pe inimă că e cea mai cea dintre toate. A doua zi reiau placa cu altă sticlă în mînă.

Apoi #refinanţăm.

Şi sub toată poleiala asta se duc dracului şi ultimele fărîme de autenticitate şi decenţă din noi.

Articol sponsorizat de Vodka Săniuţa.

P.S. Vin alegerile.

„The problem with quality is that it is neither a requirement for, nor a guarantee of, success.”

Pare evident, dar credeţi-mă că nu e. Nu când eşti pasionat. Oamenii pasionaţi tind să fie atât de infatuati (în sensul din engleză al cuvântului) şi absorbiţi de calitatea produsului, încât aproape că ignoră piaţa. Şi asta e o naivitate care îngroapă majoritatea start-up-urilor:

„The #1 company-killer is lack of market. The only thing that matters is getting to product/market fit. Product/market fit means being în a good market with a product that can satisfy that market.”

Anglofil.ro e unul dintre puţinele site-uri de sport pe care le urmăresc cu interes şi-mi face plăcere să zăbovesc asupra textelor scrise din pură plăcere. Alex, omul din spatele blogului de fotbal englezesc, îşi expune în cel mai recent text scris motivele eşecului suferit în încercarea de a trăi din scris. Şi ajunge la concluzia că un produs de calitate are nevoie şi de o piaţă care să încurajeze aşa ceva. În continuare o să mă refer în special la presa sportivă, pentru că nu vreau să generalizez şi să-mi arunc ghemul de aţă în prea multe direcţii.

Originile răului

De fiecare dată cînd se vorbeşte despre tabloidizarea presei sportive, aproape întotdeauna se afirmă că aceasta ar fi survenit în ultimii 10 ani. Pînă atunci se pare că treburile mergeau ceas, cu apariţia ProSport în 1997, care a reinventat roata în domeniu, cu textele lui nea Vanea şi Fănuşului din pagina 8 (dacă nu mă-nşel), pe care le citeai primele, apoi mai zăboveai încă vreo oră şi la celelalte texte. Cel puţin aşa făceam eu. ProSport vindea enorm, onlinele era ca şi inexistent, iar sportul la tv era minoritar. Şi totuşi, de unde provine otrava presei sportive? Care-s originile răului?

A fost sau n-a fost penalti? Discuţii nesfîrşite despre poziţii nefireşti ale mîinii care se încheiau muult după miezul nopţii. Cu Pinalti, Crăciunescu, nea Tomescu şi Mitică. Nici Naşu nu se dădea în lături de la controverse filmate ca-n epoca de piatră a televiziunii, după cum se vede din filmul de mai sus. Cam de aici a început totul. Toate emisiunile pe care urmărim acum pe canalele de televiziune cu profil fotbalistic sînt toate replici ale celebrei emisiuni „Procesul Etapei” cu care Ioaniţoaia ne mitralia acum 15-20 de ani în fiecare duminică seara. Şi avea audienţe enorme, aducînd în casele românilor o enervare dusă aproape de exasperare. Nu exclud ca măcar un microbist din epoca aia să-şi fi aruncat televizorul pe geam, exasperat de discuţiile de nimic moderate de nea Ovidiu pînă la 3 dimineaţa. Cu timpul, dicuţiile de nimic au migrat în paginile ziarelor de sport. Şi ajungem în zilele noastre, cînd paginile virtuale ale celor două ziare de sport din România sînt invadate de subiecte de nimic. Click AICI, „ALARMA DE GRAD ZERO LA MALL! Adelina Pestritu in cei mai “perversi” pantaloni de pana acum! VIDEO STRICT INTERZIS CARDIACILOR”. Titlul e pe bune, apare în primele 10 titluri de pe jenantul prosport.ro într-o zi de sîmbătă, 12 octombrie 2013.

