29 Februarie, Ziua Românilor de Pretutindeni

În caz că n-a aflat cineva, astăzi sărbătorim Ziua Românilor de Pretutindeni. Cum, nu știe nimeni? Curios lucru, doar a zis la televizor. Sigur s-a zis chestia asta la televizor, iar românii de pretutindeni se uită de obicei la televizor.

De fapt ziua asta e o chestie mai nouă, la modă, care a apărut de prin 2007, odată cu intrarea românilor în UE. Și atunci nu prea aveam habar cum s-o fixăm, d-aia s-a pus pe 30 noiembrie, ziua creștinătorului de serviciu al populației care trăia pe meleagurile astea în urmă cu vreo 2000 de ani. Dar n-o sărbătorea nimeni, că românii erau ocupați să bea de mii de ani în cinstea Andreilor și Andreelor de pretutindeni. Așa că a venit un băiat cu o idee genială:

deputatul Aurelian Mihai a explicat opțiunea pentru alegerea acestei noi date, prin faptul că în luna mai au loc mai multe sărbători ale familiei, precum Ziua Mamei (prima duminică din mai), Ziua Tatălui (a doua duminică din mai), dar și Ziua Europei sau Ziua Independenței de Stat, ambele celebrate la 9 mai. Astfel, luna mai este o perioadă propice activităților culturale specifice acestei zile.

Absolut tembel. Nici dracu’ nu știe că azi ar trebui să sărbătorim ziua tuturor românilor, că nimeni nu le-a zis. Și eu abia am aflat azi, noroc că a deschis gura Iohannis să declare ceva. D-aia se duce țara asta de rîpă. Că nu putem să stabilim o zi cu ceva însemnătate, dacă nu istorică, măcar practică. Să pice de exemplu într-o vineri, ca să se dea liber, dacă nu sîntem în stare s-o punem în 10 Mai, de exemplu. Măcar ungurii au sărbătoarea asta fixată pe 15 Martie, în cinstea zilei în care au caftit niște români la Tg. Mureș, în 1990. Cum să nu te strîngi, ca maghiar, și să nu sărbătorești asemenea bucurie? Dar cu incompetenții ăștia din parlament, sigur anul viitor vine unu’ și mută chestia asta pe 29 februarie, că noi sîntem mai săraci și nu ne permitem mai mult.

Biserica nu este ONG

Se întîmplă des să mă găsesc duminica, pe la ora 18, la volan. Şi cum ascult doar Radio România dau frecvent peste rubricuţa de morală ortodoxă de la 18.15, Farmacia de Cuvinte. Şi mă amuz de multe ori. De exemplu, ieri îl ascultam pe preot cum se plîngea că multă lume vorbeşte de rău biserica, mă scuzaţi, voiam să scriu Biserica, pentru că primeşte bani de la stat, printre altele. Despre neimpozitarea salariilor preoţilor, care creşteau în vreme ce ale păcătoşilor scădeau, sau netaxarea proprietăţilor bisericeşti n-a prea zis nimic. Apoi încheia prin a zice că „biserica nu este un ONG” şi nu poate fi tratată ca atare. Şi are dreptate, Biserica Ortodoxă Română nu este ONG, ea fiind tot timpul la guvernare. Acum îşi trăieşte anii de aur, de acumulări materiale şi, evident, spirituale.

De un mall spiritual am mai avea nevoie. Farmacii de cuvinte avem.

Ideologizarea sexului și feminismul

Citesc la Dorin o chestie extrem de hilar-prostească, bineînțeles scrisă de o feministă.

But then there was me, after a party, in a man’s dorm room. And there was “is this ok?” If we are being legal about this, I said ‘yes’—no coercion, no imminent threat of violence, no inebriation (well, not a lot, anyway). But what I want to talk about is what happened before I said yes, who taught me to say yes, why I thought it was better to say yes, and why I really meant ‘no.’

Și de aici se rostogolește gogoloiul de rahat pînă se transformă într-un munte de căcat ideologic feminist, în care sexul este transformat din ceea ce este, un act fizic consimțit între doi indivizi, în ceva cu totul spectaculos prin magnitudinea imbecilității: o formă de opresiune în plină „cultură a violului”. Bineînțeles, femeia este sclavul în ideologia asta. În cazul în care încă nu ați aflat, tocmai trăim într-o cultură a violului, în care prima dată a fost: „NU însemnă NU”. După care treburile au căpătat alte nuanțe:

  • DA poate însemna NU
  • DA poate însemna POATE
  • DA poate însemna chiar DA
  • NU poate însemna DA
  • NU poate însemna POATE
  • POATE poate însemna POATE
  • ….

