Nimic neobişnuit…

Pe la mijlocul anilor 90, echipa naţională a României conducea cu 2-0 pe Slovacia în Ghencea. Nimic neobişnuit, de aşteptat. Slovacii, care formau o echipă cu nimic mai prejos decît bosniacii de astăzi, presează şi egalează pe la mijlocul reprizei a doua. Neaşteptat, supriză. România, cu Hagi, Popescu, Petrescu şi ceilalţi în teren, pişcă doar puţin pedala fotbalului şi marchează pentru 3-2. Nimic neobişnuit, de aşteptat.

În 2011, Marica deschide scorul în meciul cu Bosnia. Neaşteptat, surpiză. Gol à la Zidane şi alte rahaturi. Apoi România se bagă cu fundul în poartă, fixînd secundarul tabelei de marcaj. Lipseşte pedala fotbalului, vîndută la fier vechi pe la începutul anilor 2000 după o privatizare nereuşită. La final echipa naţională pierde meciul cu 2-1,  cu toţi jucătorii uzînd iarba din careul propriu. Nimic neobişnuit, de aşteptat.

Am dat cu votu’

Roblogfest se apropie de final. Cum aveam contul făcut de vreo doi ani, sau trei, nu mai ştiu, am zis să dau şi eu cu ştampila aburită peste bolentinele de vot. Recunosc că de vreo cîteva bloguri de acolo, cam 80% dintre ele, n-aveam habar, dar mi-am dat tot interesul să intru în casa fiecărui blogăr şi să votez ca tot românu’ pixelul albastru. Şi iată ce a ieşit.

 1. Personal & Infotainment – Blog colectiv: 1001 Arte

Pentru că-i interesant şi am zis să aleg unul care să aibă legătură cu cititul, vizionatul şi alte prostii d-astea învechite. Recunosc că l-am descoperit de curînd, dar o să-l urmăresc atent de acum încolo.

2 . Personal & Infotainment – Blog sub 18 ani: A. Dragoş Photography

Pentru că-i de apreciat un tînăr care-şi urmăreşte pasiunile cu atîta perseverenţă. Şi am eu o slăbiciune pentru fotografie.

 3. Personal & Infotainment – Blog de muzică: N-am votat.

Pentru că nu frecventez. Decît să îl dau la întîmplare, mai bine nu votez.

 4. Personal & Infotainment – Blog culinar: Iar n-am votat.

Am mai spus cîndva, eu votez doar cu soacră-mea. Cum n-are blog, nu votez cu altcineva.

 5. Personal & Infotainment – Blog de filme: N-am votat.

Cum urmăresc doar blogul Film Reporter, care nu-i în competiţie, nu vreau să dau votul altcuiva.

 6. Personal & Infotainment – Blog de sport: Adrian Georgescu

Pentru că-i un meşter al cuvintelor, pe care-l citesc cu mare plăcere. Un jurnalist sportiv altfel decît ce-i pe piaţa românească. Aş fi votat blogul Sportibus, locul unde mai arunc şi eu cîte un text din cînd în cînd, dar n-a reuşit să ajungă în finală.

7. Personal & Infotainment – Blog de fashion: Stil Masculin

Chiar dacă nu mă pasionează bloguri de acest gen, eu mă uit la Fashion TV doar pentru gagicile în rochii transparente, am zis să nu fiu chiar atît de hîtru şi să dau măcar aici un vot. Am votat Stil Masculin pentru că e pentru bărbaţi.

8. Personal & Infotainment – Blog travel: nevotat.

Dacă s-ar lăsa pe mîna mea, social media ar muri într-o lună, aşa de mare cititor de bloguri sînt. Mai obişnuiesc să citesc Viajoa din cînd în cînd. Dar blogurile finaliste de la această categorie îmi sînt necunoscute. Poate o să mă decid pentru unul dintre ele pînă la final. Mai vedem.

9. Personal & Infotainment – Blog auto&moto: c-vedete – Citroen – Motor Heads

Pentru că-s conducător de Citroen. Sînt înnebunit după marca asta de maşină şi nu cred că o să mă răzgîndesc foarte repede.

10. Personal & Infotainment – Cel mai popular blog: Prin Braşov

Pentru că-s braşovean şi e păcat să nu-i votez. Iar pe Zoso nu-l găsesc printre finalişti, că io pe el l-aş fi votat. D-aia îl şi am trecut în blogroll. Braşovenii care nu votează prinbrasov.com pentru cel mai şmecher blog, o să fie imbătaţi cu săniuţă la următorul blogmeet din urbe.

 Acestea fiind zise, eu mă duc la cumpărături. Cică e promoţie la sare iodată în supermarket, doar 50 de bani kilogramu’. Mă duc să mă bat pentru vreo 50-100 de kile. Să fie acolo.

Blogul: de ce?

Cică leapşă. Cătălin, pe care nu l-am mai văzut la faţă de cînd s-o dedicat total teatrului (bravo lui), mi-a dat şi mie o leapşă despre blog. Şi m-am gîndit să răspund. Aşa că:

 1. CâNd ai început să scrii online?

 Primul post l-am scris, în joacă, pe 29 septembrie 2008. După cum mărturiseam atunci, nu m-aş fi aşteptat să dureze atît de mult aventura asta, cunoscîndu-mă nestatornic şi capricios.

 2. Ce te motivează să scrii pe blog?

 A scrie pe blog a fost iniţial un exerciţiu. Şi constat că motivaţia asta încă s-a păstrat într-o mare măsură.