Să nu glorificăm „cea mai bună echipă din presa scrisă românească”. Pe lîngă lucrurile bune pe care le-a făcut, includ aici anchetele excelente prin care s-au făcut publice multele tunuri financiare din lumea sportului, a îngropat jurnalismul sportiv într-un maldăr de rahat, subiecte irelevante de care nu mai poţi să treci pentru a ajunge la informaţia necesară. În apărarea lor au aruncat spre noi argumente de genul „asta cere lumea”. În timpul ăsta vînzările de la chioşcuri s-au dus în cap, pentru că aceleaşi texte de 2 lei se pot accesa foarte uşor cu un singur CLICK AICI. Nu mai trebuie să te deplasezi pînă la chioşcuri să-ţi cumperi doza zilnică de irelevanţă şi cele 10 articole zilnice obligatorii cu Steaua, Mimi, Jiji, Reghe şi Prodanca, pe ultima cînd nu e boicotată la fel ca Jiji pentru 2-3 ore în urmă cu ceva ani. În timp ce pregătesc campanii de resuscitare cu Orăşelul Leneş sau Kimmy Curiosul, presarii sportivi se uită cu invidie la tabloidele ce conduc topul vînzărilor la chioşcuri. Asta pînă cînd vor mai exista, cel mai probabil România va fi prima ţară europeană în care nu vor mai fi tipărite ziare de nici un fel în maximum 5 ani. Şi bineînţeles va fi din vina ploii, preţului hîrtiei sau a românului care nu mai cumpără ziare. Nu va fi din vina presei, nici să vă treacă prin cap ideea asta. Apoi vom da CLICK AICI pînă ne zbîrcim de tot şi gata.

Şi totuşi, vrem cumva mai multă calitate?

Putem s-o îngurgităm fără probleme? Am căzut de acord că ProSport şi GSP au devenit junk-press. Dar totuşi, de ce nu vrem să consumăm altceva? Vrea cineva un muşchiuleţ de porc făcut cu grijă acasă în locul unui burger gătit de un Buzărin sau Mironică? Nu mai cumpărăm ziarele de la chioşcuri din motive evidente, dar online sîntem pregătiţi să citim totuşi altceva? Statisticile spun că nu. Şi faptele spun că nu. Anglofil n-a reuşit să strîngă mai mult de 100 de abonamente în sezonul trecut de Premier League, cît a existat paywall-ul, chiar dacă textele erau cu mult peste ce ofereau prosport sau gsp pe paginile lor online. Şi vorbim despre fotbal englezesc, nu de vreun sport de nişă. Ce n-a mers?

Nu cred că deţin adevărul absolut, spun lucrurile după ce aplic filtrele personale şi extrem de subiective. Mă surprind deseori, atunci cînd vreau să aflu o informaţie despre un meci anume, un rezultat sau ce s-a întîmplat pînă la final în plictisitorul meci al Stelei cu Chelsea din Champions League, la care am adormit prin minutul 60, intru pe gsp şi aflu. Intru şi ies în mai puţin de 5 minute, timp în care mai fac click-click peste alte 2-3 articole care conţin mai puţine caractere decît în titluri. Poate mai intru şi pe tolo.ro, dacă a apărut ceva nou, dar pe ăsta îl pot citi oricînd şi din reader. Şi cam asta a fost doza mea de presă sportivă pe ziua respectivă. Îmi place să citesc şi texte lucrate şi lungi care chiar te fac să uiţi de altceva de bune ce sînt, dar treaba asta se întîmplă de cîteva ori pe săptămînă.

Treaba e că cititorii ca şi mine nu prea au alternative la presa sportivă mainstream, şi asta chiar din cauza noastră. Ne plîngem că vrem calitate, dar realizăm cu greu că sîntem şi noi dependenţi de junk-press, pentru că e convenabil şi nu-ţi mănîncă prea mult timp, pe care-l folosim să citim şi mai mult junk-press, de data asta generalist sau de orice alt fel. În era 2.0 am devenit extrem de eficienţi în a citi toate tîmpeniile care se găsesc pe net, dar cînd e vorba să investim timp într-un text de calitate ne plîngem că nu-l avem. Aşa fac eu şi nu cred că-s un caz singular. Măcar eu mă abţin să scriu despre toate tîmpeniile pe care le citesc în presă, spre deosebire de multe bloguri care doar asta fac. Pe lîngă timpul investit în citit junk-press, mai pierdem alte ore să scriem despre mizerie. Citim mult şi prost, iar în tot circuitul ăsta nu mai lăsăm loc textelor care chiar pot face diferenţa, că n-au de unde să apară pentru că foarte puţini le cer şi caută cu adevărat.

Chiar şi aşa, se găsesc cîţiva temerari care reuşesc să spargă monopolul ăsta de balast cu proiecte interesante. Anglofil a făcut asta pentru fotbal. Iar, mai nou, am descoperit Treizecizero, un site excelent exclusiv despre tenis, ţinut sus de cîteva persoane pasionate. Şi alte exemple în domeniu nu mai am, fiind prea ocupat cu cititul tîmpeniilor*. Aştept şi alte recomandări.

* – a se menţiona că nu accesez niciodată site-uri din categoria Click, Cancan sau Libertatea.   