E destul de simplu. Profesore X, ai legătura.

În general, bărbatul este o ființă simplă. Se trezește, se spală, mănîncă și se duce la serviciu. Învățăm chestia asta încă din „Cartea Junglei 2”, desenul animat. Fiu-miu deja știe cum stă treaba și i se pare perfect normal. Dacă vrei să faci ceva, îl faci. Dacă nu, surpriză, nu-l faci. Contextualizarea asta complicată a actului sexual este o chestie pe care bărbații n-o înțeleg și nici n-o vor înțelege niciodată. Pentru că, după cum spuneam, bărbatul e o unealtă simplă, chiar și atunci cînd vine vorba despre sex: se scoală, se bagă, se scoate și apoi se culcă. Cam astea ar fi principiile de bază, care nu se vor schimba niciodată. Restul sînt driblinguri și fente, care pot fi adăugate în funcție de cît de priceput este bărbatul.

Iar cînd treburile nu ies cum vrem, apelăm la pornoșaguri. Mai simplu de atît nu se poate.

Gogoașa secolului

Spre deosebire de jumătate de planetă*, n-am văzut „Meciul Secolului”. Am dormit ca un bursuc pînă pe la 7 și ceva. E drept că am deschis televizorul cît să prind ultimele două reprize, în care Meni Iscusitul îl alerga prin ring pe băiatul celălalt cu Hublot la chingătoare. Și ăla fugea, Meni după el. Se termină ultima repriză în timp ce comentatorii proteviști zic ei ceva, mimînd entuziasmul și știința boxului. După care contabilizează reprizele cîștigate de cei doi boxeri și zic cum ultimele două reprize au fost cîștigate de băiatul celălalt cu nume de golden retriever, la fel ca primele două și runda a șasea. Sau ceva de genul. După care am închis televizorul, că n-avea rost să văd ce mai urmează. Și, într-un fel, e mișto să stai în România. Nu dai 100 de coco să vezi cele mai bune reclame din pauzele meciului, îi cheltuie aiurea ProTV-ul în locul tău.

Rușii ne-au salvat fundul de prea multe ori deja

Există în gîndirea populară a românului faza că rusul e rău. O chestie pe care nu prea o înțeleg. Mă rog, au fost și episoade mai puțin plăcute cu ruși de-a lungul istoriei, ca de altfel cu mai toate națiile cu care am venit în contact. Dar, trăgînd linie, am avut o grămadă de cîștigat. Încă de la primele experiențe, i-am luat pe ruși de băieți faini, frați ortodocși care țin la beutură. Cantemir băga chefuri non-stop cu Petru cel Mare și nu-l vedea ca pe un nemesis de la Răsărit. Să zicem că, în cazul ăsta, moldoveanul nostru nu era tocmai obiectiv, că-l căutau turcii să-l scurteze de un cap sau ceva de genu’.

Dar, per total, rușii au fost băjeți buni cu românii. Cam ăsta e crudul adevăr. În primul rînd, au avut curajul să stea pe aici vreo cîțiva ani după pacea de la Adrianopol. Și nu doar atît, ci au mai avut și ambiția să-i și învețe pe troglodiții de pe lîngă Dîmbovița să nu mai mănînce cu mîna, ci să folosească furculița și cuțitul. O chestie chiar drăguță, avînd în vedere decalajul de trei secole al valahilor față de Europa previctoriană. Ne-au făcut și o Constituție, drept urmare avem bulevard în București cu numele lui Kiseleff.

După chestia asta, evenimentele se succed cu repeziciune.

  • Unirea principatelor la 1859 vine după ce rușii se întind puțin prea mult peste plapumă. Mulți zic că franțujii au meritul principal pentru unire. Eu zic că fără ruși și acțiunile lor în declanșarea Războiului Crimeei nu s-ar mai fi întîmplat așa ușor.
  • Independența României se întîmplă tot cu ajutor rusesc. S-a întîmplat chiar azi, acu’ 138 de ani. Ce, fără conflictul ruso-turc din 1877-78 au mai fi avut românii coaie să-și declare independența? Eu zic că nu.
  • Într-o anumită măsură, chiar și formarea României Mari are o influență rusească. Anexarea Basarabiei s-a făcut cu ajutorul pasivității fratelui ortodox de la Răsărit.