 3. Cum reacţionezi la comentarii negative?

 Muşc din masă, fac spume la gură, rup cămeşa de pe mine. În realitate m-am confruntat rar cu asemenea situaţii. Cred că doar Zoso a picat pe aici de cîteva ori să arunce petarde, dar s-a cărat precum ultraşu’ controlat cu pasiune la fotoreceptori.

 4. Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?

 Cum spuneam la punctul doi, ideea iniţială a fost un fel de practică. Nu mai scrisesem de foarte multă vreme şi voiam să revin la obiceiurile sănătoase din urmă cu ceva ani.

 5. Ce fel de linkuri ţii în blogroll?

 Prieteni şi cei care îmi lovesc punctele sensibile prin ceea ce scriu.

  6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

 Am devenit mai analitic, mai aşezat, în abordarea unor situaţii. De fiecare dată cînd mi se întîmplă ceva, mă gîndesc dacă ar ieşi un articol bun pentru blog. Multe pică la montaj pentru că nu consider că orice prostie i-ar interesa pe cei doi inşi care citesc aberaţiile de aici.

 7. Ce aşteptări ai în viitor de la blogul tău?

 Absolut nici una.

 8. Cât despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

 Numa’ bine. Vă salut.

 Lepşăloaica pleacă la Karla şi Black Leviathan, doi români care prizează zilnic alte înălţimi decît cele autohtone.

The Boys Are All Right

Chiar dacă la ora la care republic acest articol, Arsenal moare frumos pe Camp Nou, nu retractez nimic din ceea ce am scris mai jos. Un articol de pe sportaverna.alphablog.ro, la care am renunţat din această săptămînă. Articolele sportive, puţine la număr, vor fi publicate/republicate pe acest blog de aici înainte.

 Când se apropia ultimul sfert de oră, Barcelona se juca precum o reptilă sătulă cu prada sa. Cu mişcări lente, graţioase, mingea călătorea nestingherită într-un tărâm părăsit de către tricourile roşii. Priveam acest balet cu gura încleştată şi aproape că aş fi strigat „joc pasiv, joc pasiv, domnule arbitru!”. Dar băieţii mărunţei făceau ce ştiau ei mai bine. Se mişcau precum o reptilă, precum un crocodil, lent şi sigur, lăsând impresia că se află în perioada binemeritatei digestii. Nici nu te aştepţi cînd se pregăteşte de un nou atac mortal. Un sânge prea rece pentru un sport fierbinte. Strigătul de frustrare al lui Cesc, atunci când a ratat de puţin o intercepţie pe linia de mijloc a terenului, spunea multe despre disperarea tunarilor. Mingea fugea de ei, nu se lăsa îmblânzită.

Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu vreau să spun că Barcelona lui Pep este urâtă. Probabil este cea mai bună echipă de fotbal din istorie. Când mă uit la meciurile sale din Primera Division mă plictisesc. Văd pase din prima, văd driblinguri paralizante, văd goluri superbe, văd ceva care atinge perfecţiunea. Şi totuşi mă plictisesc. După o repriză am impresia că privesc un acvariu mare, cu peşti exotici şi decoruri extravagante. Totul este minunat. Dar cît timp poţi să priveşti un acvariu fără să te plictiseşti? De aceea am explodat de bucurie când eternii puşti ai lui Wenger au răpus crocodilul sătul dresat de Guardiola.

Nu încetez niciodată să mă minunez de inconştienţa acestui Arsenal. O săptămînă pierde cu atâta candoare un avantaj de patru goluri în doar 45 de minute, pentru ca apoi să-şi depăşească situaţia răpunând o echipă legendară în ultimul sfert de oră. E greu de crezut că Barca va ceda calificarea în retur, dar îmi va rămâne în memorie pentru mult timp această piruetă de copil londonez râzgâiat.

Arsenalul lui Wenger şi-a construit pe parcursul ultimului deceniu imaginea unei echipe de copii. Şi pe bună dreptate. Are aerul acela ingenuu de băiat obraznic cu valenţe de premiant. Azi sparge un geam, iar mâine îşi face cuminte temele şi vine cu nota 10 acasă. Chiar dacă a învins Barcelona la mijlocul săptămînii, pe parcursul meciului a fost extrem de aproape de un dezastru. Scenariu exasperant de multe ori. Dacă într-un meci cu o cantitate de explozibil obişnuită totul se joacă în puţini centimetri, între Arsenal şi FC Barcelona soarta a fost decisă de milimetri. Acei milimetri cîştigaţi de Koscielny în faţa lui Messi, Dani Alves sau Iniesta, acei milimetri cîştigaţi de Wilshere la mijlocul terenului atunci cînd nimeni nu se mai aştepta, sau aceia dintre şortul lui Valdes şi bara porţii care au permis golul lui van Persie. Se prea poate ca în ultimul caz să fi fost chiar centimetri, desenaţi cu lejeritatea unui pictor impresionist. Dar ce portar nu ar fi căutat pasa în locul şutului? Victor, nimeni nu te va ierta dacă laşi mingea să ajungă în faţa porţii. Şi Victor a ales.

Dar băieţii sunt în regulă. Nu-s perfecţi, o dau în bară atunci când nimeni nu se mai aşteaptă la aşa ceva, sunt neîndemânatici şi, în acelaşi timp, sclipitori. Poate vor fi masacraţi în retur, reeditând povestea din sezonul trecut de pe Camp Nou, dar să fiu al naibii dacă mai contează.

The Boys Are All Right!