Şi nu mă refer la faptul că un meci durează 90 de minute, bla, bla, bla, balonul e rotund. Nu, Champions League e un maraton care se desfăşoară pe parcursul mai multor ani pentru ca o echipă să ajungă la un anumit nivel. Ca să faci o oarecare performanţă, iar la români asta se traduce prin calificarea în optimile CL, ţelul suprem, trebuie să înduri un şir întreg de umilinţe prin iarba celor mai importante terenuri de fotbal europene. Şi, obigatoriu, să revii în grupe cît de des posibil.

Chiar acum joacă Manchester City acasă cu Bayern (and it’s not going well for The Citizen), o echipă care nu mai e de cîţiva ani doar o altă echipă englezească. A prins grupele ligii în ultimii 3 ani, anul trecut chiar din postura de campioană a Angliei, şi cu toate astea n-a mirosit pînă acum primăvara europeană pe imnul campionilor. Ba mai mult, sezonul trecut n-a reuşit nici o victorie, plecînd acasă încă din decembrie. Şi era la al doilea sezon consecutiv în ligă.

Nici Borussia Dortmund nu s-a simţit prea bine la revenirea în ligă. Acum două sezoane n-a găsit drumul către primăvară, nici o primăvară. Înfrîngeri ruşinoase cu Olympiacos, Arsenal sau Marseille, locul 4 în grupă. Şi vorbim de o echipă care s-a distrat în acel sezon de campionat, învingînd de două ori rivala Bayern şi terminînd la o gaşcă de puncte avans.

Şi fiindcă tot am menţionat-o şi pe Arsenal, încă îmi aduc aminte de sezoanele mizerabile de Champions League pe care le făcea pe la sfîrşitul anilor ’90, la puţin timp după venirea lui Wenger. Primele două prezenţe în ligă s-au terminat cu eliminări din prima fază. Cu menţiunea că atunci cînd a retrogradat în Cupa UEFA, a atins finala.

Şi asta pentru că UEFA/Europa League este o competiţie cu mult inferioară, care nu motivează cele mai bune echipe ale Europei, atunci cînd nimeresc din greşeală în ea, pentru a oferi cele mai bune performanţe. De aia am avut săptămîna asta o cu totul altă Chelsea decît în primăvară. Pentru că atunci „they didn’t give a damn”, s-au calificat din inerţie, conştienţi că meciurile în plus din Europa League vor atîrna greu în ghete pînă la atingerea adevăratului obiectivului rămas în picioare: calificarea în Champions League. Aia cu Mourinho care a venit şi schimbat totul în 2 luni nu stă în picioare. Chelsea e în căutări şi are, deocamdată, o evoluţie ezitantă în Premier League. De aici şi eşecul cu Basel. Noroc că acum a avut parte de o victimă sigură în Champions League, echipă „debutantă” în suprema competiţie. Să recunoaştem, Steaua e o debutantă, după 4 sezoane pe care le-ai ratat în CL doar asta te poţi considera. Şi echipe precum Chelsea sau Schalke simt imediat mirosul de miel pregătit pentru tăiere. Iar Basel e mai puţin miel, Manchester United putînd confirma treaba asta.

„Acum ne gîndim doar să cîştigăm primele trei puncte. Nu mai contează cum”, Laurenţiu Reghencampf.    

Pînă la urmă despre asta e vorba, sînt doar primii kilometri într-o cursă de maraton, în care iei bătăi groaznice din care încerci să înveţi ceva. Dar trebuie să trăieşti cu obiectivul că la anul vei fi mai pregătit pentru bătăile pe care le vei lua. Doar că în România nu prea are nimeni răbdare, în special ăia care n-au alergat vreun kilometru în viaţa lor.

A apărut şi soarele după multe zile de ploi şi ninsori (la Braşov a nins generos). Tentaţia să ieşi din casă e mare. Dar dacă ai cîteva minute de răgaz, în timp ce piciul tău îşi face somnul de prînz, poţi să mai şi citeşti cîte ceva.

• De ce autostrada Sibiu-Piteşti şi nu Sibiu-Braşov.

Însuşi modul în care a apărut în public ideea autostrăzii Sibiu – Braşov a fost o altă mostră de neseriozitate. Primul oficial care a vorbit despre această idee a fost Primarul Sibiului, Klaus Johannis, într-o declaraţie în care relata că a discutat propunerea cu premierul Ponta la Raliul Sibiului, unde acesta din urmă a fost prezent în calitate de participant la raliu. Este foarte greu de spus ce anume a fost mai neserios: faptul că un primar se implică în deciziile privind traseul autostrăzilor sau cadrul în care o discuţie de asemenea importanţă a avut loc? Cu siguranţă se pune întrebarea: s-au terminat problemele administrative ale Sibiului, încât acum Primarul începe să se îngrijească de autostrăzi?!