Apoi vine partea cea mai interesantă. În contextul postbelic, cînd România era un stat în mare parte rural și prost dezvoltat, rușii au pus din nou umărul, după 120 de ani de la Regulamentele Organice, la alfabetizarea românilor și dezvoltarea industrială. Multe chestii mișto s-au întîmplat/construit în primii ani de după cel de-al doilea război mondial, perioadă în care România a micșorat decalajele istorice față de multe state europene, iar nivelul de trai a crescut neașteptat. Pînă la urmă, am reușit să stricăm treburile abia după ce am rupt legăturile cu rușii în era Ceaușescu.

Cea mai nouă chestie, pentru care ar trebui să fim recunoscători rușilor, e sprijinul indirect acordat în lupta împotriva defrișărilor necontrolate întîmplate în ultimii 25 de ani. Așa că nu îmi explic de unde atîta ură pentru fratele mare de la Răsărit. Ar trebui să avem doar recunoștință pentru tot ajutorul acordat. Americanii ce-au făcut pentru noi în istorie? Ne-au bombardat?

Simona Halep a jucat românește

Ce apreciez cel mai mult la Halep e modul neromânesc în care reușește să joace majoritatea meciurilor. Iar atunci cînd pierde, de obicei o face în fața unor adversare care, pur și simplu, joacă mai bine decît ea. Ei, în semifinala de la Roma, contra lui Suarez Navarro, a jucat românește 100%. Eternul stil românesc în care te bați singur, chiar dacă ai toate atuurile în fața adversarului. În meciul de azi au fost cîteva mingi pe care le avea băgate deja sub fustiță, trebuia doar să pună mingea în teren. Pe toate, și au fost vreo 6-7, le-a dat afară în purul stil românesc. Mingea de break din setul 2, la 3-4, a fost cea mai dureroasă. După primul set, în care toți ar fi zis că va fi un meci scurt, ceva s-a rupt în joc. Suarez-Navarro a încetinit ritmul, în timp ce Halep a devenit nerăbdătoare și neglijentă.

Și au mai fost și retragerile alea de la fileu, în timp ce avea avantaj asupra punctului jucat, care pur și simplu mi-au dat sîngele pe nas. Nu poți să eviți la nesfîrșit jocul la fileu, mai ales dacă vrei să devii la un moment dat Nr.1 în WTA. Și nu înțeleg teama asta, mai ales că aproape toate mingile pe care le-a jucat azi, după ce s-a retras, le-a pierdut. Cum spuneau și comentatorii italieni de la SuperTennis TV, pur și simplu nu suport să aud comentariul plîngăcios de la televiziunile românești, nu poți să faci chestia asta cît timp ești locul 2 mondial. Cînd ajungi la fileu, ești ca pe sîrmă și fără plasă de siguranță. Ori o treci, ori cazi. Doar că Simona Halep e în momentele astea precum un acrobat căruia îi e frică să urce pe sîrmă. Și punctele astea pierdute spun practic povestea înfrîngerii de azi. Halep a dat înapoi în timp ce era în avantaj în meci, la fel cum a făcut-o de fiecare dată cînd a ajuns la fileu.

Presupun că turneele de dublu, la care a participat în ultimul timp, sînt gîndite ca un remediu împotriva acestor stîngăcii la fileu. Mai rămîne s-o facă și în meciurile de simplu. Pur și simplu să se ducă acolo și să-și zică futu-i și fie ce-o fi. Pînă la urmă, Sharapova din urmă cu 10 ani era pămînt cînd venea sezonul pe zgură. Cu timpul a reușit să-și transforme jocul atît de mult încît joacă cel mai bine tocmai pe suprafața asta. Și jocul la fileu se învață, doar să recunoască și Simona că are nevoie de ajutor serios la capitolul ăsta.

Așa că Suarez Navarro a meritat calificarea în finală.