Dictatorul drăguţ

Walter avea un ten deschis la culoare şi o constituţie solidă şi, deşi mai înalt decît Patty, nu era nici pe departe la fel de înalt ca Richard, care avea 1.95 m, era lat în umeri şi pe atât de oacheş, pe cât era Walter de blond. Richard semăna foarte bine (asemănare observată şi discutată, de-a lungul anilor, de mulţi alţii în afară de Patty) cu dictatorul libian Muammar al-Gaddafi. Avea acelaşi păr negru, aceiaşi obraji bronzaţi cu ciupituri de vărsat, acelaşi zâmbet* ca o mască pe chipul de om-puternic-care-trece-satisfăcut-în-revistă-trupele-şi-lansatoarele-de-rachete, şi părea să fie cu cincisprezece ani mai în vârstă decât prietenul său.

*  Patty a văzut o poză de-a lui Gaddafi abia la câţiva ani după terminarea facultăţii, şi chiar şi atunci, deşi izbită imediat de asemănarea lui cu Richard Katz, n-ar fi putut să explice de ce i se părea că Libia are cel mai drăguţ şef de stat din lume (n.a.).

Simboluri de vînzare

Cine nu a văzut vreodată Cazinoul din Constanţa? Este una dintre clădirile memorabile ale României. Apare pe o grămadă de vederi turistice. De ceva ani este lăsat în paragină, din diverse motive. Financiare, cum altfel. Astăzi aflu că:

Edilul Radu Mazăre vrea să vândă Cazionul Constanţei, simbolul oraşului, după ce israelienii au renunţat la contractul de concesiune încheiat pe 49 de ani.

Mazăre a anunţat că vinde Cazinoul pentru că municipalitatea nu-şi permite să-l întreţină. „Este simbolul Constanţei, dar îl vindem. Oricum nu-l ia nimeni de aici. Să dea Dumnezeu să vină cineva şi să vrea să îl cumpere, să investească în el şi să-l facă funcţional”, a conchis primarul.

„Israelieni” cu care se încheiase un contract cam prin iunie 2007 aşa, unde concesionarul se obliga să investească 9 milioane de euro în primii 5 ani. Mai că se împlineşte sorocul şi casinoul stă mîndru sub soare, renovat, tuns şi frezat. Şi ăsta e doar unul dintre contractele isteţe întocmite de autorităţile noastre competente.

Nu-s constănţean, dar limba asta de litoral, cu simbolurile sale, îmi este foarte dragă. Şi nu-mi vine să cred ce a ajuns Constanţa. În vara lui 2009 arăta jalnic, şi aflu că nu s-a schimbat în bine. Nu-mi explic cum un individ precum Radu Mazăre, care-şi amanetează simbolurile, continuă să conducă Primăria Constanţa.

Champions League e un maraton, nu o cursă de viteză

Şi nu mă refer la faptul că un meci durează 90 de minute, bla, bla, bla, balonul e rotund. Nu, Champions League e un maraton care se desfăşoară pe parcursul mai multor ani pentru ca o echipă să ajungă la un anumit nivel. Ca să faci o oarecare performanţă, iar la români asta se traduce prin calificarea în optimile CL, ţelul suprem, trebuie să înduri un şir întreg de umilinţe prin iarba celor mai importante terenuri de fotbal europene. Şi, obigatoriu, să revii în grupe cît de des posibil.

Chiar acum joacă Manchester City acasă cu Bayern (and it’s not going well for The Citizen), o echipă care nu mai e de cîţiva ani doar o altă echipă englezească. A prins grupele ligii în ultimii 3 ani, anul trecut chiar din postura de campioană a Angliei, şi cu toate astea n-a mirosit pînă acum primăvara europeană pe imnul campionilor. Ba mai mult, sezonul trecut n-a reuşit nici o victorie, plecînd acasă încă din decembrie. Şi era la al doilea sezon consecutiv în ligă.

Nici Borussia Dortmund nu s-a simţit prea bine la revenirea în ligă. Acum două sezoane n-a găsit drumul către primăvară, nici o primăvară. Înfrîngeri ruşinoase cu Olympiacos, Arsenal sau Marseille, locul 4 în grupă. Şi vorbim de o echipă care s-a distrat în acel sezon de campionat, învingînd de două ori rivala Bayern şi terminînd la o gaşcă de puncte avans.

Şi fiindcă tot am menţionat-o şi pe Arsenal, încă îmi aduc aminte de sezoanele mizerabile de Champions League pe care le făcea pe la sfîrşitul anilor ’90, la puţin timp după venirea lui Wenger. Primele două prezenţe în ligă s-au terminat cu eliminări din prima fază. Cu menţiunea că atunci cînd a retrogradat în Cupa UEFA, a atins finala.

Şi asta pentru că UEFA/Europa League este o competiţie cu mult inferioară, care nu motivează cele mai bune echipe ale Europei, atunci cînd nimeresc din greşeală în ea, pentru a oferi cele mai bune performanţe. De aia am avut săptămîna asta o cu totul altă Chelsea decît în primăvară. Pentru că atunci „they didn’t give a damn”, s-au calificat din inerţie, conştienţi că meciurile în plus din Europa League vor atîrna greu în ghete pînă la atingerea adevăratului obiectivului rămas în picioare: calificarea în Champions League. Aia cu Mourinho care a venit şi schimbat totul în 2 luni nu stă în picioare. Chelsea e în căutări şi are, deocamdată, o evoluţie ezitantă în Premier League. De aici şi eşecul cu Basel. Noroc că acum a avut parte de o victimă sigură în Champions League, echipă „debutantă” în suprema competiţie. Să recunoaştem, Steaua e o debutantă, după 4 sezoane pe care le-ai ratat în CL doar asta te poţi considera. Şi echipe precum Chelsea sau Schalke simt imediat mirosul de miel pregătit pentru tăiere. Iar Basel e mai puţin miel, Manchester United putînd confirma treaba asta.