Ideea a fost ulterior oficializată de noul director al CNADNR, Narcis Neaga, dar şi de ministrul Marilor Proiecte, Dan Şova, care a facut în acest context şi o nouă gafă, declarând: “Ceea ce finanţează UE nu coincide cu interesul naţional al României“. Pe lângă faptul că Uniunea Europeană finanţează exact planul decis cu participarea suverană a României, declaraţia este chiar un pleonasm, pentru că este evident că interesul continental nu coincide întotdeauna cu interesele individuale ale fiecărui stat membru. Tocmai de aceea România are un Guvern şi domnul Şova un scaun de ministru, pentru a găsi soluţii naţionale acolo unde interesul continental nu coincide cu cel naţional.

Merită citit tot, chiar dacă e lung şi-ţi induce o stare de enervare.

• Cum se vede politica românească actuală din perspectiva sociologiei? 

Primul termen definitoriu care îmi trece prin cap e cel de parohialism. Parohialismul în sensul unui orizont limitat de timp şi spaţiu, precum cel al ţăranului pentru care, dincolo de hotarul satului începe deja „lumea albă”, necunoscută şi, în ultimă instanţă, neconcludentă. Politica românească actuală este astfel parohială – în primul rînd, deoarece se înscrie într-un orizont de timp „parohial”, un fel de ia, eu fac ce fac de mult, lipsit de viziunea viitorului – mai exact, lipsit de un „proiect de ţară”. Nu l-am avut, iar acum l-am uitat deja. Este parohială, de asemenea, deoarcere orizontul spaţial este cel al propriei ogrăzi, al României, unice şi deci incomparabile, al propriului judeţ, oraş sau sat, fiecare cu propriile sale socoteli. (Vintilă Mihăilescu, Politica actuală – parohială, cinică şi reactivă –

E nevoie de abonament online pentru a citi articolul, sau poţi cumpăra Dilema Veche de la chioşcuri. Doar pentru articolul ăsta şi merită cumpărată, mai are şi alte texte bune în ea.

• Şi o imagine personală pentru colaj

În faţa blocului în care m-am mutat pe la începutul anului, nu există de ceva timp platformă de gunoi. O vreme era una chiar în faţa scării, care mirosea în fiecare vară, fiind populată permanent de diverse persoane în căutare de ceva valoros sau de mîncare. Locatarii blocului au totuşi la dispoziţie două pe care le pot folosi, doar că-s amplasate cam la 300-400 de metri fiecare. Ori faci o mică plimbare pînă acolo, ori pui punga în maşină şi o laşi cînd pleci de acasă. Oricum ar fi, eu văd mai multe avantaje în faptul că tomberoanele nu se mai găsesc în faţa geamurilor care stau mai mult deschise în scurtul sezon cald braşovean. Chiar şi aşa, lîngă ieşirea din bloc e un coş galben de gunoi stradal, prins de stîlpul de iluminat, care e tot timpul asaltat de pungile de gunoi ale multor vecini de-ai mei. E tot timpul plin, iar cînd nu mai încape nimic în el, gunoiul e depus ofrandă dedesubt.

E doar un colaj personal. Poate că legăturile dintre cele trei le văd doar eu. Poate sînt eu defect, ar fi al naibii de convenabil să fie doar asta.

Pentru că tot există o problemă la buget, unde nu se mai găsesc nişte miliarde de lei care „erau” în momentul în care s-a votat bugetul, mă gîndesc că s-ar putea rezolva treaba asta foarte uşor. Şi nu vorbesc doar de 3 miliarde, ăsta fiind doar mărunţiş pe lîngă sumele care nu se colectează niciodată la buget.

Să zicem că eşti în politică şi, ca tot omul care e preocupat să răspîndească doar bine către cetăţeni din diverse funcţii publice, eşti bogat. Poate chiar putred de bogat. În regulă, ai muncit din greu să-ţi strîngi averile. În funcţie de cît de uşor pui capul pe pernă noaptea, cariera de politican poate fi stresantă. Nu e uşor şi apreciem treaba asta.