Criza refugiaților sirieni explicată prostălăilor

Cu toate că nu prea explică implicarea occidentalilor în războiul civil sirian, în care i-au susținut pe rebeli și pe ăia de la ISIS, e un material excelent de demonstrat că problema refugiaților e și o problemă europeană. Mai ales că Siria a fost parte a Europei pînă de curînd. N-au trecut nici o sută de ani de cînd Siria făcea parte „pentru totdeauna” din Franța colonialistă. Un foarte bun rezumat al problemelor din Siria se poate citi aici:

After the occupation of Damascus (26 Iulie 1920 n.m.), Millerand, the French prime minister, proclaimed that Syria henceforth would be held by France: “The whole of it, and forever.”

Aron S. Klieman, Foundation of British Policy in the Arab World: The Cairo Conference of 1921 (The Johns Hopkins University Press, 1970), 51

Asta ca să nu-mi mai încing tastele despre cum tot Orientul Mijlociu a fost împărțit la mișto de către antanta franco-britanică după terminarea primului război mondial, construind inutil puncte de conflict între populațiile din zonă. N-a lipsit mult să avem o Sirie contemporană mult mai aproape de Europa, că a existat și Tratatul de la Sevres, vreo trei ani, prin care turcii ar fi fost micșorați frustrant de mult. Dacă n-ar fi existat Mustafa Kemal, butoiul de pulbere balcanic nu ar fi putut fi dezamorsat prea curînd.

sursa: wikipedia.org

Criza siriană ne cam privește, ca europeni. Sau poate se oferă din nou francejii să stăpînească iar țara aia, o mai împart de vreo 5-6 ori, să facă bine să nu facă rău, apoi să se predea.

Viața n-are buton de rewind, să pot să șterg ce-am văzut la Eurovision

S-a mai terminat încă un ieurovizion fără ca România să cîștige concursul. Pe care chiar îl merita, doar că oculta muzicală europeană nu ne lasă să aducem acest minunat eveniment planetar la Craiova sau, mai rău, la Mamaia.

Sincer, eu n-am avut nervi să mă uit la toată floarea netalentată a muzicii continetale, e posibil să fi fost și ceva chestii care meritau ascultate. Am reușit, cu greu, să mă uit la lălăiala lui Voltaj și cum stăteam eu așa aproape să adorm, mă întrebam: oare ce vînzări au avut băieții ăștia cu cel mai recent album al lor? Habar n-am cum se numește, dar nu-mi închipui să mă întîlnesc cu cineva și să-mi zică foarte serios/surescitat „băi, mi-am cumpărat cel mai nou album Voltaj și e superpizdă! L-am ascultat de cinci ori deja și nu mă mai satur de el”.

Varianta absurdă la scenariul ăsta ar fi „am piratat albumul ăsta nou al lui Voltaj și e așa faaaain!”.

Romanians are coming to wash your arses

M-am uitat și eu aseară la primul episod din epopeea „Nu ne mai faceț’ țara de rîs!”.

Tot ce pot să zic e că e mișto făcut și e pe bune. Bine, englejii cu retard mintal ar putea să tragă concluzia că toți românii/roma/gypsies/țigani (cîcat, toți au acte de identitate românești, deci români) veniți dintre poalele Carpaților ar fi așa. Și probabil că sînt mulți, cam la fel de mulți ca românii care au fost deranjați la stomac de documentar chiar înainte să-l vadă. Sigur, majoritatea românilor aflați în Marea Britanie își văd de treaba lor și muncesc pe rupte. Dar pe ei n-o să-i vedem aproape niciodată la televizor, pentru că nu-s interesanți. Ce faci, Johnule (alias Dorel) venit să ne pui faianță în baie și parchet în living? N-ai pielea închisă la culoare, ai locuit într-o casă normală în România, nu ești strident, nu asculți muzică în mașină la volum maxim și nu semeni deloc cu țiganii care cerșesc pe stradă? Ba mai mult, mai știi și engleza bine. A, nu ne interesează să-ți spunem povestea la Channel 4. Vrem persoane cu sclipici, băieți eșuați în Canada pentru că s-au crezut mai deștepți pentru că sînt români și care acum trăiesc pe străzile din Londra. Vrem oameni care n-au nimic în țara lor și cred că o casă dezafectată din Liverpool, fără acoperiș, e palat pe lîngă ce au ei în ghetoul din Baia Mare sau Cluj. Oameni cu copii în suferință, că ăștia îți vînd mai bine povestea, pentru că „Dansez pentru tine!”.