„Acum ne gîndim doar să cîştigăm primele trei puncte. Nu mai contează cum”, Laurenţiu Reghencampf.    

Pînă la urmă despre asta e vorba, sînt doar primii kilometri într-o cursă de maraton, în care iei bătăi groaznice din care încerci să înveţi ceva. Dar trebuie să trăieşti cu obiectivul că la anul vei fi mai pregătit pentru bătăile pe care le vei lua. Doar că în România nu prea are nimeni răbdare, în special ăia care n-au alergat vreun kilometru în viaţa lor.

Pentru o impozitare serioasă a averilor

Pentru că tot există o problemă la buget, unde nu se mai găsesc nişte miliarde de lei care „erau” în momentul în care s-a votat bugetul, mă gîndesc că s-ar putea rezolva treaba asta foarte uşor. Şi nu vorbesc doar de 3 miliarde, ăsta fiind doar mărunţiş pe lîngă sumele care nu se colectează niciodată la buget.

Să zicem că eşti în politică şi, ca tot omul care e preocupat să răspîndească doar bine către cetăţeni din diverse funcţii publice, eşti bogat. Poate chiar putred de bogat. În regulă, ai muncit din greu să-ţi strîngi averile. În funcţie de cît de uşor pui capul pe pernă noaptea, cariera de politican poate fi stresantă. Nu e uşor şi apreciem treaba asta.

Fiindcă tot s-a vorbit în ultimul timp despre modificări de impozite, cote unice sau tva-uri, hai să facem ceva cu adevărat special. Să impozităm averile cu 70%. Dar nu orice averi, ci doar ale celor care activează în politică şi rudelor lor. Adică soţii, fii, părinţi, mătuşi Tamara şi alte rubedenii de gradul 1. Ştiu, Curtea Constituţională ar zice că n-ar fi corect, că de ce doar la unii da, iar la alţii ba. Aici putem să vorbim cu domnul Băsescu (care momentan nu e politician) s-o rezolve, înţeleg că are intrare la CCR. După ce se aprobă legea, pe care am putea-o numi „Legea Lobby-ului”, o ţinem în vigoare vreo 8 ani, 2 cicluri electorale. Va fi simplu, tu furi ca şi pînă acum, dar returnezi 70% înapoi fără vizite de la procuratură, DNA, DIICOT sau Piticot. De fapt, ca să-i ajuţi, poţi să-i pui şi pe ei în cc cînd trimiţi copiile OP-urilor către ANAF. Aşa nu mai pui oamenii pe drumuri doar ca să te-ntrebe dacă eşti cu taxele la zi.

Are logică treaba asta? Eu zic că da.

Netalentatul domn Ponta

Citeam mai pe la asfinţit ultima mitomănie marca Ponta, apoi am făcut legătura cu articolul băsistei Sorina Matei, recomandat de un prieten băsist pe Facebook şi pe care l-am fuşărit pentru că mi se pare cam inutil. De altfel remarcasem lipsa oricărei menţiuni a vizitei lui Ponta la Washington în ziarele importante de peste ocean. Adică nimic, nada, zît pisicule d-aici. Drept exemplificare, în New York Times, ultima ştire care implică numele „ponta” e de prin martie 2013 şi e cu „plagiarism” în meniu. Adică pe acolo ne învîrtim cînd vine vorba despre netalentatul domn Ponta şi reevaluările sale de 24 de ore. Cred că are mai multe „reevaluări” (care e un eufemism, a se citi pur şi simplu minciuni) decît zile la Palatul Victoria. Şi omul are vreo 19 luni în funcţie.

De ce netalentat? Măi, omul e un dezastru complet. În primul rînd, nu ştie să mintă. Adică, mă rog, una e să zici nişte chestii din opoziţie, pentru că de acolo chiar poţi zice adevărul, că nu-i greu. E chiar indicat să zici treburi pe bune, dă bine la popor. Cele mai adevărate chestii care s-au rostit în politica românească, din opoziţie s-au făcut. De oameni flămînzi de prea mult stat în afara petrecerii cu caviar şi şampănii Moet. După care ajung la putere şi trebuie să înceapă să mintă serios. Ponta e varză la capitolul ăsta, şi pare să nu ia nici lecţii de minţit frumos.