Fiindcă tot s-a vorbit în ultimul timp despre modificări de impozite, cote unice sau tva-uri, hai să facem ceva cu adevărat special. Să impozităm averile cu 70%. Dar nu orice averi, ci doar ale celor care activează în politică şi rudelor lor. Adică soţii, fii, părinţi, mătuşi Tamara şi alte rubedenii de gradul 1. Ştiu, Curtea Constituţională ar zice că n-ar fi corect, că de ce doar la unii da, iar la alţii ba. Aici putem să vorbim cu domnul Băsescu (care momentan nu e politician) s-o rezolve, înţeleg că are intrare la CCR. După ce se aprobă legea, pe care am putea-o numi „Legea Lobby-ului”, o ţinem în vigoare vreo 8 ani, 2 cicluri electorale. Va fi simplu, tu furi ca şi pînă acum, dar returnezi 70% înapoi fără vizite de la procuratură, DNA, DIICOT sau Piticot. De fapt, ca să-i ajuţi, poţi să-i pui şi pe ei în cc cînd trimiţi copiile OP-urilor către ANAF. Aşa nu mai pui oamenii pe drumuri doar ca să te-ntrebe dacă eşti cu taxele la zi.

Are logică treaba asta? Eu zic că da.

Netalentatul domn Ponta

Citeam mai pe la asfinţit ultima mitomănie marca Ponta, apoi am făcut legătura cu articolul băsistei Sorina Matei, recomandat de un prieten băsist pe Facebook şi pe care l-am fuşărit pentru că mi se pare cam inutil. De altfel remarcasem lipsa oricărei menţiuni a vizitei lui Ponta la Washington în ziarele importante de peste ocean. Adică nimic, nada, zît pisicule d-aici. Drept exemplificare, în New York Times, ultima ştire care implică numele „ponta” e de prin martie 2013 şi e cu „plagiarism” în meniu. Adică pe acolo ne învîrtim cînd vine vorba despre netalentatul domn Ponta şi reevaluările sale de 24 de ore. Cred că are mai multe „reevaluări” (care e un eufemism, a se citi pur şi simplu minciuni) decît zile la Palatul Victoria. Şi omul are vreo 19 luni în funcţie.

De ce netalentat? Măi, omul e un dezastru complet. În primul rînd, nu ştie să mintă. Adică, mă rog, una e să zici nişte chestii din opoziţie, pentru că de acolo chiar poţi zice adevărul, că nu-i greu. E chiar indicat să zici treburi pe bune, dă bine la popor. Cele mai adevărate chestii care s-au rostit în politica românească, din opoziţie s-au făcut. De oameni flămînzi de prea mult stat în afara petrecerii cu caviar şi şampănii Moet. După care ajung la putere şi trebuie să înceapă să mintă serios. Ponta e varză la capitolul ăsta, şi pare să nu ia nici lecţii de minţit frumos.

Mai la început menţionasem termenul „băsist”. N-am făcut-o la întîmplare. Chiar dacă nu-i simpatizez pe ăştia, treaba are un scop. Ei bine, nu văd cum, pe viitor, să se creeze un nou val de simpatizanţi politici care să fie numiţi „pontişti”. Eventual „pontănaci”, dar nici pe ăştia nu-i reperez în peisaj. Eu n-am auzit pînă acum de vreunul care să zică „bă, ce bun e Ponta! Este omul de care aveam nevoie”. Dacă Băsescu era Salvatorul, Măsia (adică Mesia pronunţat de către însuşi Băse pe modelul Cărtărăscu), „la ţepe în Piaţa Victoriei”, etc, etc. Nene, Băsescu ştie să mintă, să te învelească în staniol de nici nu-ţi mai dai seama unde pui ştampila în cabina de votare cu perdeluţă îmbîcsită de politică. Pentru ăştia copchilul ăla din filmuleţul celebru pare a se lovi singur. Pe bune, pînă şi în momentul de faţă, anul Doamnei Udrea 2013, există o grămadă de oameni care cred că Băsescu a fost şi va mai fi Măsia pentru România. Iete şi o rimă trasă de şuviţă. Pe lîngă Băse, Ponta e vai mama lui. Te uiţi în sondaje şi tinzi să-l compari cu apa sfinţită (o vorbă a la băs, adică omul e bun la dume de genul ăsta), e în vîrful piramidei. Dar cînd întrebi în jur, nimeni nu pare să-l simpatizeze nici cît a fost Pol Pot. Aduceţi-mi unul care zice că premierul este meseriaş, să fie şi sincer, şi-l mănînc uns cu unt 80% grăsime. Dacă prin prostie ar ajunge Ponta preşedinte, în 5 ani ar duce PSD la nivelul unui peneţeu’, un partid de garsonieră confort 2. Ceea ce n-ar suna rău. După 10 ani pierduţi cu Băse, parcă 5 ani pentru dispariţia PSD sună rezonabil.