Ce-au făcut englezii la Channel 4 nici nu se compară cu ce ni se bagă pe gît de televiziunile din România de vreo 15 ani încoace. E mult peste, ca act jurnalistic. Ia uitați-vă o zi întreagă la Antena1, nu alt chiștoc de post tv, după care facem o analiză. În loc să ne tot căcăm pe noi despre ce se zice despre români prin alte țări, hai mai bine să ne interesăm mai mult despre ce se întîmplă cu românii în țara lor. Că poate ăștia nu pleacă de la prea mult bine din ghetoul ăsta de țară.

Dovada că românii sînt un popor de ciorditori

O știți pe doamna Udrea. Singurul politician din istoria României care a fost arestat prevenetiv de două ori pentru furt din banii publici, în două dosare diferite, într-un interval de nici două săptămîni. Și totuși:

Mai multe comentarii delicioase aici. N-am mai stat să caut, dar era unul care o venera pe blondă că e curajoasă și arată bine și „bravo ei”. Adică ăștia ne-au furat de ne-au rupt și noi îi batem pe spate și-i felicităm. Și atunci de ce naiba ne mai supărăm cînd ne fac englezii neam de ciorditori? Bine, nu ne fac neam de ciorditori, doar noi credem că ne fac pentru că știm că sîntem.

Să mai amintesc și de #FreeGigi? A furat niște terenuri dar a făcut case la săraci și Steaua, deci să facem petiție pe net să-l elibereze. Nu sîntem doar niște ciorditori, dar îi și venerăm pe ăia care au dus ciordeala la un nivel premium.

Fă copii pentru maică-ta

Danezii au o problemă destul de mare, zic ei, cu rata natalității. Și cum nu vor să stea cu mîinile în sîn, privind cum li se duce de rîpă sămînța de viking, fac campanii de promovare de dat la buci pentru kinderi.

Reclama e simpatică, doar că nu cred că lipsa sexului e problema principală la daneji. Aș băga aici niște chestii docte despre tendințele societăților care au ajuns la un grad înalt de bunăstare și alte chestii relevante precum afirmația „apa e udă”.

Eventual, campania asta ar putea fi valabilă pentru români, care nici ei nu prea mai fac copii, dar nici cu sexul nu se prea omoară. Ar suna interesant „du-o la Albena și fă-i un copil pentru maică-ta/maică-sa”. Hai că sună binișor.

La daneji ar merge mai bine o chestie mai la derută: „Faceți copii, altfel or să vină musulmanii și-or să vă fută tăte femeile”. Să vezi cum sar copiii dup-aia, ca floricelele de popcorn.