Mai la început menţionasem termenul „băsist”. N-am făcut-o la întîmplare. Chiar dacă nu-i simpatizez pe ăştia, treaba are un scop. Ei bine, nu văd cum, pe viitor, să se creeze un nou val de simpatizanţi politici care să fie numiţi „pontişti”. Eventual „pontănaci”, dar nici pe ăştia nu-i reperez în peisaj. Eu n-am auzit pînă acum de vreunul care să zică „bă, ce bun e Ponta! Este omul de care aveam nevoie”. Dacă Băsescu era Salvatorul, Măsia (adică Mesia pronunţat de către însuşi Băse pe modelul Cărtărăscu), „la ţepe în Piaţa Victoriei”, etc, etc. Nene, Băsescu ştie să mintă, să te învelească în staniol de nici nu-ţi mai dai seama unde pui ştampila în cabina de votare cu perdeluţă îmbîcsită de politică. Pentru ăştia copchilul ăla din filmuleţul celebru pare a se lovi singur. Pe bune, pînă şi în momentul de faţă, anul Doamnei Udrea 2013, există o grămadă de oameni care cred că Băsescu a fost şi va mai fi Măsia pentru România. Iete şi o rimă trasă de şuviţă. Pe lîngă Băse, Ponta e vai mama lui. Te uiţi în sondaje şi tinzi să-l compari cu apa sfinţită (o vorbă a la băs, adică omul e bun la dume de genul ăsta), e în vîrful piramidei. Dar cînd întrebi în jur, nimeni nu pare să-l simpatizeze nici cît a fost Pol Pot. Aduceţi-mi unul care zice că premierul este meseriaş, să fie şi sincer, şi-l mănînc uns cu unt 80% grăsime. Dacă prin prostie ar ajunge Ponta preşedinte, în 5 ani ar duce PSD la nivelul unui peneţeu’, un partid de garsonieră confort 2. Ceea ce n-ar suna rău. După 10 ani pierduţi cu Băse, parcă 5 ani pentru dispariţia PSD sună rezonabil.

Rușii ne-au salvat fundul de prea multe ori deja

Există în gîndirea populară a românului faza că rusul e rău. O chestie pe care nu prea o înțeleg. Mă rog, au fost și episoade mai puțin plăcute cu ruși de-a lungul istoriei, ca de altfel cu mai toate națiile cu care am venit în contact. Dar, trăgînd linie, am avut o grămadă de cîștigat. Încă de la primele experiențe, i-am luat pe ruși de băieți faini, frați ortodocși care țin la beutură. Cantemir băga chefuri non-stop cu Petru cel Mare și nu-l vedea ca pe un nemesis de la Răsărit. Să zicem că, în cazul ăsta, moldoveanul nostru nu era tocmai obiectiv, că-l căutau turcii să-l scurteze de un cap sau ceva de genu’.

Dar, per total, rușii au fost băjeți buni cu românii. Cam ăsta e crudul adevăr. În primul rînd, au avut curajul să stea pe aici vreo cîțiva ani după pacea de la Adrianopol. Și nu doar atît, ci au mai avut și ambiția să-i și învețe pe troglodiții de pe lîngă Dîmbovița să nu mai mănînce cu mîna, ci să folosească furculița și cuțitul. O chestie chiar drăguță, avînd în vedere decalajul de trei secole al valahilor față de Europa previctoriană. Ne-au făcut și o Constituție, drept urmare avem bulevard în București cu numele lui Kiseleff.

După chestia asta, evenimentele se succed cu repeziciune.

  • Unirea principatelor la 1859 vine după ce rușii se întind puțin prea mult peste plapumă. Mulți zic că franțujii au meritul principal pentru unire. Eu zic că fără ruși și acțiunile lor în declanșarea Războiului Crimeei nu s-ar mai fi întîmplat așa ușor.
  • Independența României se întîmplă tot cu ajutor rusesc. S-a întîmplat chiar azi, acu’ 138 de ani. Ce, fără conflictul ruso-turc din 1877-78 au mai fi avut românii coaie să-și declare independența? Eu zic că nu.
  • Într-o anumită măsură, chiar și formarea României Mari are o influență rusească. Anexarea Basarabiei s-a făcut cu ajutorul pasivității fratelui ortodox de la Răsărit.

Apoi vine partea cea mai interesantă. În contextul postbelic, cînd România era un stat în mare parte rural și prost dezvoltat, rușii au pus din nou umărul, după 120 de ani de la Regulamentele Organice, la alfabetizarea românilor și dezvoltarea industrială. Multe chestii mișto s-au întîmplat/construit în primii ani de după cel de-al doilea război mondial, perioadă în care România a micșorat decalajele istorice față de multe state europene, iar nivelul de trai a crescut neașteptat. Pînă la urmă, am reușit să stricăm treburile abia după ce am rupt legăturile cu rușii în era Ceaușescu.

Cea mai nouă chestie, pentru care ar trebui să fim recunoscători rușilor, e sprijinul indirect acordat în lupta împotriva defrișărilor necontrolate întîmplate în ultimii 25 de ani. Așa că nu îmi explic de unde atîta ură pentru fratele mare de la Răsărit. Ar trebui să avem doar recunoștință pentru tot ajutorul acordat. Americanii ce-au făcut pentru noi în istorie? Ne-au bombardat?

Fă copii pentru maică-ta

Danezii au o problemă destul de mare, zic ei, cu rata natalității. Și cum nu vor să stea cu mîinile în sîn, privind cum li se duce de rîpă sămînța de viking, fac campanii de promovare de dat la buci pentru kinderi.

Reclama e simpatică, doar că nu cred că lipsa sexului e problema principală la daneji. Aș băga aici niște chestii docte despre tendințele societăților care au ajuns la un grad înalt de bunăstare și alte chestii relevante precum afirmația „apa e udă”.

Eventual, campania asta ar putea fi valabilă pentru români, care nici ei nu prea mai fac copii, dar nici cu sexul nu se prea omoară. Ar suna interesant „du-o la Albena și fă-i un copil pentru maică-ta/maică-sa”. Hai că sună binișor.

La daneji ar merge mai bine o chestie mai la derută: „Faceți copii, altfel or să vină musulmanii și-or să vă fută tăte femeile”. Să vezi cum sar copiii dup-aia, ca floricelele de popcorn.