Premier League 2015/16 – primele gloanțe

  • Impresionantă forma lui Manchester City. După un sezon spălăcit, în care n-a putut ține pasul cu Chelsea, acum lichidează tot ce întîlnește. Victorii pe linie și golaveraj de 10-0, nu pare s-o lase mai moale cu execuțiile prea curînd. Poate meciurile din Champions Legue să-i mai domolească pe cetățeni, eventual să-i prindă oboseala pe la șale. Doar că dintre favoritele la titlu pare să aibă lotul cel mai mobilat să țină toate cele 4 competiții cît mai mult timp. Și încă nu s-a oprit din cumpărat, transferîndu-l și pe De Bruyne pe un vagon de bani. Poate și o prestație mai bună în UCL ar fi de așteptat.
  • Chelsea e în vrie. Și nu înfrîngerea de azi cu Crystal Palace a arătat-o cel mai bine, ci mai degrabă prestația din derby-ul cu ManCity în care n-a arătat nimic. Probabil forma slabă a lui Hazard să fie una dintre cauze. Anul 3 pe banca lui Chelsea ar putea să-i fie iar fatal lui Mourinho, la fel ca în primul său mandat la Londra.
  • Pedro face deocamdată treabă bună în Anglia, chiar dacă Chelsea nu cîștigă meciuri. Are un gol și o pasă de gol în cele două partide pe care le-a început ca titular. L-a dezmorțit pînă și pe Falcao, pe care l-a cam făcut praf Van Gaal la Manchester. Totuși, îmi mențin părerea că Pedro nu va face față pe termen lung la fotbalul din Anglia.
  • Claudio Ranieri, după ce și-a dat cu mucii în fasole cu naționala Greciei, s-a întors în insulă și face deocamdată puncte bune cu Leicester, fiind neînvins în primele 4 etape. Deocamdată prinde loc de Șampion Lig.
  • Îmi pare că Manchester United e principala contracandidată a lui City la titlu. Are apărare solidă, fără gol primit pînă acum, și un joc sigur din cît am reușit să văd. Depay e o investiție sigură, doar atacul e cam ruginit, cu Rooney ca singură soluție viabilă. Nu-l văd pe Fellaini ca atacant central de rezervă. Poate Hernandez să fie totuși de ajutor. Partida de mîine cu Swansea va fi un test destul de dificil, galezii sînt și ei neînvinși și joacă bine.
  • Arsenal. Din păcate, nici sezonul ăsta nu va fi ăla cîștigător. Pînă cînd Wenger nu bagă niște lire sănătoase pe un atacant de 20+ goluri pe sezon, nu văd să vină titlul pe Emirates. Desigur, Giroud e un atacant decent, dar nu ca primă opțiune. Soluția de azi cu Walcott în locul lui francezului a fost de un haz nebun. În momentul de față pînă și Van Persie ar părea o soluție beton pentru Arsenal. Desigur, mai e și apărarea dubioasă și subțire. Practic, dacă se rupe Koscielny, ar putea să cheme niște băieți din tribună care ar face treabă la fel de bună precum Gabriel și Bellerin în meciul cu Liverpool. Mulți zic că Arsenal are un lot valoros, dar dacă te uiți pe bancă, parcă vezi deja luminile de panică pornite ca pomul de Crăciun. Dacă se întîmplă ca de obicei și se rup vreo doi-trei titulari, iar vor avea tunarii o perioadă între decembrie și februarie în care pierd tot. Ah, și mai e ratarea asta:

Jos labele de pe fumatul în localuri!

Eu nu prea sînt fumător. Pot să stau cu lunile fără să fumez și să nu transpir la gîndul că îmi trebuie să bag un cui sub nas. Și acasă nu fumez, că s-ar împuți totul. Dar, hei, cînd scap și eu în vreun local, ceea ce nu se întîmplă prea des, pot să bag un pachet de țigări în 2-3 ore. Și fac asta în special pentru că îmi place să-i trolez pe nefumătorii de lîngă mine. Ăia cu privirea aia de „nu mai pot să țin ochii deschiși că am venit într-un local de fumători și mă deranjează fumul”. Și cînd aud pe vreunul din jur că „nu mai fumaț că nu pot să respir”, îmi mai aprind una și imediat încă una. Pur și simplu am o plăcere să-i fac pe ăștia să nu se simtă bine că au venit într-un loc unde, șoc, se fumează.

Și nu mă deranjează că o să-mi pută hainele a fum după o ieșire într-un local sau cafenea. La fel cum nu mă deranjează cum îmi put hainele după un meci de fotbal sau o oră la sală. Că am mașină de spălat și obișnuiesc să fac și duș după. Apoi am curajul să folosesc și deodorant. Ceea ce ar suna chiar banal, dacă n-am trăi în cea mai nespălată țară din UE.

Dar, ce să zic, e bine că se interzice fumatul în spațiile publice. O să facem economii și mai mari la apă și săpun.

Start Again

Probabil una dintre cele mai bune reclame realizate în ultimii ani și care are ca subiect viața sportivă. Pentru că nu e doar despre sport, e despre viață. De fapt e despre rutina vieții. La fel cum și rugby-ul exemplifică cel mai bine rutina sportului prin regulile și dinamica sa. „Start Again”, în fiecare zi o iei de la capăt la fel cum după fiecare atac, reușit sau nereușit, trebuie s-o iei de la capăt. Nu poți să păcălești jocul, nu poți să te ascunzi, nu poți să tragi de timp, nu poți să fugi din fața mingii. Trebuie s-o iei de la capăt și să pui mingea în spatele adversarului.

Poate cea mai bună echipă din istoria rugby-ului joacă astăzi avîndu-l pe Richie McCaw drept căpitan. E unul dintre ultimele lui jocuri în naționala Noii Zeelande. Uitați-vă la rănile de pe picioarele sale din reclamă, apoi la rănile pe care o să le aibă pe față la finalul meciului cu Africa de Sud. Mîine se va trezi și o va lua de la capăt. Pentru încă un meci, poate cel mai important din cariera sa.

Bărbații vin de pe Marte, femeile tot de p-acolo

Numiți 10 femei mișto, trecute de 45 de ani. Numiți 10 bărbați mișto, trecuți de 45 de ani.

Apoi facem o comparație și ajungem la concluzia că femeile care erau mișto pînă în 35-40 de ani au tendința să se transforme în bărbați. Crudul adevăr, dar cam așa e. Iar tendința asta e și mai vizibilă la femeile care au avut parte de belșug în viața de pînă atunci. O să mă explic imediat. Pînă acolo, să revin puțin la chestiunea din primul rînd. Zece bărbați cunoscuți care-mi vin la întîmplare în minte.

  • George Clooney

Poza de mai sus e făcută pe vremea cînd avea pînă în 30 de ani. Nu poți să zici care dintre cele două personaje din poză sînt mai interesante. Parcă porcușorul e mai simpatic decît tipul șters cu păr bufant.

  • Brad Pitt

Cert e că Brad avea ceva în el de cînd era tinerel. Dar a acumulat multe puncte în plus odată cu trecerea anilor. Iar ochelarii îi șad cum trebuie la 51 de ani.

  • Robert Downey Jr. 

Să mai adaug ceva sau e destul de evidentă treaba? Și pot să înșir o grămadă de nume, de la clasici ca Gregory Peck, Clark Gable, Cary Grant, Humphrey Bogart, Frank Sinatra, pînă la Leonardo di Caprio, Daniel Craig sau, mai nou, Paul Rudd.

Cred că am numit mai mult de zece. Toți „au devenit bărbați” abia după ce au trecut binișor de 30-35 de ani. Nu bag mîna-n foc dar pot să afirm că, în ultima sută de ani, doar James Dean și Rock Hudson au devenit simboluri masculine pînă-n 30 de ani. Unul a murit la 24 de ani, altul era gay și a murit la 60 de ani de SIDA. Ar mai fi Rudolph Valentino, dar perioada în care a trăit e atît de tulbure că nu poate fi luat ca reper în textul ăsta. Și, oricum, era un fel de pipiță bărbat, chestie nouă pe vremea aia, probabil de aici fascinația pentru el.

Cît despre femei, e nasol că nu există egalitate între sexe. De aici diferența asta dureroasă și cuantificabilă atunci cînd ne raportăm la aspect și chiar influență în societate după o anumită vîrstă. Pentru că, după ce trece de 35 de ani, femeia are o traiectorie sexuală descendentă care-i influențează viața socială. Iar de multe ori, maternitatea intervenită în perioada asta, mai mult strică decît să ajute. D-aia avem o grămadă de forumuri de jihadiste materne și feministe ajunse la menopauză mentală. Ați văzut bărbați care să trăncăne pe forumuri și bloguri de tăticuți? Căcat, avem alte chestii mai bune de făcut. De exemplu, să ne uităm la o etapă din Turul Franței. Chiar dacă citim cărți despre psihologia copilului, nu ne lăudăm cu asta. Sau poate puțin, dar abia după ce bem mai mult de 10 beri cu prietenii. Treabă ce nu se mai întîmplă la fel de des ca la postadolescență. Și, dacă mi s-ar da posibilitatea absurdă să revin încă o dată la 20 de ani, aș refuza politicos printr-un „Nu, mulțumesc. Sugi pula”. Că mă uit în urmă și constat că nu mai sînt la fel de tembel ca în urmă cu 10-15 ani și mă simt mai bine avînd 35.

Ok, și atunci de ce zic că femeile se transformă în bărbați? Păi se transformă la nivel vizual, că-și pierd avantajele și formele avute pînă la 35-40 de ani. Că așa se întîmplă cînd nu mai ai la fel de mult estrogen. Anatomia e de porc. Și la nivel mental regresează la mintea unui băiat de 18-20 de ani. Bineînțeles că exagerez, dar cîte femeiuști d-astea trecute prima tinerețe n-ați văzut în patru labe, de 8 martie, ziua internațională a femeii care a dat în mintea adolescentului nefutut?