Premier League 2015/16 – primele gloanțe

  • Impresionantă forma lui Manchester City. După un sezon spălăcit, în care n-a putut ține pasul cu Chelsea, acum lichidează tot ce întîlnește. Victorii pe linie și golaveraj de 10-0, nu pare s-o lase mai moale cu execuțiile prea curînd. Poate meciurile din Champions Legue să-i mai domolească pe cetățeni, eventual să-i prindă oboseala pe la șale. Doar că dintre favoritele la titlu pare să aibă lotul cel mai mobilat să țină toate cele 4 competiții cît mai mult timp. Și încă nu s-a oprit din cumpărat, transferîndu-l și pe De Bruyne pe un vagon de bani. Poate și o prestație mai bună în UCL ar fi de așteptat.
  • Chelsea e în vrie. Și nu înfrîngerea de azi cu Crystal Palace a arătat-o cel mai bine, ci mai degrabă prestația din derby-ul cu ManCity în care n-a arătat nimic. Probabil forma slabă a lui Hazard să fie una dintre cauze. Anul 3 pe banca lui Chelsea ar putea să-i fie iar fatal lui Mourinho, la fel ca în primul său mandat la Londra.
  • Pedro face deocamdată treabă bună în Anglia, chiar dacă Chelsea nu cîștigă meciuri. Are un gol și o pasă de gol în cele două partide pe care le-a început ca titular. L-a dezmorțit pînă și pe Falcao, pe care l-a cam făcut praf Van Gaal la Manchester. Totuși, îmi mențin părerea că Pedro nu va face față pe termen lung la fotbalul din Anglia.
  • Claudio Ranieri, după ce și-a dat cu mucii în fasole cu naționala Greciei, s-a întors în insulă și face deocamdată puncte bune cu Leicester, fiind neînvins în primele 4 etape. Deocamdată prinde loc de Șampion Lig.
  • Îmi pare că Manchester United e principala contracandidată a lui City la titlu. Are apărare solidă, fără gol primit pînă acum, și un joc sigur din cît am reușit să văd. Depay e o investiție sigură, doar atacul e cam ruginit, cu Rooney ca singură soluție viabilă. Nu-l văd pe Fellaini ca atacant central de rezervă. Poate Hernandez să fie totuși de ajutor. Partida de mîine cu Swansea va fi un test destul de dificil, galezii sînt și ei neînvinși și joacă bine.
  • Arsenal. Din păcate, nici sezonul ăsta nu va fi ăla cîștigător. Pînă cînd Wenger nu bagă niște lire sănătoase pe un atacant de 20+ goluri pe sezon, nu văd să vină titlul pe Emirates. Desigur, Giroud e un atacant decent, dar nu ca primă opțiune. Soluția de azi cu Walcott în locul lui francezului a fost de un haz nebun. În momentul de față pînă și Van Persie ar părea o soluție beton pentru Arsenal. Desigur, mai e și apărarea dubioasă și subțire. Practic, dacă se rupe Koscielny, ar putea să cheme niște băieți din tribună care ar face treabă la fel de bună precum Gabriel și Bellerin în meciul cu Liverpool. Mulți zic că Arsenal are un lot valoros, dar dacă te uiți pe bancă, parcă vezi deja luminile de panică pornite ca pomul de Crăciun. Dacă se întîmplă ca de obicei și se rup vreo doi-trei titulari, iar vor avea tunarii o perioadă între decembrie și februarie în care pierd tot. Ah, și mai e ratarea asta:

Jos labele de pe fumatul în localuri!

Eu nu prea sînt fumător. Pot să stau cu lunile fără să fumez și să nu transpir la gîndul că îmi trebuie să bag un cui sub nas. Și acasă nu fumez, că s-ar împuți totul. Dar, hei, cînd scap și eu în vreun local, ceea ce nu se întîmplă prea des, pot să bag un pachet de țigări în 2-3 ore. Și fac asta în special pentru că îmi place să-i trolez pe nefumătorii de lîngă mine. Ăia cu privirea aia de „nu mai pot să țin ochii deschiși că am venit într-un local de fumători și mă deranjează fumul”. Și cînd aud pe vreunul din jur că „nu mai fumaț că nu pot să respir”, îmi mai aprind una și imediat încă una. Pur și simplu am o plăcere să-i fac pe ăștia să nu se simtă bine că au venit într-un loc unde, șoc, se fumează.

Și nu mă deranjează că o să-mi pută hainele a fum după o ieșire într-un local sau cafenea. La fel cum nu mă deranjează cum îmi put hainele după un meci de fotbal sau o oră la sală. Că am mașină de spălat și obișnuiesc să fac și duș după. Apoi am curajul să folosesc și deodorant. Ceea ce ar suna chiar banal, dacă n-am trăi în cea mai nespălată țară din UE.

Dar, ce să zic, e bine că se interzice fumatul în spațiile publice. O să facem economii și mai mari la apă și săpun.

Start Again

Probabil una dintre cele mai bune reclame realizate în ultimii ani și care are ca subiect viața sportivă. Pentru că nu e doar despre sport, e despre viață. De fapt e despre rutina vieții. La fel cum și rugby-ul exemplifică cel mai bine rutina sportului prin regulile și dinamica sa. „Start Again”, în fiecare zi o iei de la capăt la fel cum după fiecare atac, reușit sau nereușit, trebuie s-o iei de la capăt. Nu poți să păcălești jocul, nu poți să te ascunzi, nu poți să tragi de timp, nu poți să fugi din fața mingii. Trebuie s-o iei de la capăt și să pui mingea în spatele adversarului.