Femeile celebre și considerate frumoase sînt cele mai afectate de regresia asta biologică. D-aia întrebam cîte femei cu adevărat mișto, trecute de 45 de ani, putem numi. Mișto la nivel sexual precum bărbații de mai sus. Să mor dacă sînt multe. Și nu degeaba Brigitte Bardot și-a făcut bagajele și n-a mai jucat în filme după vîrsta de 39 de ani. Presimțise ea ceva, drept urmare s-a transformat într-o cuțofilă atroce la bătrînețe. Iar acum ne uităm ca proștii la Mihaela Rădulescu, un fost sex simbol românesc, care se transformă încet, cu ajutorul operațiilor estetice, într-un Adrian Enache mai complexat.

Dintre femeile mișto, despre care poți spune că și-au păstrat farmecul și nu s-au transformat în „doamne elegante”, care-i un eufemism pentru „s-au transformat în babe”, aș putea-o numi eventual pe Monica Bellucci. Dar și în privința ei am niște rețineri, mai ales că urmează fie Bond Girl în următorul film al francizei. Și cam am o senzație că a ratat și ea trenul cu vreo 10 ani.

Ca să închei, italianca e din aceeași generație cu Halle Berry, care a avut inspirația să-și joace rolul în Bond la timp, în urmă cu 13 ani.

Despre cum funcționează librăriile de editură

A luat online-ul foc după ce Pleșu „a concediat o librăreasă” de la Humanitas Sibiu. Offtopic, doar mie mi se pare că librăreasă sună ca pula? N-are rost să reiau subiectul, că a fost foarte mediatizat în ultimele 4-5 zile.

Acum eu o să vorbesc din amintiri, pentru că nici n-am fost manager de librărie timp de 4 ani sau cît naiba au fost în final. Chestia cu „a venit Pleșu și nu l-a recunoscut nimeni” e de căcat. În primul rînd, în cazul librăriilor de editură, se cam știe dacă un autor se întîmplă să fie prin zonă, în provincie. Pentru că, mai ales în domeniul ăsta, funcționează mentalitatea de slugă perfectă: „să trăiți, dom’ Pleșu!”. Iar „oamenii de cultură” din România reprezintă vf. Moldoveanu al pișcotarilor cu amorul propriu pompat cu steroizi. Și, într-un fel, e cam ușor de dedus ca un autor român cunoscut să se simtă lezat că nu a fost recunoscut într-o librărie. Pînă la urmă care e scopul unui scriitor/filosof/etc de la noi? Că vînzarea de cărți nu e ocupația lor de bază. Al doilea cel mai bun lucru e notorietatea. „Uite-l pe domnu’ Pleșu, care e prieten cu domnu’ Băsescu!” Cam asta e soarta autorilor de la noi. La asta s-a și referit în primul rînd Pleșu în comentariul de pe blogul pizdei lirice care a stîrnit scandalul, că vrea să profite de notorietatea lui să și-o crească pe a sa. D-aia și Mircea Cărtărescu e cunoscut mai degrabă pentru „De ce iubim femeile”, un volum ușurel, de vară, și nu pentru injecțiile cu somnifer publicate sub numele de Orbitor.

Deci faza că Pleșu n-a fost recunoscut într-o librărie Humanitas din Sibiu ar trebui să cadă, în primul rînd, în contul managerului de librărie. Pe bune, pentru mine e greu de crezut că șefa de librărie să nu fi fost informată din timp că maestrul Pleșu e posibil să aterizeze fix în librăria amicului Liiceanu. Că de obicei, în cazul oamenilor de cultură de la noi, e greu să dai greș. Au obiceiul să-și cumpere propriile cărți, pentru a le face cadou prietenilor sau cunoscuților pe care-i doare-n dos de ce a scris omul. Un fel de culturalizare cu forța, venită la fix după rezistența prin cultură.

Pînă la urmă, chiar managerul de librărie recunoaște că știa de vizita lui Pleșu în librăria pe care o conduce, chiar dacă maestrul pișcotar se presupune că nu a sunat pe nimeni să reclame faptul că nu i s-a acordat discount-ul cuvenit. Deci ori știa din timp, ori a sunat-o șefu’ s-o urecheze. Eu mizez pe prima variantă, probabil avea niște conturi de reglat cu una dintre angajate. Se întîmplă constant în industria asta a orgoliilor uriașe, ca să compenseze microsalariile încasate.

P.S. Salariile de Humanitas chiar sînt de toată jena, sub 1.000 de lei. Probabil Liiceanu plătește prea mult pe spațiile închiriate de la RA-APPS, avînd buget limitat pentru personal.