Poate cea mai bună echipă din istoria rugby-ului joacă astăzi avîndu-l pe Richie McCaw drept căpitan. E unul dintre ultimele lui jocuri în naționala Noii Zeelande. Uitați-vă la rănile de pe picioarele sale din reclamă, apoi la rănile pe care o să le aibă pe față la finalul meciului cu Africa de Sud. Mîine se va trezi și o va lua de la capăt. Pentru încă un meci, poate cel mai important din cariera sa.

Societatea civilă și consilierii politici

ONG-urile românești sînt pilaf

Sînt aproape zero ca valoare. Există în măsura în care trebuie să existe ceva în planul ăsta al societății. Ăștia de la ONG-urile care bat spre viața politică și-au arătat valoarea odată cu audierea Cristinei Guseth pentru portofoliul de la Justiție.  Cam asta e valoarea oengiștilor cînd e vorba să se arunce în viața politică. Mai jenant e că tanti asta, prietenă cu Monica Macovei, a fost pusă la pămînt de niște politicieni care-s cel puțin detestabili: mazăfacăr Nicolicea, pufuletele Șerban Nicolae sau miruitoarea Jipa.

Consilierii lui Cioloș și ai politicienilor români

Ca aproape toți politicienii din ultimii 26 ani, Cioloș pare că s-a înconjurat de consilieri incompetento-autiști, asta dacă nu cumva sînt „bineintenționați” să-l belească înainte de a se obișnui și el cu biroul de la Palatul Victoria. Nu știu cum i-a ales, de către cine i-au fost recomandați, pentru că mi-e greu de crezut că omul a venit cu consilierii săi direct de la Bruxelles pentru a face un guvern în România. La un moment dat, în perioada dintre demisia lui Ponta și nominalizarea lui Iohannis, cineva i-a avansat niște indivizi care să-l consilieze în încropirea unui cabinet de specialiști care să nu pară prea legați de partidele politice. Și au făcut-o vizibil prost, mai ales în punctele esențiale. Chiar dacă tind să cred că nu au avut cele mai bune intenții, cred că valoarea consilierilor cu care se înconjoară vîrfurile politicii românești este extrem de slabă.

Discursurile lui Iohannis sînt extrem de plate și nu transmit nici o emoție. Chiar dacă președintele este un comunicator mai slab decît un buștean proaspăt tăiat din pădure, cred că dacă ar beneficia de niște discursuri scrise măcar bine, n-ar mai suferi atît la capitolul imagine. Dar, pînă la urmă, șeful cancelariei prezidențiale este sforăilă Mihalache. Deci n-ai ce să le ceri ăstora mai mult.

Mai este cazul Victor Ponta și consilierul Mirel Palada, care-i cel mai bun exemplu. Îl știam din online înainte de numirea sa la Palatul Victoria și credeam că ar putea să-l cizeleze puțin pe Ponta, poate să-i mai estompeze imaginea de bișnițar politic cu care ne-a obișnuit de cînd a preluat șefia PSD-ului. Ei, nu s-a întîmplat chestia asta. Însuși Mirel Palada s-a transformat într-un consilier politic și purtător de cuvînt bișnițar pe nume Pirel Malada. Cred că n-o să-și mai curețe imaginea de balastul acumulat în ultimii 2 ani de politicăreală, chiar dacă pe blogul personal și-a mai redus nivelul de isterie.

Traian Băsescu nu prea a avut consilieri de care să asculte, el făcea ce-l tăia capul. Și i-a mers o bună perioadă de timp, dar pînă la urmă tot asta l-a îngropat. Că n-a avut pe nimeni competent să-i ia paharul din mînă la timp și să-l trimită la culcare la momentul potrivit. S-a îngropat împreună cu partidul care, în 2008, devenise cel mai important pe scena politică românească. Acum se joacă în nisip cu partidulețul său de buzunar, lăsat amanet de penala Udrea (cu dosare penale voiam să zic).

Ce voiam să zic? Ah, da. Că politica românească e în mare suferință pe partea de consiliere și consultanță. Și ca un făcut, ăia care degajă un aer competent cînd sînt în afara cercului politic, imediat cum intră-n joc se transformă-n cocalari infecți care amenință cu bătaia pe toți ăia care nu le împărtășesc opiniile. Sau fac precum duduia Guseth, care și-a simțit orgoliul atît de gîdilat încît n-a mai luat în seamă că nu are competențele necesare să țină măcar o discuție pe subiect cu niște parlamentari gorilieni.  Ceea ce mă duce la concluzia că sîntem o țară de yesmeni fomiști.

Secretul armei secrete sau cam aşa ceva…

N-am fost un om al curentului. Niciodată. N-am ţinut cont de mode şi alte noutăţi. Ba pot să spun că am înotat aproape întotdeauna în amonte, chiar dacă mi-a fost greu. Dar am făcut-o mai tot timpul calm, fără vociferări stridente şi fără a-mi flutura izmenele în plină stradă.

Apoi mi-am făcut blog. Şi am descoperit o groază de oameni care sînt contra. De multe ori chiar nu contează subiectul. Pentru ei e important să fie împotrivă. Dacă e Crăciun, ei strîmbă din nas aruncînd săgeţi otrăvite cu dispreţ către toată poleiala comercială a sărbătorii. Dacă e Halloween, e nasol. Atunci pun în funcţiune ghilotina asupra petrecerii frivole. Dacă merg la mall, e musai să vocifereze plini de consternare despre cine ştie ce minunăţie întîlnită. Şi ajung la concluzia că mall-ul este pentru cocălărei. Nu contează că au călcat şi ei pe acolo. Hypermarketul e de porc. Chiar dacă îl vizitează săptămînal. Dacă în Haiti e iadul pe pămînt, iar unii români doresc să ajute şi ei cumva, atunci nemulţumiţii se pornesc din nou pe trăncăneală. Că de ce s-au apucat ăştia să ajute? Sînt nişte ipocriţi şi nişte proşti. N-avem noi destui năpăstuiţi în ţară? Ce le trebuie să ajute o ţară aflată la dracu-n corcoduş? Şi tot aşa, pînă apare un alt caz şi ei îşi mută ţinta. Tot ce e la modă ajunge sub ochiul lor critic. Şi piesa asta se joacă pe atît de multe scene virtuale încît hulirea a ceea ce este la modă a devenit o modă. Nemulţumiţii s-au înmulţit atît de mult, încît criticile lor s-au banalizat. Au devenit previzibile. Substanţa lor s-a evaporat, rămînînd doar vorbele goale. Vine Valentine`s Day. “Abia aştept” să citesc încă o dată despre cît de falsă şi de malefică este chestia asta importată de la americani. Despre cei care s-au oferit să ajute nefericiţii din Haiti am auzit destule. Sînt nişte tembeli şi nişte vînători de aplauze. Dracu` să-i ia de ipocriţi!

Pe lîngă astea, nemulţumirile mele par anacronice. Mai ales că nu mi le strig în fiecare oră pe uliţa blogolumii, aşa cum îi stă bine unui blogăr de succes. Nici măcar un nemulţumit la modă nu pot fi!

*Luana, nu vreau să mi-o iei în nume de rău, dar textul tău (chiar dacă la final mi-ai dat dreptate) mi-a furnizat o parte din material pentru textuleţul ăsta lejer. Împreună cu ăsta şi altele citite pe blogurile zeilor, semizeilor sau prinţeselor urbane de-a lungul vremii. Şi îmi sînteţi simpatici amîndoi.

Acum realizez că textul meu se încadrează în clişeul “critic al criticilor blogosferei”. Oare scăpăm de clişeele astea vreodată? Probabil că nu…

…Rece să fie doar berea

Şi m-am bucurat ieri degeaba. Cînd am văzut fulgii de nea ce cădeau de sus, mi-am zis că vine canicula hibernală. Dar nuuuu, iar a venit hiena siberiană peste noi. Luana mă întreabă cum stau cu radetul. Dacă poate ceva. Şi dacă poate, cît poate? Chiar acum stau în vîrful patului şi îmi ascult centrala cum turuie, încercînd să dreagă atmosfera pînă la 21 de grade, după cum i-am poruncit. Hop, acum s-a oprit.

Nu am treabă cu sistemul de încălzire centralizat. Îl consider hidos. Am crescut într-un apartament racordat la CET. Iar pe vremea cealaltă caloriferele din fontă erau doar reci. Mai tot timpul. Să zic că după 90 s-a mai dres cimbrul (că mama nu punea busuioc în ciorbă). Aveam ceva apă caldă, care se oprea brusc după ora 23.  Treaba asta a ţinut pînă aproape de mileniul nost`. Iar caloriferele se încălzeau abia după 15 noiembrie. Şi atunci doar dacă era bruma de vreo 2 centimetri pe iarba din faţa blocului. Radetul ăla era scîrbos. Apoi mi-am rupt cordonul ombilical şi am şters-o de acasă. M-am mutat cu chirie într-un apartament care avea centrală de bloc. Idee nu foarte rea, dacă stau să mă gîndesc. Doar că în fiecare an, vecinii care preferau să îşi monteze centrale proprii se înmulţeau. Aşa am rămas noi să plătim la întreţinere şi pentru ei. În ultima lună de huzur centralizat am plătit pe metrul cub de apă caldă cam 100 de lei. Ba mint. Era doar 99 de lei. O diferenţă, totuşi. Atunci am ameninţat-o pe proprietăreasă că nu ne mai spălăm vreo lună şi vom alerga pe scara blocului în cucul gol, dacă nu montează centrala aia de apartament. Surpinzător, a cedat extrem de repede. În maximum o lună aveam apă caldă şi căldură de la o cutie albă, montată pe peretele bucătăriei. De emoţie n-am dormit în prima noapte de belfereală. Am stat în bucătărie şi am admirat minunea.

Apoi ne-am mutat. De la două camere, la o garsonieră mică şi cochetă. Cu centrală şi ţevi metalice serioase. Şi aici facem cîtă căldură vrem noi. Mai intervin unele probleme. De exemplu, iarna trecută, pe gerul ăla din perioada Revelionului, mi-a înţepenit ţeava de apă rece din beci. Garsoniera e într-o casă din centrul vechi al Braşovului. Dar am rezolvat-o cu nişte flăcărui violet şi am izolat-o mai apoi. Cred că am fost meseriaş de n-a mai răcit zilele astea. Dar mi-e bine. Nu mai aştept să vină apa leşinată pe ţeava CET-ului şi să mă închin atunci cînd se întîmplă. Temperatura casei e întotdeauna pe la 20-21 de grade. Dacă-i mai cald de atît, parcă nu mă mai simt confortabil. Şi lucru fain e că vara, pe caniculă, temperatura garsonierei nu trece peste 22-23 de grade. Sînt un norocos.

L-aş întreba acum pe Boghi. Tu cum stai, bătrîne, cu Radetu`? Al tău cît poate?